poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 821 .



Puterea razei albastre (6a)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vioreldarie ]

2015-03-15  |     | 




Puterea razei albastre (6a)

Acceleratul de București intrase în gara Vatra Dornei exact în minutul prevăzut de grafic. Îmi făceam probleme cu privire la felul în care urma să-i recunosc pe cei din echipa de la institut. Însă, când am zărit coborând din tren vreo trei indivizi, având asupra lor un teodolit, niște role și un cufăr mare de lemn și greu cât toate zilele, mi-am dat seama că nu puteau fi decât cei pe care-i așteptam eu. I-am salutat și am încercat să-i încălzesc cu câteva glume, căci afară se lăsase nu de multă vreme un ger năprasnic, iar ei păreau îmbrăcați cam subțirel.

N-aveam însă timp de pierdut, așa că am stabilit iute ce aveam de făcut ca să părăsim cât mai repede gara aceea friguroasă.

- Cum ducem astea? Ai o mașină? mă întreabă unul dintre ei.
- Nu am! i-am răspuns.
- Și ce facem cu fiarele astea?

Adevărat, nici nu mă gândisem la asta. Oh, ce belea pe capul meu! Trebuia să caut neapărat o mașină pe undeva.
- Așteptați-mă aici, în gară, poate găsesc vreo mașină pe la primărie!...

M-au privit oarecum pieziș și puțin cam dezumflați. Am tras o fugă până la primărie, am intrat decis la primar și i-am spus păsul meu. A trebuit să-i vorbesc și despre un meteorit care a aterizat pe aici pe undeva, pe aproape, pentru că nu prea se lăsa convins.

- Da' ce treabă am eu cu meteoriții voștri? Asta-i treaba ălora de la centru! Să vină de acolo cu tot ce le trebuie, nu-i așa?
- Domnu' primar, oamenii au venit cu trenul de la București, au aparate multe cu ei, sunt grele și n-au mașină!...
- Bine, bine! Să văd ce pot face!...

A ieșit pe hol, a chemat portarul și l-a trimis să-l caute pe unul, Mitică, șoferul de pe mașina pentru pâine, ca să-l aducă de urgență la primărie.

- Stai și tu undeva pe-acolo, pe un scaun, până vine șoferul ăsta! mă invită primarul, nu pentru că era prea amabil cu mine, ci mai mult pentru că vroia să știe că o terminase cu mine. Nu păru deloc interesat de fenomenele ciudate de care i-am vorbit cu sufletul la gură.

M-am așezat lângă o fereastră și am așteptat aproape o oră, îngrijorat la culme de soarta celor care mă așteaptau la gară. Primarul s-a luat cu alte treburi și părea că uitase cu totul de mine.

Dar iată că, în sfârșit, în ușă apăru o figură de șofer mototolind o căciulă în mână. Nu părea nici el să dea prea mulți bani pe mine. Primarul nu era în încăpere în acel moment dar eu, bănuind că el este cel așteptat, i-am povestit și lui că pe noi trebuia să ne transporte, din gară și până în satul din valea Observatorului. M-a ascultat, dar nu prea m-a luat în seamă. Abia după ce a revenit primarul și l-a zărit, s-a și luat de el:

- Pe unde umbli, măi, haimana?...
- Să trăiți, don’ primar!...
- Lasă vorba!... Te duci cu dumnealui să iei o echipă de la gară și să o repezi la Breaza. Ai înțeles?... Da’ vii repede înapoi că mai am și alte treburi cu tine!...
- Don’ primar! Să trăiți, dar... să vedeți, trebuie să trec pe la moară...
- Nu există! Te duci acolo unde spun eu, apoi mai discutăm!...
- Să trăiți! Am înțeles, dom' primar!...

Ies din primărie cu șoferul Mitică, ne urcăm în camioneta lui și plecăm la gară. Nu-i convenea deloc drumul pe care îl avea de făcut, dar părea că nu are încotro, că așa-i poruncise primarul.

În fine, îi luăm pe cei de la gară și pornim la drum lung, gonind pe zăpada bătătorită, prin văi și sate, până ajungem la Breaza. Asta era după prânz, când soarele mai încălzea încă afară, deși era un ger de crăpau pietrele.

Șoferul ar fi vrut să ne lase în comună, la primărie. Dar la insistențele noastre s-a înduplecat și ne-a dus până la marginea pădurii, acolo unde se sfârșea drumul. Odată ajunși, ne-am descărcat sculele, iar șoferul a întors mașina și a plecat în trombă înapoi spre Vatra Dornei, lăsându-ne să ne descurcăm cu greutățile acelea care trebuiau urcate sus, pe munte.

- Acu-i acu! Să vedem cum ducem sculele astea!... zise unul din echipa venită de la București.
- Ce aveți în lada asta? întreb eu.
- Un contor Gaiger-Muler...
- Cum? Dintr-ăsta ați adus cu voi?! N-ați găsit unul de un tip mai nou și mai ușor?...
- Am luat și noi ce ni s-a dat!
- Sfinte Sisoe! Ditamai hardughie de cutie pentru un biet detector!...

Dar ce era să facem? Aveam totuși nevoie de o sculă ca să măsurăm radiațiile din zonă. Eram decis să nu mai expun pe nimeni la radiații, fără rost. Cu chiu, cu vai și cu mult năduf, am urcat muntele spre locul cu pricina, unde ajungem pe la sfârșitul amiezii. Și, pe măsură ce ne apropiam, chiar și indiferenții mei tovarăși începură să pară când mai însuflețiți, când să simtă ceva teamă, când să-i văd plini de curiozitate. Reușisem să le povestesc de-a fir-a-păr toată aventura mea.

Ne-am apropiat cu mare precauție de groapa aceea plină de mister, măsurând des radioactivitatea. Deocamdată radiațiile erau foarte slabe, nici nu meritau să fie luate în considerare. Nici măcar în vecinătatea gropii n-am măsurat radiații intense, așa că am îndrăznit, pe rând, să ne cățărăm pe bradul cel tânăr căzut peste groapă și să privim în adâncul ei. Eram nespus de bucuros că blocul acela luminos și cristalin era acolo, la locul lui, iar acum îl puteau vedea și alți cercetători. Eram în al nouălea cer, mai ales că, de aici înainte, nimeni n-ar mai fi îndrăznit să-mi pună la îndoială descoperirea mea. Să-l mai văd eu pe vreunul că-mi mai zice că sunt un scornitor de povești.

Dar, spre nedumerirea mea, deși beneficiam un pic de lumina zilei, în interiorul gropii tot nu se putea distinge prea bine. Totul în acel loc părea neschimbat, chiar și formele ciudate, ramificate și noduroase ale crengilor care atârnau în jur erau exact în aceleași poziții în care le văzusem și prima dată.

- Are cineva curajul să exploreze groapa? întreb eu.
- Fugi d'aci! zise tipul care părea a fi șeful echipei trimise de la București. Ce, vi s-a urât cu viața?!
- Atunci ce facem?

Nu știam ce să facem cu adevărat. Am făcut până la urmă ce ne-a trecut prin cap: am examinat cu atenție ceea ce se putea distinge din fundul craterului acela, am făcut multe, foarte multe fotografii, am luat diverse mostre de sol din diferite locuri. Și, cam atât!... N-avea nimeni curaj să coboare în groapă și să examineze mai de aproape ce era obiectul acela ciudat. De fapt, am constatat că ne lipseau niște frânghi sau scări, să putem coborî în groapa aceea suspectă.

Eram însă perfect conștient că nu așa trebuia să cercetăm corpul acela misterios. Ne comportam cu toții ca niște profani în domeniu. Cineva a și susținut că ar fi trebuit să facem niște filmări în color, sau în anumite spectre, cu ajutorul unor obiective puternice și nu cu niște aparate obișnuite de fotografiat. Și ar mai fi trebuit să fie luate probe direct din corpul acela ciudat, de pe fundul gropii, ori măcar să fie studiată reacția acestuia la diverse provocări mecanice și optice.

Dar noi de unde să știm toate astea? În școli nu învățaserăm așa ceva. Și apoi, cine se mai întâlnise pe pământ cu un astfel de fenomen? Am ajuns repede la concluzia că ar trebui să ne întoarcem în sat, că și așa afară stătea să se întunece, să mai dăm niște telefoane la București, să aflăm ce mai zic și ei și să le solicităm toate cele necesare.

Am ascuns bine instrumentele cele mari și grele în desișurile din apropiere ca să nu fim nevoiți să le cărăm cu noi și am plecat cu gândul să revenim cu forțe și cunoștințe proaspete.

Am avut noroc, căci la Institutul din București am mai găsit și după program pe cineva pe acolo și am reușit să-l prindem la serviciu chiar pe directorul Vasilescu în persoană, căruia i-am explicat de-a fir-a-păr tot ceea ce am întreprins și am constatat împreună.
- Bine! Am să vorbesc unde trebuie ca să vă trimită mâine un elicopter cu de toate... Să fiți mâine dimineață la primăria comunei!...

Elicopter? Bună treabă! Mai ales că ne aducea și sculele necesare! Până una alta, am luat băieții sus la cabană, unde i-am ospătat cu tot ce am putut și i-am oprit să doarmă peste noapte. Nu le-am povestit însă nimic despre steaua mea albastră văzută de mine prin lunetă. Acesta era încă secretul meu, pe care nu vroiam să-l împărtășesc cu nimeni. Numai Adelina mai știa de el. Și, desigur, cei de pe la alte observatoare care n-au vrut să mă creadă, căci prin lunetele lor nu au văzut nimic suspect. Nu știu dacă Adelina m-a crezut, dar știu bine că toți ceilalți de pe la o mulțime de observatoare astronomice din țară și din străinătate, n-au crezut o iotă din spusele mele.

A doua zi dimineață am coborât în comună să așteptăm elicopterul promis. Acesta a sosit exact la timpul promis, aterizând pe un teren larg din fața primăriei. Lumea din sat s-a adunat ca la circ. Dar noi nu le-am spus mare lucru. În acest sens l-am atenționat și pe Mihăiță, care se ținea scai de noi, să nu care cumva să mai spună și la alții ce se petrece prin satul lui și pe dealurile din preajmă.

Am aflat că elicopterul cu pricina venise nu de la București cum am bănuit noi, ci de la Brașov, de la Institutul de Silvicultură. Dar adusese cu el tot ceea ce solicitasem, ba încă multe lucruri în plus.
Am urcat cu toții în el și am zburat clătinându-ne pe deasupra pădurilor, până ne-a dus în preajma muntelui unde ne aștepta marele mister de dezlegat. Am recunoscut ușor locul, după forma terenului și după brazii pe care îi știam deja.

Când să ne apucăm să filmăm, ne-am dat seama că era imposibil, din cauza copacului căzut peste groapă și care o astupa parțial. Am fost nevoiți mai întâi să degajăm groapa. Pentru asta am pus mâna pe topoare și ferăstraie, tăind bradul și crengile în bucăți mici, pe care le-am îndepărtat cu grijă ca să nu surpăm marginea gropii și nici să nu se prăvălească ceva în ea. Când am isprăvit treaba elicopterul s-a putut apropia deasupra gropii și s-a putut începe filmarea. Au urmat apoi alte experimente și măsurători. În tot timpul acestor operații, sinistrul obiect a continuat să rămână nemișcat pe fundul gropii. Am mai luat apoi probe de sol și de vegetație. N-am îndrăznit însă nici de data asta să luăm probe chiar din obiectul acela cosmic, niciunul dintre noi n-a avut curajul să se lase coborât până la fundul gropii, cu scări și frânghii pe care de data asta le aveam la îndemână.

Pentru noaptea care a urmat am invitat toată echipa din elicopter la cabană. Ce mai era de făcut am hotărât de comun acord să amânăm pentru a doua zi.

(va urma)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!