Dimineața aceea se trezea din somn cu o ceață usoară prin care se întrevedea lumina galbenă de la intrare. În semiîntunericul acela albastru și rece, lampa galbenă dădea o nuanță caldă peisajului facând să pară mai promițătoare ziua care tocmai se deschidea. Grajdul alb cu lespezi de lemn maro care decorau în stil gotic fațada cu acoperiș în formă de triunghi făcea ca totul să pară mult mai înalt și foarte curat, cu atât mai mult cu cât brazii relativ înalți care înconjurau curtea își impuneau autoritatea prin verdele matur și amestecul acestuia cu ceața. Plutea în aer îndemnul îmbietor de a-ți îndrepta privirea către lampa galbenă ca să inspiri puțină căldură măcar cu ochii și apoi să o păstrezi în suflet. În apropiere câțiva angajați pregăteau caii pentru sarcinile zilnice. Impactul respirației calde cu aerul rece se observa în aburul care le ieșea din nările negriciose, moment în care se opreau pentru câteva secunde în ușă și nechezau o dată sau de două ori în semn că erau pregătiți să treacă pragul. O pereche de cai s-a oprit simultan în ușă scrutând ceața. "Dar e așa frig afară, dragule", părea să îi spună ea prin aburul care-i ieșea din nările umede. Era frig, într-adevăr. Dar s-a scuturat de două ori și a ieșit primul, urmat îndeaproape de ea.
"Spirite libere", s-a gândit Sara. A închis ochii și a simțit timp de o clipă cum sufletul i-a zburat peste milenii și a atins culmile cele mai înalte ale bucuriei pe care o emană adâncimea unui suspin plin de libertate. Ce simțământ copleșitor a găsit acolo în străfundul suspinului. Genele i s-au umezit în timp ce s-a simțit invadată de o bucurie nefirească și și-a amintit că îi stă în față o zi grozavă. Azi era sâmbată și așteptau musafiri din nou.

Anul 1950 era încă o perioadă de neîncredere și oamenii purtau răni încă recente, nevindecate în suflete. Iar asta se vedea cel mai bine în tăcerea care era atât de comună în multe familii. Și Sara era tăcută uneori. Pe fratele ei cel mai mare nu și-l amintea foarte bine, însă își amintea perfect dorul pe care, fetiță fiind, încercase de atâtea ori să-l înăbușe, precum și frica teribilă pe care o trăise de fiecare dată când auzea zgomotul asurzitor al avioanelor nemțești deasupra orășelului atât de liniștit în alte timpuri. Pe atunci era doar o fetiță de opt ani, însă când ești copil ți se pare că de la trei ani până la opt ani ai trecut prin viață mai mult decât alși oameni care au cincizeci de ani. Îți amintești toate detaliile pentru că încă nu sunt atât de multe, și asta face ca timpul să pară atât de plin. Așa că își amintea perfect ce liniștit fusese orășelul ei de provincie înainte de '41 când Romania a intrat în război.
Apoi a început dezordinea. Zgomot ziua și de multe ori în miez de noapte, teamă pretutindeni, nesiguranță, lipsă de alimente și bunuri materiale, speranțe spulberate, inimi frânte, un Dumnezeu absent într-o lume aflată în haos. Sara nu apucase sa meargă prea mult la școală, și deși încă mai mergea tot nu înțelegea prea bine ce se întampla. Nu știa cât de mare e lumea și nici ce înseamnă "război mondial". De fapt, la vremea aceea puțini oameni din comunitatea ei aveau idee cât de multe sau puține țări erau implicate în dezordinea aceea care le tulburase liniștea. Tot ce conta pentru ei și tot ce știau cu siguranță, era că mica lor "lume" nu mai era deloc la fel. Și așa cum urmau să vadă mai tarziu, niciodată nu avea să mai fie - din atâtea puncte de vedere.
Însă acum Sara era deja domnișoară. Ce fusese mai greu trecuse. Dar copilăria tulbure prin care trecuse datorită împrejurărilor sociale eliminase multe șanse din care ar fi putut să aleagă în alte timpuri, așa că fiind una dintre cele mai mari fiice ale familiei, Sara deja se gândea să înceapă o viață independentă(atât cât permitea concepția vremii) și să fie de ajutor familiei pe plan financiar. La puțină vreme după încetarea războiului, părinții au considerat că școala pe care o făcuse până atunci era deja suficientă, și la fel ca multe alte fete din acea vreme, Sara a început să se gândească la o meserie pe care să o învețe și să își facă o viață din ea. Lipsa resurselor materiale era o problemă încă gravă. Magazinele, (deși mult mai generoase acum decât în timpul războiului când nu se găsea absolut nimic), erau totuși foarte de sărăcăcioase iar marfa nu abunda. Ca să cumpere material pentru perdele sau lenjerie de pat, Sara parcurgea kilometri întregi pe jos până la un anumit târg unde se vindeau destul de scump și se ținea doar duminica. Ei îi plăceau materialele. Nu știa să coasă și nu se pricepea foarte bine la arta croitoriei, însă o fascinau nuanțele și diferitele modele ale materialelor pe care le aduceau în târg din alte țări precum Turcia sau Rusia, uneori China. Avusese câteva încercări de a-și croi câte o rochie, însă fără prea mult succes. Îi veneau bine doar pentru că era ea frumoasă, lucru pe care bineînțeles nu l-ar fi recunoscut vreodată, însă nu ar fi putut să le vândă, spre exemplu. Dar avea un simț aparte pentru frumos, și își dădea întotdeauna silința să transforme lucrurile care îi intrau în mână în așa fel încât totul să pară mai primitor. Reușea de fiecare dată. Simplitatea cu care privea ea lumea era înduioșător de reală. Nimic mai mult și nimic mai puțin. Doar frumos. Totul era doar frumos pentru că știa cum e să fie urât. Și simplu era frumos pentru ea. Văzuse că lucrurile care cad dincolo de simplu, devin haos, devin teamă morbidă, devin moarte. Dincolo de simplu era urâtul. Urâtul, cuvântul acesta în care ea alegea să arunce tot gunoiul trecutului care încă o mai trezea cateodată în mijlocul nopții cu câte un vis urât.

Nu era neapărat nevoie, dar uneori Sarei îi făcea plăcere să meargă la familiile din împrejurimi sub pretextul că ducea laptele pe care acestea îl cumpărau de la ei. Ferma era momentan singurul venit al familiei. De curând se mutase în vecinătate o doamnă de la oraș. Avea o fiică cu care Sara de câteva ori a purtat mici conversații în trecere, însă niciodată prea lungi. Era mai mică decât ea dar Sara se bucurase că un suflu nou apăruse în orășelul acela de provincie unde nu se întamplau prea des lucruri noi. Toată lumea cunoștea pe toată lumea, totul era la locul lui, viața avea un curs liniștit și destul de tăcut. Oamenii erau prietenoși, însă tocmai pentru că se cunoșteau foarte bine între ei și trecuseră prin pierderi împreună, ceea ce îi unise în tăcerea prin care își comunicau suferința nevăzută ochiului străin.
-Bună dimineața!, a strigat Sara cu un zâmbet larg. Sunt foarte frumoase crizantemele care v-au înflorit în curte!
-'Neața, a primit răspuns în timp ce noua vecină se îndrepta spre poarta. Cred că mama nu s-ar supăra dacă îți va rupe câteva din ele. Intră puțin dacă vrei, nu multă lume e așa primitoare aici.
-Dar cum să nu, cu mare plăcere. Chiar mă întrebam ce suflet drag a poposit la noi pe stradă. Rareori vin oameni noi pe aici. Eu sunt Sara.
-Vai cât mă bucur dragp Sara, hai intră repede, puiuții ăștia sunt așa de neștiutori și bleguți, cum văd poarta deschisă se și reped să iasă în stradă ca și cum ar ști ei mai bine unde le e locul. Eu sunt Dora. Ei! Uite-l cum se chinuie să treacă printre picioarele mele și să iasă. Vai neștiutor mai ești, micule! Stai cuminte aici!
-Lasă că se întoarce el și dacă iese. Nu pot sta departe de cloșca prea mult, îi găsește ea dacă se pierd.


Era o conversație banală de spart gheața, desigur. Deschiderea Dorei era încurajatoare și Sara s-a atașat repede de noua vecină. "Cu siguranță", se gândea ea în timp ce sporovăiau în continuare despre nimicuri atât de necesare, "și ea își poartă rănile ei ascunse sub acest zâmbet binevoitor și sincer. Suflet scump. De câte ori nu se întâmplă să întâlnești oameni cu care te împrietenești îndată. Nu doar că te împrietenești, dar cumva sufletul tău rezonează cu sufletul celuilalt și ai același sentiment ca atunci când vizitezi un loc în care ai mai fost cândva demult și l-ai uitat. Recunoști în celălalt cărțile așezate pe aceleași rafturi, îți reamintești ordinea camerelor și știi cum se deschid ușile, sau recunoști culoarea pereților și mirosul bradului din curte. Cumva ai mai fost acolo, cumva e ca tine, cumva rezonați. Poate nu ai mai văzut niciodată acea persoană, poate e prima dată când o întâlnești, dar sufletul tău recunoaște casa celuilalt, și îi face plăcere să o viziteze. E un sentiment minunat, e minunea cu care încep prieteniile de calitate".

Așa începea noiembrie în anul 1950. O dimineață friguroasă cu ceață, o prietenie nouă, o minune de crizanteme (căci Sara iubea crizantemele dintr-un motiv anume), și un început de viață nou care i se deschidea fără ca să își dea seama încă.