-XVIII-

Gândeam toate acestea într-o duminică oarecare, lipit de ușa bisericii, la o distanță respectabilă de orice enoriaș, să nu mă trezesc abordat dacă, din neatenție, lăsam vreo interogație să zburde prea mult timp fără răspunsul corespunzător. Observasem că, cu cât distanța era mai mare, cu atât eram mai ferit de interlocutori nepoftiții, iar dacă între mine și ei era și un perete, cu atât mai bine. Așteptam ca slujba să se termine. Nu vroiam să-mi impun voința asupra preotului, nu se cădea, trebuia să-i las pe oameni să își satisfacă nevoia. Poate că unii nu aveau alte preocupări și doar biserica îi mai mângâia, deci puteam spune că făceam un act de clemență. Încă nu încercasem să aflu dacă și eu aveam capacitatea de a le explora gândurile. Continuam să consider acest lucru tabu. Poate că nu întâlnisem pe acolo niciun individ interesant care să-mi stârnească o așa de mare curiozitate, ori nu mă interesau motivele pentru care erau adunați toți în același loc, cu măruntele lor mizerii și păcate. Dar cred că mai mult din cauză că nu-i credeam a fi în stare să-mi spună ceva în plus, ceva nou, ceva ce nu aflasem deja din manuale. Încercam un sentiment de superioritate, sentiment despre care nu știam a fi bun sau rău, dar judecam că, dacă ai argumente să te simți așa, atunci de ce n-ai face-o? De ce ar fi un păcat? Mai ales că nu-l împărtășisem nimănui, deci nu făcusem pe nimeni să se simtă prost din cauza asta. Iar în mintea preotului chiar nu vroiam să intru. Îl suspectam deja de prea multe și nu vroiam să am și confirmarea. Nu încă. Îmi demonstrasem așadar că m-am pricopsit cu o abilitate specială pe care, însă, nu vroiam să o atribui divinității din pricină că nu am folosit-o într-un mod prea nobil, chiar dacă nu vedeam de la cine altcineva ar fi putut să-mi vină. Dar, așa cum dispuneam de aceasta, după calculele mele, erau șanse mari să dispun și de cealaltă, trebuia doar să verific. Totuși nu se cădea să mă grăbesc, toate la timpul lor. Vroiam să am ocazia să arăt că am meritat darul ce mi s-a oferit, ștergând într-un fel greșelile de la început, făcute în necunoștință de cauză – pretext care mi se părea întemeiat.
Slujbele continuau după același tipar. Ritualul chiar nu mă mai interesa, vroiam doar să aud ce texte erau pregătite pentru fiecare duminică și care avea să fie interpretarea lor neliterară. Mă interesa doar ineditul. În schimb știam că aș fi avut parte de el doar într-un singur an, de la cap la coadă, în următorii folosindu-se aceleași texte cu aceleași interpretări, numai ordinea fiindu-le schimbată. Așa că, dacă într-un an întreg ai fost la biserică duminică de duminică, după aceea puteai să nu te mai duci, nu avea ce să-ți mai ofere. Sau puteai ca, din vreme în vreme, să-ți schimbi religia, că și așa păreau să fie destule, numai ca să mai auzi și ceva nou. Dar eu încă nu o epuizasem pe a mea. Era impropriu spus a mea, căci am stat și m-am gândit și nu-mi aminteam să fi existat o dată în copilăria mea când să-mi fi ales religia în mod conștient. Era, așadar, religia care mi s-a impus și eu am luat-o de bună, fără prea multe întrebări. În fapt, întrebările abia acum soseau, dar eu eram deja prins în cursa de șoareci, așa că trebuia să mă port ca atare, să-mi însușesc întreaga învățătură. Nu mă puteam răzvrăti cu adevărat dacă nu știam împotriva a ce mă răzvrătesc. Mai exista și varianta ca, până la urmă, să fiu potolit, să mi se arate că am greșit lăsându-mi mintea să speculeze doar la suprafață, fără să știu ce luminoase erau străfundurile înțelepciunii divine. Așa că, momentan, trebuia să-l las pe popă să vorbească. El își făcea treaba, iar eu ascultam. Un anume întemnițat pentru Domnul – nu ni se spunea nici cine, nici de ce era în lanțuri – ne îndemna să fim vrednici, smeriți, blânzi și îndelung-răbdători și așa mai departe, pentru că așa ne-a hărăzit Hristos. Suna înțelept și frumos și se apropia de ceea ce vroiam eu să aud, dacă n-ar fi fost vorba decât despre o singură frază și nu una prea lungă și dacă n-ar fi fost urmată imediat de textul în care trebuia să existe obligatoriu oroarea, anume povestea omului care cobora de la Ierusalim la Ierihon, două orașe pe care în curând urma să știu a le localiza pe hartă. Retrospectiv, urmărind distanța destul de mare de la acele orașe la cel în care locuiam eu, nu m-am putut abține să nu mă întreb de ce m-ar fi interesat lucruri care se petrecuseră în țara altora? Întrebarea putea să-și mai aștepte răspunsul. Așadar, acel om a fost atacat de tâlhari, a fost dezbrăcat și rănit, lăsat aproape mort și cei care au trecut pe lângă el, un preot și un levit, probabil un concetățean, nu l-au ajutat, presupunând că acei oameni erau cei mai în măsură să o facă. Iar cel căruia i s-a făcut milă și a avut grijă de el a fost un samaritean, cred că prin asta vroind a se spune că omul acela era un străin care nu avea nicio obligație să-și ofere suportul. Adică faptul că toți aceștia erau oameni nu era un motiv îndeajuns de bun ca să se ajute unul pe altul, trebuia să fie scoasă în evidență apartenența la grupuri diferite ca pilda să aibă sens, pildă spusă chipurile de însuși Iisus, ca să-i facă pe cei din auditoriu să-și iubească aproapele, lucru pe care îl zicea până și Legea (probabil legea lor, fiind vorba de meleaguri străine; trebuia să aflu în viitor și ce zice în legea meleagurilor mele). Oare Iisus chiar nu avea și pilde centrate doar pe înțelepciune sau măcar pe evenimente mai pașnice? Totul trebuia învățat pe seama nenorocirii altora? Așa se părea că stau lucrurile.
Mai trecu o duminică. Și aceasta începea îmbietor. Eram povățuiți să cercetăm ceea ce este plăcut înaintea Domnului, să umblăm în lumină, cu băgare de seamă, nu ca neînțelepți, ci ca înțelepți, să nu fim nepricepuți, să nu ne îmbătăm și să cântăm într-una pentru Domnul, ceva care mi se părea cam împovărător. Desigur, nu eram învățați și cum să fim înțelepți, ci numai să osândim și să nu luăm parte la lucrările neroditoare ale întunericului, despre care nu se spunea mai mult, măcar două-trei exemple și tot ar fi fost de ajutor. Puteam dar înțelege atât, că trebuie să ne efectuăm treburile ziua, pe lumină, iar noaptea să dormim, că e perioada zilei care duce la păcate. Însă eu, cum nu dormeam, nu observasem ca noaptea să provoace în mine alte simțăminte față de cele pe care le aveam în timpul zilei. În fine, poate că înțelegeam eu greșit sau vroiam neapărat să caut nod în papură. Indiferent, se putea opri doar la textul acela și să nu se mai continue. Dar nu, trebuia și pilda în care unul trebuie să sufere sau să moară. Ideea era simplă, să nu ne îngrijim prea mult de ziua de mâine că orice se poate întâmpla și, în caz că se întâmplă ceva rău, ne-am irosit timpul cu grijile degeaba. Suna cât se poate de logic și rațional, dar în poveste un individ a trebuit să moară pentru că nu știa ce măsuri să mai ia ca să-i încape în hambare recolta unui an îmbelșugat. De fapt, ce trebuia să facă? Să n-o mai culeagă? Să o lase vraiște în mijlocul curții să o mănânce păsările și să riște ca să moară de foame până la recolta viitoare? Nu vedem ce e în neregulă cu prevederea când condițiile sunt favorabile. Aș fi înțeles dacă acel individ și-ar fi făcut griji de aiurea, ca un smintit, stricând și apoi înălțând hambare când n-ar fi avut nimic de pus în ele. Dar cea mai supărătoare mi s-a părut intervenția divină care i-a cerut viața omului chiar în momentul lui de fericire, exact ca un ciudos. Da, Dumnezeu mi-a părut că a făcut ceea ce a făcut din ciudă că omului i-au ieșit treburile bine în acel an și că la sfârșit l-a întrebat în zeflemea – Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Cum ale cui? Poate că omul o fi avut familie, prieteni, poate servitori, despre asta nu se spune nimic în pildă, de parcă omul a muncit pământul și l-a recoltat singur. Deci chiar dacă el urma să moară, treaba trebuia făcută oricum, altcuiva putând totuși încă să-i folosească. Povestea nu mi se părea deloc înțeleaptă, ca să nu spun asta despre însăși divinitatea… Năravul acestor slujbe avea rădăcini adânci. De-aș fi surprins măcar o sclipire de spontaneitate aș fi fost foarte surprins, dar ar fi fost într-un mod plăcut. Înțelegeam, tradițiile erau vechi și se înstăpâniseră în lăcașurile de cult, dar un lucru pe care bărbații în fuste negre păreau a nu-l înțelege era că istoria a tot mers înainte, s-a evoluat, s-a dezvoltat, modernizat chiar, ca să mă folosesc de numele unei epoci, și numai între pereții reci ai acelor clădiri se vroia ca timpul să fi stat în loc și se încerca cu încăpățânare acest lucru. Nu mai avea rost să mai fac paralela dintre lumânare și bec. Așa că deprinderea își vedea de-ale ei – încă un prolog pașnic în care eram chemați noi, cei de acolo, sau personajele din Carte, să ne îmbrăcăm cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare, să ne îngăduim și să iertăm, să ne îmbrăcăm iarăși cu dragoste, să fim mulțumitori, după modelul lui Hristos, iar, la sfârșit, să continuăm a cânta neîncetat lui Dumnezeu, indicându-ne și repertoriul. S-ar fi putut înțelege că Dumnezeu duce lipsă de divertisment. Oricum, ignorând aceasta, povețele erau înțelepte, arătau cum trebuie să se comporte oamenii unii cu alții. Eu nu consideram că doar creștinii trebuie să se poarte așa, adică Hristos nu trebuie să fie unicul exemplu pentru astfel de simțăminte, ci era o cale de urmat pentru întreaga lume, indiferent de confesiune, ca un lucru inerent ființei umane. Hristos nu trebuia să fie un pretext pentru bunătate și nici nu trebuia introdus acolo să se înțeleagă că noblețea sufletească ar fi o calitate exclusiv creștină. Dar asta scria acolo și, ca la fotbal, fiecare ținea cu echipa lui pe care o considera cea mai valoroasă dintre toate. Al doilea text al Evangheliei era mai pașnic de data aceasta. Eu ajunsesem la un moment dat să nu mai aștept iluminarea și înțelepciunea din ceea ce citea preotul, ci eram doar curios care pildă morbidă urma la rând, pentru îndreptarea noastră, a celor neștiutori. Acum unul întreba ce ar trebui să facă să moștenească viața veșnică? Motivul acesta apărea destul de des nu numai duminica, dar mai la fiecare ocazie, eu mai mult înmormântările le aveam în minte dar, luându-mă după manierismul existent în textele folosite, era foarte probabil ca despre aceasta să se vorbească mereu. Era ca bomboana pe care o doreau toți. Așadar, acest individ îi mărturisi lui Iisus că toată viața a avut grijă să nu încalce poruncile indicate de Acesta – să nu preacurvești, să nu ucizi, să nu furi, să nu faci o mărturisire mincinoasă, să cinstești pe tatăl și pe mama ta – dar cică tot nu era de ajuns. Mai trebuia să vândă tot ce avea și să împartă la săraci, căci astfel va avea o comoară în ceruri – la ce i-ar fi folosit atunci acea comoară, nu știu, nu credeam a exista magazine pe lumea cealaltă. Dar nu mai eram idiot, înțelegeam o metaforă, înțelegeam că acea comoară însemna fericirea veșnică, dar nu mă convingea felul în care urma a fi obținută. Împărțind averea la săraci era ca și cum și-ar fi plătit dreptul la acea fericire cu monedă adevărată, pământească, locul în care ar fi făcut acest act fiind ca un ghișeu unde se cumpără veșnicie. Dar atunci ce s-ar fi întâmplat? I-ar fi împovărat atunci pe săraci cu greutatea avuțiilor, îngreunându-le în acest fel și lor accesul la viața veșnică, pentru care și ei ar fi trebuit să se descotorosească imediat de pomana primită, să nu devină cumva mai avuți decât bogatul sărăcit. Așa că, toți tot dând mai departe din bogăția cu care s-au pricopsit, ca să-și păstreze mizeria neîntinată, deci să intre gratis în ceruri, condiția suficientă părând a fi sărăcia, s-ar fi ajuns într-un final ca unul sau câțiva să se trezească din senin cu întreaga bogăție de pe lume pe capul lor, ceea ce astfel ar fi fost pentru ei culmea nenorocirii. Și cum n-ar mai fi existat săraci care să mai voiască a căpăta parte din acea enormă avere, acești nefericiți s-ar fi găsit nevoiți să scape într-un fel de ea prin orice metodă, arzând-o, scufundând-o, dându-i brânci în vreo râpă. Însă atunci s-ar fi făcut vinovați de păcatul de a nu fi dat de pomană, când, de fapt, nimeni nu mai dorea să primească. Ca pomana să aibă sens, valoare, să fie cale spre mântuire, trebuie să existe mereu bogați care să dea și săraci care să primească. Dacă elimini unul din acești doi termeni, actul nu mai are nicio semnificație, bogați doar între bogați nu s-ar putea salva unii pe alții, iar săraci doar între săraci ar muri de foame. Înțelesesem dar că acest raport este exact temelia pe care se fundamentează întreaga morală creștină, cu mila, bunătatea și celelalte valori ale ei, pentru că trebuie să existe întotdeauna oameni care să dea dovadă de ele, și oameni asupra cărora să și le reverse. Oricum ar suna, inegalitatea ar fi condiția primă și suficientă, indiferent de orice declamație. Iar, în fine, în ciuda sentinței lui Hristos că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un om bogat în Împărăția lui Dumnezeu, bogatul acela ar fi avut toate motivele de a fi întristat. Declarase că păzise din tinerețe poruncile, așadar era un om cinstit și fiind astfel a ajuns să posede bogățiile pe care le avea, nu furase, nu înșelase. Puteau fi deci răsplata unei vieți cucernice pe care ar fi meritat-o, căci nu a adunat-o de pe jos, ci Dumnezeu l-a fericit cu ea, doar în puterea Lui stăteau toate. Dar dacă Dumnezeu vroia ca el să renunțe la tot ce avea, în ciuda întristării sale, era mai mult decât probabil ca acel om să fi făcut întocmai, doar în pildă nu spunea și ce a făcut acesta după ce a auzit cuvintele lui Iisus. Totuși sentința de la sfârșitul pildei era descurajantă pentru că, atunci când Iisus a fost întrebat Atunci cine poate fi mântuit?, El a răspuns Ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu. Ce poate fi mai clar decât atât, că indiferent de ce ai face, mântuirea ta e la discreția lui Dumnezeu, speră dar să-l prinzi în toane bune!
Cât timp am mai avut-o în preajmă, n-am mai văzut-o pe bătrână să plătească pentru pomelnice, iar la cutie punea din ce în ce mai puțini bani. Cred că dacă n-ar fi avut loc întâmplarea în care eu am vrut să-mi aduc această contribuție, când s-a simțit obligată să ia această răspundere asupra ei, atunci nu ar fi făcut din aceasta un obicei. Și, din pricină că sumele scădeau, semn că nu stătea prea bine cu banii, m-am gândit că ea continuă din pricina mea, să nu se facă de rușine. Cine știe ce era în mintea ei, cum mă considera a fi de fapt? Poate că în privirea mea vedea ceea ce, în fapt, nu era acolo. Poate credea că o judec, că aș ține-o sub o continuă examinare. Se înșela, evident. Așadar, într-una din duminici, am oprit-o chiar când se pregătea să scoată bancnota pregătită și am lăsat-o să priceapă că nu mai are rost să mai persiste în a-și demonstra credința în acest mod. La urma urmei nu văzusem nicio schimbare prin jur care să pară a fi consecința acestui act caritabil – cerșetorii încă împânzeau locul, variind în funcție de vreme; biserica încă mai era înconjurată de schele, cu o macara la o mică depărtare pe care nu o văzusem nicio clipă a-și mișca brațul, ca un monument rigid de fier care avea să ruginească acolo; prin curte și prin cimitir, acolo unde lipseau dalele de ciment, natura se afla în deplinătatea drepturilor sale, semn că nu fusese nimeni angajat să plivească, să aibă grijă de acea grădină; în mare, totul era la fel, însă cutia nu era niciodată plină, adică cineva era atent să o golească din când în când, poate săptămânal, indiferent dacă se umplea sau nu. Dar o diferență exista totuși, preotul avea o mașină nouă, dintre cele bune. Nu neapărat una luxoasă, așa cum vezi rar sau care ar părea că vine din secolul următor, ci ceva mai modestă, dar care să fie cu o clasă peste cele ce străbăteau în mod obișnuit șoselele. Nu fusesem atent dacă avusese mașină și înainte, cert e că nu-l văzusem folosindu-se de vreuna, dar acum lucrul îți sărea în ochi. Mașina era parcată chiar lângă poarta bisericii, uneori și înăuntru, pe alee, și-l puteam vedea după slujbă urcându-se la volan, de parcă era grăbit să dispară cât mai repede de acolo, lăsându-și dascălul să încuie totul în urma lui, sau poate că graba era doar o impresie, deoarece eu înaintam atât de încet cu bătrâna de braț. Dumnezeu înseamnă că-și răsplătește slujitorii Săi iubiți cu lucruri materiale și tare trist cred că va fi și sărmanul preot în momentul în care, dorindu-și și el viața veșnică, va trebui să vândă sau să dea direct săracilor frumusețea aceea de mașină. Doar așa ne învățase pilda. Înseamnă că trebuia ca cerșetorii care-și făceau veacul pe acolo să ia acest lucru în considerare și să înceapă să dea de permis de conducere, să nu fie pomana în zadar. De ce oare nu puteam să mă gândesc decât că banii din cutia milei n-ar fi avut alt rost decât să-i cumpere preotului benzină? Cum de devenisem într-atât de suspicios? Trecând peste asta, n-am putut să o determin pe bătrână să renunțe și la ritualul cu lumânările, pe care se încăpățâna să-l păzească cu sfințenie, când eu consideram că era vorba de alți bani aruncați de aiurea și nu de pomană, căci banii rămâneau în biserică, calicii de afară continuând să tremure de frig și să se cocoșeze de foame.