-XXIII-

În săptămâna care a urmat am crezut că voi avea totuși parte de puțină bucurie, de șansa de a ieși din monotonia de zi cu zi și de a uita de mâhnirea pe care o resimțeam, fără excepție, duminică după duminică. S-a întâmplat în după-amiaza când în blocul în care locuiam, atât de tăcut de obicei, lumea a început să se agite. Se auzeau ușile apartamentelor deschizându-se larg, iar altele încuindu-se cu repeziciune, în timp ce un individ urca etaj cu etaj, bătând și sunând la fiecare, anunțând cu glas tare că vine părintele cu icoana. Dacă bătrâna nu îmi spunea că, de fapt, vine preotul cu Crăciunul, n-aș fi înțeles tulburarea ei și de ce acel ins nu avea niciun respect pentru orele de liniște stabilite pentru locatari și afișate jos la avizier. Auzind de Crăciun, am simțit cum un val de încântare îmi străbate întreg trupul și, cufundându-mă în reverie, n-am mișcat un deget să o ajut pe bătrână în încercarea ei de a-și face camera să arate mai acătării, pentru că acolo aveau să intre preotul, în timp ce închidea ușile celorlalte camere să nu se vadă dezordinea, sau sărăcia. Probabil că, din cauză că ea nu reușise să fie gata la timp, acel individ s-a întors și a început iar să bată și să sune insistent, repetând același refren. Nu îmi plăcu tonul lui. Ceea ce se vroia a fi un anunț suna mai mult a poruncă ca și cum toți l-am fi așteptat cu nerăbdare pe preot și acum că, în sfârșit, a reușit să rupă din timpul său prețios și să ne onoreze cu prezența sa pe noi, ființe umile și insignifiante, să ne grăbim a-l primi și să nu care cumva să avem neobrăzarea să-l facem să aștepte. Într-un sfârșit am deschis și noi ușa, iar preotul s-a grăbit să intre, însoțit desigur de dascăl. Ni s-a cerut să îngenunchem, iar eu m-am trezit acoperit cu patrafirul, astfel încât nu mai puteam vedea decât bocancii care se ițeau de sub sutană, de pe care se topea zăpada și care lăsaseră urme pe covor. Apoi, după ce preotul și-a cântat poezia la care nu fusesem prea atent, a trebuit să-i sărutăm mâna și icoana, la fel cum făcuse și jumătate de bloc, iar la plecare, părând că nu se mai grăbește, i-a lăsat timp bătrânei să strecoare câteva bancnote în buzunarul lui și în cel al dascălului. Abia după aceea a mărit pasul. Aceste lucruri m-ar fi putut deranja într-un fel sau altul și probabil că aș fi meditat îndelung pe seama lor dacă gândurile mele nu ar fi fost în altă parte.
Mă gândeam la Crăciun, dar pentru mine această sărbătoare nu avea nicio legătură cu nașterea Domnului. Doar două lucruri mă interesau – Moș Crăciun și poate, în acest an, și cadouri. Eram mirat de faptul că, cu toate că văzusem cum se gătea orașul, cum în magazine erau deja brazii împodobiți și instalațiile de lumini atârnau în vitrine, eu nu făcusem legătura. Fusesem chiar indiferent la această schimbare, probabil din cauză că acasă nu se întâmpla nimic. În orfelinat, și chiar în crâșmă la Gheorghe, pregătirile se făceau din timp. Ca un dat, mai toți din jur se zoreau să înfrumusețeze locul și, chiar dacă uneori aceasta însemna doar să se facă puțină curățenie și să se aprindă câteva beculețe într-un brad pricăjit, evenimentul nu era uitat niciodată. Iar eu eram mereu încântat, în parte datorită și minții mele întârziate. Cât de captivat puteam să fiu de jocurile acelea de lumini! Dar Moș Crăciun n-a venit niciodată. Și nu e ca și cum n-aș fi știut de existența lui. Încă de pe vremea când mă aflam în orfelinatul din care aveam cea mai veche amintire, adulții au avut grijă ca toți copiii să țină seama că, odată ce a venit iarna, în curând avea să vină și Moșul, dar numai dacă erau cuminți. Se spuneau poezii, povești și se cântau colinde, toate pe această temă, iar eu mă hlizeam ascultându-le, incapabil de a participa în alt mod. Și mă gândesc că e normal ca toate aceste lucruri să mi se fi întipărit în memorie pentru că, la urma urmei, ni se promiteau cadouri. Era șansa mea de a primi ceva ce îmi doream, de a primi lucrurile de care eram conștient că altfel nu aveam cum să le obțin. Dar niciodată nu a fost vorba de lucruri mari, ci doar de o ciocolată sau o jucărie, nimic mai mult, doar nu aveam cum să îmi doresc lucruri prea complexe. Vroiam și eu ca, atunci când mă voi fi trezit dimineața, să găsesc la marginea patului o cutie învelită în hârtie roșie și legată cu fundiță, așa cum văzusem în reclame. Căci cutiile de sub bradul nostru erau întotdeauna goale și așezate acolo doar de formă. Dar în ciuda modestiei mele, dorințele mi-au fost ignorate, așa că, în câțiva ani, de fiecare dată când simțeam apropierea Crăciunului, în loc să mă bucur, cum ar fi trebuit, începusem să mă îngrijorez. Mă frământam că, dacă iar nu venea Moșul, acest lucru era din vina mea. Fusesem oare neascultător și mă purtasem urât cu ceilalți? Să fi fost răutatea mea motivul pentru care părinții m-au părăsit? Sau din cauză că nu aveam familie, Moș Crăciun nu știa unde să mă găsească? Poate că aceste întrebări mi le-am pus mai târziu decât ar fi făcut-o un copil normal dar, din pricina dificultăților mele în a mă exprima, nimeni nu mi le-a infirmat. Acum nu mai credeam că fusesem un copil rău, iar dacă n-am reușit să mă comport așa cum mi se cerea, era din cauză că n-am înțeles mereu ce se vroia de la mine. Totuși, pentru că nu eram pe lista lui Moș Crăciun sau pentru că păream a fi unul dintre puținii copii care nu avea nici măcar o zi de naștere, am fost determinat să mă consider cel mai rău copil care a existat vreodată, indiferent dacă erau sau nu dovezi care să întărească acest lucru. Și, de nenumărate ori, când eram chinuit de ceilalți, mă gândeam că o făceau pentru că asta mi se cuvenea, pentru că, din vina mea, Moșul nu venea nici la ei, răutatea mea fiind atât de mare încât el nu vroia să aibă nimic de a face cu locul în care mă aflam și eu. Acum simțeam însă că lucrurile stăteau altfel, circumstanțele erau diferite. Și, chiar dacă întâmplările din copilărie continuau să nu-mi dea pace, un rezumat rapid al ultimelor săptămâni mă încredință că, în acel an, erau șanse mari să fi fost scos de pe lista neagră a copiilor răi și, în sfârșit, să mi se facă și mie o surpriză. Doar nu mă mai încăierasem cu nimeni, nu mi s-a mai vorbit și nu vorbisem urât, locuiam într-o casă ce nu era nici orfelinat și nici bodegă și nu bănuiam să-i fi greșit bătrânei în vreun fel. Aveam o mică strângere de inimă când îmi amintii de raționamentele mele din timpul slujbelor dar, până la urmă, ele erau doar în capul meu și nu deranjasem pe nimeni cu ele. Mă hotărâsem totuși să nu mai cer nimic pentru a nu-mi forța norocul și să-l las pe Moș să-mi aducă doar ceea ce credea el că meritam, nimic mai mult. Urma doar să mă pregătesc și eu de Crăciun așa cum se cuvenea.
Așadar, de cum a plecat preotul, am întrebat-o pe bătrână dacă are pe undeva prin casă decorațiuni pentru Crăciun. Încă tulburată de faptul că preotul îi călcase pragul, binecuvântându-i casa, merse la șifonierul din camera ei și, căutând în lada de jos, acolo unde îmi arătase odată, nu știam atunci pentru care pricină, că-și ținea lucrurile bune pentru înmormântare, scoase de sub un val de pânză neagră o pungă care se vedea că suferise din pricina greutății de deasupra ei. În momentul în care mi-o înmână se dezmetici și mă întrebă ce am de gând să fac, că brazii sunt scumpi și nu ne permitem să cumpărăm unul, apoi că ocupă loc și lasă ace pe covor. Am asigurat-o că nu am de gând să cumpăr nici un brad, iar ea își închipui că am să iau ghirlandele și ce mai era prin pungă și am să mi le întind prin cameră. Nu banii erau motivul pentru care nu vroiam să cumpăr un brad, ci pentru că văzusem cum erau chinuiți. Li se tăia rădăcina, apoi erau înghesuiți cu zecile, cu sutele în camioane și prin piețe și, după ce au stat vreo două săptămâni frumos împodobiți într-o încăpere, erau luați și aruncați pe foc sau în containerele din spatele blocurilor, uscați, mai păstrând câteodată câte un ac încă verde care să amintească cât de frumoși au fost până nu demult. Dacă n-ar fi fost brazi, ci oameni, Crăciunul ar fi reprezentat un genocid în toată regula, iar eu îmi aminteam ce impresie avusesem la înmormântarea bețivului, cum că toate sufletele se refugiază în copaci prin intermediul cărora continuă să trăiască, să crească și, odată ce copacului i-a trecut timpul, ele să treacă în semințe, continuându-și existența. Toți acei brazi cu rădăcinile tăiate nu erau pentru mine decât suflete ucise, milioane de suflete care au avut nenorocul să se refugieze într-un astfel de loc. Eu nu vroiam să iau parte la acest masacru și nici nu aveam nevoie. Aveam deja în cameră propriul copac primit după moartea acelui nefericit și care încă își mai păstra rădăcina. Pe acesta aveam de gând să-l împodobesc. Cu toate că aveam grijă să-l ud zilnic, nu prea mă interesa soarta lui, că prea eram preocupat de gândurile mele, plus că nici nu știam nimic despre pomicultură, dar acum, când intrase deodată în centrul atenției mele, îmi păru a fi un pom care suferă. Avea apă, aer și lumină ceea ce mi se păruse inițial că e de ajuns, dar când i-am atins tulpina am simțit-o rece, ca și cum seva i s-ar fi transformat în gheață. Chiar dacă în acel moment fereastra era închisă, pentru că mai erau câteva ore până bătrâna să meargă la culcare, am realizat că obiceiul meu de a petrece nopțile cu crivățul de afară strecurându-se prin toate colțurile, cu toate că mie nu-mi dăuna, în schimb pomului meu nu părea a-i aduce prea multă bucurie. Era tânăr, cu rădăcina înfiptă într-un sol improvizat, iar eu îl țineam în ger. Cum l-am văzut astfel am hotărât să țin pe viitor fereastra închisă, oricât de mult îmi displăcea ideea. Nimeni nu trebuia să sufere de pe urma mea, nici măcar un pom. Acestea fiind zise, am început să-l împodobesc. Fructele și dulciurile, împreună cu care îl primisem, erau încă legate de ramuri, pentru că nu mă atinsesem de ele, lucru care mă miră. Dar poate că nu mi-a fost poftă. Ceea ce era bine, pentru că așa părea mai bogat, mai ales că podoabele pe care urma să le folosesc prinseseră și timpuri cu mult, mult mai bune. Globulețele erau toate sparte, inclusiv steaua de așezat în vârf care era irecuperabilă, așa că am agățat de ramuri cioburile mai mari, care mai păstrau capătul unde era ața legată, pe cele mai mici așezându-le pe pământ, precum scoicile în nisip. Nu știam de unde aveam și imaginea asta. Ghirlandele nu se prezentau mai bine. Erau atât de vechi încât la atingere, în multe locuri, se scuturau, lăsând în urmă doar firul pe care au fost prinse. Mă străduii să le așez în jurul pomului, astfel încât să le stârnesc cât mai puțin, dar îmi dădeam seama că n-au să supraviețuiască și până la Crăciunul următor. Așa că îmi notai în minte că va trebui să fac rost de podoabe noi pentru viitor, inclusiv de o instalație, pentru că cea care mă făcuse să pierd vremea deznodând-o, era lungă, cu majoritatea becurilor arse, iar cele care au avut bunăvoința de a se aprinde, grație unei minuni a electricității, răspândeau o lumină galbenă și slabă, iar în rest nu făceau nimic, nu clipeau, nu se aprindeau și nu se stingeau într-un anumit ritm, nimic din ceea ce văzusem la altele. Dar, privind din perspectivă, totul se potrivea: pomul desfrunzit cu ghirlandele chele, cu globurile sparte și cu beculețele oarbe – un tablou pe care n-ai vrea să-l vezi de prea multe ori.
Terminasem de ceva vreme împodobitul și înțepenisem uitându-mă chiorâș la opera mea când, poate curioasă să vadă cum am aranjat camera, bătrâna bătu la ușă și își strecură capul înăuntru, moment în care, privind-o, zâmbetul înțelegător care o însoțise îi dispăru ca și cum n-ar fi zâmbit în viața ei, riduri adânci de mâhnire pornind de la colțurile gurii brăzdându-i obrazul. Cred că i-a luat cam un minut să-și vină în fire. Am crezut că mâhnirea ei era din pricina felului în care arăta pomul, dar motivul era cu totul altul, unul la care nici nu mă așteptam. Ce-ai făcut, maică? mă întrebase de parcă tocmai fusese martoră la o crimă. Am început să-i explic că n-aș fi avut cum să fac o treabă mai bună, având în vedere decorațiunile pe care le-am avut la îndemână, dar nu asta era problema. Cum de mi-a trecut prin cap o idee atât de păcătoasă încât să îmbrac de sărbătoare pomul pe care îl primisem pentru pomenirea mortului? Încercai să-i explic raționamentul, dar parcă vorbeam la pereți. Maică, nu trebuia să faci asta! De ce? Că nu se face, e păcat de la Dumnezeu. Cum adică? Scrie undeva lucrul ăsta? A spus-o cumva preotul la biserică sau stă scris undeva prin Biblie? Nu-mi răspunse, ci doar se căina în continuare cerând iertare pentru mine de la tavan. Dacă ar fi știut ce aveam de gând să fac, mi-ar fi dat bani să cumpăr un brad. Dar de ce un brad? Ce legătură intimă exista între brad și Moș Crăciun sau între brad și nașterea Domnului? Oare pe timpul lui Iisus, în Israel, la Ierusalim, creșteau numai brazi și de aici a rămas obiceiul? Ea nu știa. Totuși nu-i spusese nimeni și nici nu citise nicăieri că e păcat să fac ceea ce am făcut, sau de ce e păcat, ea doar știa că nu trebuia și mi-o repeta într-una. Dacă mi-ar fi adus vreun argument în această privință, oricât de slab, poate că aș fi înțeles-o și n-aș fi simțit atâta compătimire pentru tânguirea ei fără temei. Chiar nu înțelegeam cum poate să ți se interzică ceva fără a ți se oferi cel puțin un motiv. Că e păcat! Bine, așa o fi, dar de ce? Fă-mă să înțeleg natura păcatului pentru ca astfel să știu să mă feresc de el, iar dacă am greșit o dată, să nu o mai fac și a doua oară. Așteptam în zadar explicațiile, așa că avui impresia că bătrâna nu și-a imaginat niciodată o astfel de situație pentru ca, în cazul în care s-ar fi întâmplat vreodată, să aibă răspunsurile potrivite. Reacția ei era determinată de eveniment. Fusese pusă în fața unui fapt inedit, la care nu s-ar fi așteptat, iar atitudinea ei era născută din asociațiile pe care le făcuse pe loc sau, mai bine, din faptul că în mintea ei anumite lucruri erau clar delimitate și pe care, poate din pricina vârstei și a îndoctrinării, nu le-ar fi îmbinat în veci. Așadar, nu conta că bradul și pomul meu, orice ar fi fost el, erau amândoi arbori, ci conta că unul se oferea de sufletul mortului, iar celălalt se împodobea de Crăciun. Iar acest lucru se întâmpla de când își putea ea aduce aminte, însemnând că așa era bine și că obiceiul nu avea voie să se schimbe. Să dăinuie până când nu vor mai fi arbori de tăiat. Mă gândeam totuși dacă pe la munte, la pomana de patruzeci de zile, există acest obicei al pomului și dacă, existând în jur numai brazi, acei oameni coboară neapărat la șes pentru a căuta un prun sau un vișin. Nu aveam de unde să știu și, după cum vedeam lucrurile, bătrâna știa chiar mai puțin. Dar oare câți oameni își trăiesc viața și îi forțează și pe alții să o facă după reguli care nu au niciun fundament, după tradiții transmise din generație în generație, în sânul unei familii sau al unei comunități. Tradiții care, dacă la început au avut o oarecare logică și un anumit înțeles, după zeci sau chiar sute de ani nu-și mai găsesc nicio aplicare și adesea împiedică progresul, dar sunt păstrate în continuare indiferent ce, pentru că așa unii își închipuie că își respectă înaintașii, adică morții, și că acești morți sunt infailibili în legătură cu obiceiurile pe care le-au lăsat moștenire. Poate că unii își închipuie că nu trăiesc decât să îi servească pe cei care le-au dat viață și, când aceștia mor, să continue a-i servi, să nu iasă din cuvântul lor orice s-ar întâmpla. La fel și urmașii lor și toate generațiile următoare, ca un lanț neîntrerupt, dar care e într-atât de mâncat de rugină încât, atunci când se va rupe, nu va mai rămâne nimic din el, doar praful dacă au noroc.
Văzând că nu am de gând să îndrept sacrilegiul făcut, despodobind pomul, bătrâna mă întrebă până la urmă de ce am făcut gestul acesta, să găsească un oarecare sens în fapta mea, sens pe care însă mie mi l-a refuzat atunci când mi-a condamnat fapta. Întrebarea mi s-a părut stupidă. Cum adică de ce? Pentru ca Moș Crăciun să știe unde sunt și că îl aștept! Răspunsul acesta o luase pe nepregătite. După chipul ei puteam să-mi dau seama că se așteptase la orice explicație, mai puțin la aceasta. Parcă se mai însenină și se chinui să forțeze un zâmbet. Maică, de ce îți bați joc? Nu-mi băteam joc deloc. Îi repetai că acesta îmi fusese scopul, pentru că la mine nu venise niciodată Moșul și că, după calculele mele, în anul acela erau șanse mari să apară. De data aceasta păru că se indignă și, luând un aer superior, vrând să pară mai înțeleaptă și că știe mai multe decât mine, îmi spuse aspru să las prostiile că doar sunt bărbat în toată firea, că Moș Crăciun nu există și n-a existat vreodată și că nu se aștepta la așa purtare din partea mea. Toate acestea le primii precum un pumn în stomac. Ce făcusem ca bătrâna să fie atât de răutăcioasă cu mine? De ce era și ea asemenea celor din orfelinat, sau chiar asemenea lui Gheorghe, care toți îmi spuseseră aceleași lucruri? Era din cauză că eram mai prost și pentru asta trebuia ca toată lumea să mă necăjească, să se distreze pe seama mea? Nu maică, nu vorbi așa. Toți oamenii mari știu că Moșul nu există, că e doar o poveste pentru copii. Cum de-ai ajuns la vârsta asta fără să știi atâta lucru? Începură să-mi dea lacrimile. Toată bucuria mea până în acel moment fusese nimicită dintr-un singur asalt. Mă simțeam de parcă tocmai aflasem că mi-a murit cineva drag și nu vroiam să accept realitatea. Vroiam să mi se spună că totul a fost o greșeală, că Moșul e bine sănătos și că în anul acela nu m-a uitat. Mai păstram o fărâmă de speranță că bătrâna se înșela, doar o mai făcuse și altă dată.
Ea nu știa povestea cu Crăciun și Crăciunița, în ieslea cărora s-a născut pruncul Iisus? Ba da, dar nu era adevărată. Nu era așa scris în Biblie? Nu scrie asta în Biblie, maică! Sau că Moș Crăciun locuiește la Polul Nord unde are mulți pitici cu urechi ascuțite care fac jucăriile și că mai are și o sanie zburătoare trasă de reni? Nu, nici lucrurile acestea nu erau adevărate, iar ea se mira cum de nu-mi dau seama că toate sunt născociri, că e cu neputință ca așa ceva să fie adevărat. Pe măsură ce-mi ieșeau vorbele din gură, începeam să înțeleg că sunt niște nerozii. Nu-mi convenea deloc, dar nu mă puteam împotrivi lucrurilor care deveneau mai clare pe măsură ce le articulam. Nu numai că nu vedeam nicio legătură între Betleem și Polul Nord, dar cuvintele, odată rostite, erau ridicole. Începeam să mă calmez, dar nu puteam ascunde faptul că nu fusesem niciodată mai dezamăgit ca în acel moment. Tăcerea se așternu în încăpere, iar bătrâna, înțelegând că deocamdată comunicarea cu mine nu mai este cu putință, se retrase în camera ei, lăsându-mi tot timpul de care aș fi avut nevoie pentru a-mi rumega gândurile. Totul se învârtea mai ales în jurul întrebării De ce? De ce atâția ani m-am amăgit și am fost amăgit cu o minciună? De ce adulții îi ademenesc în felul acesta pe copii? De ce, după ce au făcut acest lucru, recunosc la un moment dat că nu a fost nimic adevărat? Chiar nu le pasă de sentimentele noastre? Da, ale noastre, pentru că eu eram la fel de copil ca toți ceilalți. De ce atâta indiferență pentru faptul că, după ce au clădit în imaginația noastră o lume de basm, urmează apoi să o distrugă din temelii? Unde e logica în toată scamatoria asta? Ei își închipuie că ne fac copilăria mai frumoasă, infectând-o cu iluzii și fantezii, îndepărtându-ne de realitate, făcându-ne să credem că viața este așa cum ne-au colorat-o ei, pentru ca după aceea, ca și cum ar fi așteptat cu nerăbdare să creștem, sătuli de a mai juca teatru, hotărăsc că am ajuns la vârsta potrivită la care pot să calce în picioare inocența, dezvăluindu-ne o lume care nu are niciun farmec, care e la fel de brutală ca și modul în care ni s-a adus la cunoștință existența ei. Dar dacă mă gândesc bine, felul acesta de trezire la realitate e foarte eficace, dar într-un mod cât se poate de cinic. Dacă ei vor ca un copil să înțeleagă că viața nu e dreaptă, că palatele visate sunt doar blocuri de beton, că există mai multe ciori decât porumbei albi, că jucăriile vor rămâne singurii prieteni adevărați la care poate spera, dar de care trebuie să se lepede, că de acum înainte nimic nu mai e pe gratis și că trebuie să aleagă între a fi rău sau bun, în încercarea obligatorie de a se integra în societatea adulților, atunci nu cred că se află metodă mai bună decât cea deja existentă când, după ce ai hrănit timp de câțiva ani o minte pură cu bazaconii, îi tragi o palmă s-o țină minte toată viața. Mai trist cred că e faptul că toată această practică nu se face în mod intenționat. E încă o tradiție, ceva ce adulții fac din cauză că și părinții lor au făcut la fel și așa mai departe, dar nu foarte departe pentru că nu știam ce se practica înainte de apariția Crăciunului. O fac pentru că își amintesc ce vremuri frumoase au trăit ei pe vremea copilăriei și vor ca și copiii lor să aibă parte de aceleași momente, uitând însă drama prin care au trecut atunci când au aflat că totul a fost doar o iluzie. La fel cum mamele care, dând naștere în mod natural primului copil, uită cât de dureroasă a fost experiența și vor să-l facă și pe al doilea. Nu puteam să înțeleg acest tip de memorie selectivă, eu fiind o persoană care, de la un timp, nu mai uita nimic. Însă șirul gândurilor nu se oprea aici. Mă uimea faptul că adulții, mințindu-și copiii de când aceștia începeau să articuleze primele cuvinte, indiferent de motivele pentru care o fac, creează un precedent care nu mai poate fi șters. Acei copii au o încredere oarbă în părinții lor, li se poate spune orice și ei o vor crede dar, în loc să li se transmită informații de care au nevoie, lucruri pe care le pot asimila ușor tocmai din pricina vârstei, li se îndoapă mintea cu absurdități și se pierd ani buni până să fie lăsați să învețe ceva util și, mai ales, real. De aici poate și expresia cei 7 ani de acasă, diferența dintre copiii care au fost învățați câte ceva, și cei care nu. Apoi părinții se plâng că sunt mințiți, că odrasla ascunde lucruri față de ei. Dar cine a început-o? Nu cumva sunt șanse mari ca, atunci când recunoști în fața copilului că l-ai înșelat, acesta să-și piardă încrederea în tine, tu, atât de infailibil până atunci, devenind un om de rând, nu cu mult mai bun decât el. Nu mai spun de cazul când într-o familie sunt mai mulți copii, iar cei mai mari sunt obligați de părinți să-i ajute în menținerea minciunii pentru cei mici.
E chiar atât de grav să li se spună copiilor adevărul? E chiar atât de necesar să fie ținuți într-un univers paralel, pentru că unor părinți le este teamă că alminteri nu-și vor trăi copilăria? De unde știu că nu și-o vor trăi atâta vreme cât și ei, la timpul lor, au fost crescuți la fel? De unde știu că nu există alternativă mai bună? Copiilor le plac cadourile, acest lucru e clar dar, mai ales, le plac cele pe care și le doresc. Cred că inițial contează mai mult faptul că le primesc, decât persoana care face acest lucru posibil. Copilul nu înțelege ce este Crăciunul, sau nașterea Domnului, sau chiar ideea de sărbătoare, chiar dacă i se explică. Abia mai târziu o va putea face. Deocamdată nu a acumulat destule cunoștințe și experiență pentru a așeza toate aceste noțiuni într-un context. Pruncul Iisus e doar alt copil despre care i se povestește dar pe care nu-l cunoaște, sărbătoarea e un simplu cuvânt, pentru el neexistând zile de trudă sau de destindere, doar se joacă mai tot timpul, iar Crăciunul e numai un eveniment care are loc o dată pe an, atunci când vine iarna. Deci încântarea și toată euforia pe care le manifestă copilul în preajma datei când toate acestea au loc seamănă prea bine cu un reflex condiționat. Acestui moment îi sunt asociate cadourile, pe care trebuie neapărat să le primească și pentru care, a fi cuminte cu câteva zile înainte de aceasta, e singura concesie pe care este dispus să o facă. Totul se petrece atunci, prezentul e cel mai important, așa că pe copil nu-l va îngrijora o poznă pe care a făcut-o prin iunie, de exemplu. Așa că de ce să te joci cu mintea lui? De ce să-l faci să creadă că realizarea dorințelor sale este la discreția unui moș invizibil? Pentru că, dacă acesta nu vine mereu sau nu-i aduce ceea ce-și dorește, copilul nu e oare pasibil de a se desconsidera și poate, mai târziu, de a-și pierde facultatea de a spera? Nu e oare mai bine ca părinții să fie sinceri? Nu e mai bine să admită că ei sunt cei care așează cadourile sub brad și că fac acest lucru pentru ca plodul să vadă că și de către cine este iubit? Să vadă că părinții s-au străduit să-i satisfacă dorințele, să i se explice, când e cazul, de ce a primit altceva sau chiar mai puțin decât ceea ce-și dorise și că, atunci când se va putea, va primi și lucrul râvnit și nu va trebui să aștepte neapărat până la Crăciunul următor. În acest fel, dacă părinții au avut capacitatea de a se face înțeleși, pentru că pot fi și părinți total handicapați în asumarea acestui rol, copilul ar putea să înțeleagă cine îi sunt adevărații ocrotitori, să aprecieze afecțiunea care se revarsă asupra lui, să conștientizeze situația financiară sau categoria din care face parte familia sa încât, dacă lucrul dorit a fost peste posibilități, să știe aceasta și să nu vadă neobținerea lui ca un act de rea-voință. Să învețe ce e răbdarea, încrederea, sau că datorează totul familiei sale și că, dacă sunt lipsuri, să nu se grăbească a o repudia, punându-și așteptările în seama unei entități inexistente. Dar cred că întreaga situație e doar un mic capitol ce ține de educație pe ansamblu, numai că mulți, în loc să învețe să educe, repetă modul defect în care au fost ei formați, pe principiul că dacă a funcționat pentru ei, va funcționa la fel de bine și pentru progeniturile lor. Însă întrebarea e în ce mod a funcționat?
Sau, și cu asta ar fi trebuit să încep și ar fi fost de ajuns, aceste practici de Crăciun care, deși nu sunt în Biblie, sunt mai mult decât tolerate, nu reprezintă decât o formă puerilă a religiei. Dacă nu poți convinge copilul de existența unei entități fantastice care se materializează sub forma unui moș gras, albit de ani, îmbrăcat în roșu, care are la Polul Nord o fabrică de jucării în care lucrează o mulțime de omuleți și care, în seara dinaintea Crăciunului, pornește doar cu o sanie trasă de reni să împartă jucării tuturor copiilor de pe mapamond, sau doar acelora care au fost cuminți sau care i-au scris, atunci cum îl vei face să creadă în Dumnezeu? Cum îl vei determina să accepte exagerările? Și nu doar povestea în sine este exagerată. La ea se mai poate adăuga faptul că, până nu demult, când sobele pe lemne reprezentau o regulă, acest moș se subția într-atât încât pătrundea în casă pe horn, poveste care se spune și copiilor care n-au văzut în viața lor o sobă, așa cum preoții vorbesc cu aplomb despre Ierusalim unor credincioși care n-au ieșit niciodată din localitatea sau regiunea lor și care nici n-au habar unde este Ierusalimul pe hartă. Se mai vrea apoi să se creeze impresia că Moș Crăciun este universal, pentru că duce cadouri peste tot pe glob, dar situația e asemănătoare creștinismului care, deși se proclamă religia majorității oamenilor, nu e împărtășită nici măcar de jumătate dintre ei. Însă, pentru că aproape fiecare stă mulțumit în balonașul său, își închipuie că lumea cunoscută de el este aceeași cam peste tot, iar dacă nu e, atunci ar trebui să fie. Deci cred că și membrii celorlalte religii au aceeași impresie. Așadar nu e o coincidență faptul că Moș Crăciun vine în general la creștini și el este cea mai la îndemână metodă prin care un copil inocent este introdus în mediul fantastic al religiei. Copilul nu știe ce e păcatul, dar cum ideea de păcat, neavând niciun sens de una singură, este în legătură directă cu pedeapsa primită la Judecata de apoi, așa și copilul este avertizat că, dacă nu va fi cuminte, Moșul nu-i va aduce nimic. Iată că fundația a fost turnată și e îndeajuns de solidă pentru a se construi pe ea biserica poruncilor și mustrărilor, a disprețului de sine, a tablourilor macabre, a fricii și a suferinței veșnice. Și când poeziile, scrisorile sau simplele dorințe șoptite părinților, dar destinate lui Moș Crăciun, s-au transformat în rugăciuni, e timpul ca acesta să se metamorfozeze în Dumnezeu, atenția copilului să fie îndreptată cu grijă de la unul către celălalt și lucrarea e gata. Iar dacă se întâmplă ca vreun copil, meditând la natura lui Moș Crăciun, la completa absență a acestuia și la asemănarea izbitoare cu Dumnezeu, se hotărăște să-i ofere acestuia din urmă același tratament ingrat pe care l-a primit cel dintâi, atunci nu cred că acest copil poate fi condamnat de ceva.