“Dacă tu crezi că poți, sau dacă crezi că nu poți,
ai dreptate în ambele cazuri.”
Henry Ford



Epilog


Noipap nu se mai mira de nimic. Chiar dacă și țestoasa plecase, nu o învinovățea, ci îi mulțumea pentru tot ceea ce l-a învățat. În acest moment, jura că nu va merge în copacul de piatră până nu va învăța să zboare. Dar nu de frica morții, căci a înțeles deja că moartea este doar un somn… un somn ce te poartă de la o misiune la alta.
Motivul jurământului era credința lui ca misiunea sa în această viață este să le arate celorlalți că se poate zbura, și că visele chiar devin realitate!
Își dorea în egală măsură să le arate că afară este o lume minunată.
Dar pentru asta va trebui mai întâi să învețe să zboare, și prin exemplul său să le arate, nu doar prin vorbe.
Pentru că dacă ceilalți pot pune vorbele sale sub semnul întrebării, nu o vor putea face în schimb cu ceea ce el este capabil să facă.
Cu mintea mai deschisă, începe a vorbi din nou cu el în gând:
“De acum dragul meu trebuie să taci până vei învăța să zbori! Apoi, de vei fi îndeajuns de puternic, vei zbura deasupra copacului cu viteza vântului! Dar nu pentru a te făli, ci doar pentru a le arăta că se poate. Să nu te sfiești să-i îmbrățișezi cu dragostea ta. De vrei cu adevărat să-i ajuți, va trebui să înveți să fi umil!! Asta nu înseamnă să stai cu capul plecat, pentru că motive de rușine nu vei avea!! Dar umilința te va ajuta a-i asculta. Căci doar vorbind nu ai putea ajuta pe cineva, dacă nu vorbești pe limba sa!
Ci întâi ascultându-i oful, doar așa problema i-o poți înțelege, ca abia apoi să ai ce rezolva.”
El nu se mai simțea nici singur, nici furios că nu poate să zboare, nici plin de emoții că ar putea să zboare cândva.
Era liniștit și se gândea la tot ceea ce a învățat în ultimul timp și câte schimbări au fost în viața sa…
Deodată pacea i-a intrat în suflet și stia că nu mai trebuie să se streseze de nimic! Sigur va învăța, sigur va zbura!!!
De asta s-a născut un vierme!
Dumnezeu a fost bun cu el, doar așa a putut deveni un fluture!



În timpul acesta, milioane de impulsuri electrice se unesc, se fac noi legături în creierul său, toate informațiile curg fără nici un efort.
El nu știe, dar în mintea sa nu mai este nici un nod ce ar putea întrerupe conexiunile. Și tot ceea ce a învățat până acum a devenit parte din el! Acum se simțea ușor ca un fulg de nea, și, dintr-o dată, uitându-se la un nor, i se părea că se apropie de el…
Când s-a uitat în jos, și-a dat seama că zbura.














… cu câteva ore inainte


“ Experiența este cel mai dur profesor,
pentru că întâi îți dă testul
și apoi îți spune care era lecția.”
Oscar Wilde



În timp ce al nostru fluture alb stătea îngândurat pe o cracă, de jos se auzi vocea clară a broaștei țestoase:
-Stoicii credeau că viața îți oferă exact ceea ce tu ai nevoie, lucruri bune de care să te bucuri sau probe grele din care să înveți, mai exact să crești.
-Dar eu nu am vrut să fiu luat peste noapte și să ajung vânat de o bufniță, să mă bat cu o viespe... De asta am avut nevoie?
-Știi deja părerea mea… Dar tu știi de ce nu poți să zbori? Pentru că îți este frică!!!
-Da, îmi este frică, îmi este frică!!! De atâtea ori am crezut că pot să fac ceva și când aproape să se întâmple… stricam tot! Am reușit doar să îmi fac rău mie și celor din jurul meu!
-Știi ce mă deranjează cel mai tare pe lumea asta? întrebă broasca țestoasă.
-Nu, dar sunt curios să aflu.
-Cel mai mult mă deranjează să văd sclipirea din ochii unei ființe, să îi văd strălucirea … Și să văd că ea nici nu își dă seama cât este de specială … că este nelimitată… că ceea ce ea poate face este cu mult mai mult decât cele mai îndrăznețe vise ale sale… Asta mă doare cel mai tare!!!
Vreau, rogu-te, să asculți o pildă care a schimbat viața multor ființe pe lumea asta inclusiv a mea.
Din păcate, această pildă pleacă de la felul în care sunt cu adevărat încătușați elefanții, întâi fizic, după care psihic, deci în final sunt încătușați total.
“Această poveste se întâmplă pe o insulă numită Sri-Lanka.
Într-o duminică dimineața, micul Rosan este dus de tatăl său la circ. Pe parcursul spectacolului este plăcut impresionat cam de toate numerele și acrobațiile, atât ale circarilor cât și ale animalelor. Dar când ieșea din curtea circului, lângă un cort, vede enormul elefant cum stătea trist. De gâtul acestei mărețe creaturi atârna o funie, care era prinsă de pământ printr-un simplu țăruș de lemn.
-Tată, tată!! spuse copilul. De ce elefantul stă trist?
-Pentru că este în captivitate, fiule, și locul lui este acolo, departe de aceste dealuri, în sălbăticie.
-Și atunci… de ce nu pleacă?
-Pentru că este legat fiule!
-Tată, tată! Dar este legat de un mic țăruș de lemn. Cu ce forță trebuie să aibă, sigur l-ar rupe imediat!!
-Și eu cred fiule. spuse tatăl zâmbind.
-Dar atunci de ce nu se eliberează, tată?!
-Asta, fiule nu mai știu.
Cât a durat ziua de mult, copilul a întrebat pe toată lumea de ce nu se eliberează singur elefantul, având tot ceea ce îi trebuie ca să reușească.
De la prietenii de joacă la unchi, mătuși, bunici și toate celelalte persoane mature pe care le-a întâlnit în acea zi. Dar nimeni nu a știut să îi răspundă.
Pe seară, înainte de cină, tatăl își găsește copilul singur în grădină, privind în depărtare, acolo unde animalele trăiau în libertate.
-Tot la elefant te gândești, fiule?
-Da și nu… Mă gândeam mai mult la întrebarea mea proastă, pentru care nu există un răspuns.
-Scumpul meu, nu există întrebări proaste și nici întrebări fără răspuns!
Așa că îl luă în brațe, o anunță pe soție că vor întârzia un pic la cină, și plecară. Pe același drum pe care l-au parcurs și dimineața spre circ, tatăl său îl privi și îi spuse:
-Dacă există întrebări care îți revin în minte și nu le găsești răspunsul, nu înseamnă că nu au, ci poate că tu nu cauți unde trebuie.
Ajungând la circ, au găsit un om care mătura prin curte, și atunci tatăl îi spuse copilului:
-Uite un om pe care poți să-l întrebi.
-Dar tata, am mers până aici să-l întrebăm pe un îngrijitor al circului? Când nici bunicul, care este doctor, nu a știut răspunsul?
-Fiule, nu subestima niciodată înțelepciunea unui om, și, mai mult de atât, nu îți lăsa mintea închisă de iluzia a ceea ce crezi că vezi. Tu vezi un simplu îngrijitor… Eu, în schimb, văd un om bătrân care a trăit o viață în lumea circului! După părerea mea, el știe mai multe despre aceste animale decât știe bunicul tău, tot așa cum bunul știe mai multe despre vindecarea oamenilor decât știm noi doi.
Fiecare pe lumea asta știe câte ceva mai mult decât altul, și niciun om nu le știe pe toate. Acum du-te și întreabă-l, și vei vedea dacă am dreptate.
După câteva minute, copilul se întoarse la tatăl lui și îi mulțumi pentru lecția de viață. Tatăl îi răspunse:
-Acum, dacă ai aflat, este rândul tău să mă înveți pe mine de ce nu scapă elefantul.
Copilul îi povesti cele ce abia le auzise de la bătrânul ce mătura.
-Tată, se pare că elefantul a încercat din prima zi să scape, dar era prea mic și țărușul pe atunci era prea mare. A tot încercat si reâncercat să evadeze, dar funia și țărușul erau prea rezistente pentru el. Se pare că atunci el a înțeles că este imposibil să scape. Așa și era, la cât era de mic…
Între timp elefantul a crescut mare doar că nimeni nu i-a spus că acum este îndeajuns de puternic să se elibereze.
-Vezi tu, fiule, vreau să îți aduci aminte de această zi și de ceea ce ai învățat când vei crește mare. Și să ții minte că, dacă acum este ceva ce nu poți să faci, nu înseamnă că odată cu trecerea timpului nu vei fi capabil. Dacă îți dorești ceva trebuie să încerci până când vei reuși. Căci nu există dorințe de neatins, ci doar dorințe puternice sau trecătoare. Acum hai să mergem acasă și să îi înveți și pe cei ce vor vrea să audă ceea ce tocmai ai învățat.”

-Înteleg de ce îmi spui povestea asta. Dar eu am încercat, și tot încerc, și chiar am crezut că pot, și iar am riscat tot… chiar dacă în alte domenii am falit…
Am luat-o de la început, cu același entuziasm care îmi dădea aripi, și le ziceam tuturor: Eu am să pot! Și știi ceva? Am pierdut fără de folos…
-Cum fără de folos?! Ai devenit un fluture!
-Nu am putut să duc niciodată ceva la bun sfârșit! Acum când am aripi adevărate nu sunt în stare să zbor!!! Așa am făcut mereu… Și așa am pierdut tot ceea ce iubeam mai mult, familia mea și pe Airam!!! Acum eu iubesc viața și, chiar dacă sufletul meu nu mai este gri, și chiar dacă am aripile acestea pe spate, sunt tot singur, departe de ceea ce iubesc!!! Am reușit iar să-i dezamăgesc pe toți… Știi proverbul acela, “Lupul își schimbă părul dar năravul ba”?
-Îl știu, chiar dacă îl găsesc oarecum limitat. Haide să îți mai spun o poveste foarte scurtă: “Este vorba de un tânăr leu, care, întrebat de o tânără leoaica ce zodie este, el i-a răspuns:
-Am fost balanță!
După ce tânăra leoaica, râzând, i-a explicat că toți ne naștem într-o anumită conjunctură astrală, și că nu ai cum să schimbi zodia în care te naști, tânărul leu i-a răspuns cu calm:
-Bine, dar dacă eu m-am interesat peste tot de caracteristicile zodiei mele, până am aflat tot ce se putea despre ea, după care am scrijelit într-o stâncă de munte toate calitățile aferente, și am mulțumit naturii și lui Dumnezeu pentru fiecare dar în parte. După aceasta am crestat în scoarța copacului sub care dorm toate defectele mele. Mi-am propus să aleg câte unul, și să nu mă las până ce nu îl voi șterge din caracterul meu, după care să îl pot tăia de pe această listă.
Anii au trecut iar pe lista aceea nu a mai rămas nici o caracteristică negativă netăiată. Acum… spune-mi tu, te rog: Ce zodie sunt?”
-Foarte înțelept tânărul leu. spuse Papion.
-Gândește-te la aceste două povești morale, încearcă să îți dai seama care sunt limitele ridicole pe care tu ți le-ai impus ca a fi de netrecut, și depășeștele. Nu te mai preocupa acum de cei ce lipsesc din jurul tău pentru că dacă ești singur și cazi, nu va avea nimeni altcineva de suferit în afară de tine.
-Ce încurajare… Ar trebui să îți mulțumesc?!?
-Trebuie doar să înțelegi că ai devenit un fluture tocmai pentru că ai căzut de multe ori!! Eu pot să îți dau sfaturi tocmai pentru că am greșit și am învățat din greșelile mele.
-Tu cu siguranță nu ai făcut atâtea prostii câte am făcut eu! Știi prea multe să fi fost așa prost ca mine!
-Știu, din cauza experienței! Și știi ceva? Ai dreptate! Nu am făcut tot atâtea greșeli. Am făcut cu mult mai multe! Când cazi și te ridici, înveți ceva din căzătură.
Dacă tot continui să cazi și să te ridici, la un moment dat înveți să stai pe picioarele tale și să devii un exemplu.
Cine are experiență și este capabil să dea un sfat bun, este datorită tuturor eșecurilor peste care a trecut. Tocmai că nu le mai vede ca pe eșecuri, ci ca pe experiențe de care a avut nevoie să își îndeplinească visul.
Învață odată să zbori și fă ceea ce trebuie să faci, iar cei pe care îi iubești vor intra din nou în viața ta! Dar trebuie să zbori ca să îi poți vedea, ești prea departe de ei acum!
-Dar cum să învăț să zbor, dacă eu nu știu și nu înțeleg ce este cu mine? De ce nu pot să zbor??? Asta este întrebarea mea, aș vrea așa mult să înțeleg… De ce nu sunt în stare să fac ceva bine de la început și până la final? Numai la asta mă gândesc...
-Dacă tu te gândești numai la motivele pentru care nu poți, mintea ta îți va arăta toate slăbiciunile tale, și îți va arăta de ce nu poți. Asta este una dintre sarcinile creierului, să găsească răspunsuri.
-Am mai auzit asta…
-Atunci ar fi cazul să și înveți din asta!!!
Dacă tu crezi că poți chiar și când toți ți-ar spune că greșești, creierul tău va căuta răspunsuri și soluții pentru a reuși!
Dar trebuie să crezi cu adevărat!!! Ãsta este secretul.
Nu te mai preocupa să înțelegi de ce nu poți, în spatele fiecărei respirații trebuie să fie un gând, și anume că poți!!! Și mai trebuie ceva: exercițiul, trebuie să pui în practică tot, căci altfel gândurile tale rămân doar în faza de vise. Ia gândește-te dacă visele tale frumoase ar deveni realitate, realitatea ta nu ar deveni de vis?
Dacă tu crezi și faci tot ceea ce ți-ai propus pentru a reuși, nimic nu îți va sta în cale!
Din contră, tot ceea ce te înconjoară va completa lipsurile tale și te va ajuta să zbori. Viața nu te ajută să realizezi ceea ce vrei, ci ceea ce crezi cu adevărat in sufletul tău că ești capabil să faci. Ceea ce fiecare crede în adâncul sufletului său face diferența între succesul și falimentul personal.
Papion nu este nevoie doar să îți dorești, este nevoie să crezi că poți și că meriți ceea ce îți dorești. Iar despre greșeli, învață din trecut și înțelege:
Greșelile de azi devin lecția de mâine.
Acum știi ceva? Noi doi vorbim mult și tu tot nu zbori. Este un moment pentru toate, și acum este momentul ca tu să faci ceva mai mult…
Treci și peste această ultimă barieră fiule, nu mai lăsa frica unui eșec să îți încătușeze aripile și ține minte:
Dacă ai să cazi, ridică-te!!!
Și țestoasa dispăru...











Cu multe răsărituri înainte de această întâmplare fluturele a exersat în fiecare zi, dar oricât ar fi încercat, nu reușea să zboare. Au trecut săptămâni și el tot nu învățase.
Aproape că trecuse primăvara, și el tot nu fusese în stare să zboare niciun centimetru…





















Capitolul 15
In memoriam lui Platon



Papion se trezi și ieși din scorbură, pregătit să zboare. Dar toată dimineața a fost un eșec continuu. Spre amiază, când a revăzut țestoasa, a întrebat-o:
-Dar de ce nu pot să zbor? Celelalte insecte zburătoare o fac cu atâta ușurință, Airam îmi povestea că ea a zburat din prima clipă.
-Ea cu siguranță da. Dar din neamul tău, ba, mai mult, din rasa ta, de foarte multe generații nu a mai zburat un fluture. De fapt, de foarte mult timp nu a mai luat naștere un fluture. Pur și simplu instinctele tale sunt amorțite, nu este vina ta. Ai nevoie de multe exerciții și vei vedea că vei reuși. Doar ești un fluture și nu o broască țestoasă ca mine, atunci ți-aș spune să renunți. Acum vino la masă că ți-am adus ceva.
Bătrânul îi adusese câteva flori cu al căror polen să se hrănească.
-Deci știai că nu aveam să reușesc, nu?
-Am presupus că este încă prea devreme, ținând cont de circumstanțe. Am decis ca măcar să car eu florile degeaba și tu să zbori deja, decât să te găsesc obosit și înfometat, și să nu le fi adus cu mine.
-Ești foarte bun cu mine, îți mulțumesc.
-Pentru mine este o plăcere și un mod de a da înapoi și eu ce am primit. Căci viața a fost foarte bună cu mine… Apropo, am o întrebare, dacă nu vrei, nu îmi răspunde.
-Am să îți răspund la orice întrebare, sper doar ca răspunsul meu să fie la înălțimea întrebării tale.
-Ce ai să faci după ce ai să înveți bine să zbori?
-Înainte de a mă găsi tu, de fapt înainte de a fi atacat de viespe, vroiam să mă întorc în copacul de piatră. Să intru pe furiș în casa mea și să îmi recapăt frunza cu care intram în contact cu Airam, după care să plec în căutarea ei, cu toate că nici nu cred că ea este de pe această planetă.
Dar aș fi căutat-o o viață întreagă, decât să trăiesc până la sfârșit învinovățindu-mă că nu am avut curajul să caut ființa care a trezit în sufletul meu iubirea.
-De ce înainte? Ai de gând să faci altceva acum?
-Acum da. Acum vreau să mă întorc în copacul de piatră și să le povestesc și celorlalți adevărul. Acum sunt un fluture, cu siguranță mă vor crede!
-Și de ce o faci? Nu ți-ar fi mai ușor să o cauți pe Airam zburând? Nu și-ar dori și ea asta?
-Airam ar vrea să fac ceea ce este corect! Și nu întotdeauna ceea ce este mai ușor este drept să faci. Iar eu vreau să îi ajut pe cei mulți, și știu că și iubita mea fluturică ar vrea să fac asta.
-Chiar și pe cei care te-au criticat? Care te-au trădat? Care te-au alungat? Care au vrut să te omoare?
-Airam m-a învățat mai demult că toți sunt capabili să îi ajute pe cei care i-au ajutat la rândul lor, sau care merită. Doar că cei ce îi ajută până și pe cei care nu merită… aceștia fac diferența!
Și asta a fost doar unul dintre multele lucruri pe care le-am învățat de la ea… spuse Papion cu lacrimi în ochi.
-Știi, ascultându-te, mi-am adus aminte de Mitul Cavernei, de Platon, îl cunoști?
-Iarta-mă, dar nu mi-l aduc bine aminte…De ce mă întrebi?
-Pentru că este un dialog din trecut, doar că oricât ar trece deceniile, veacurile și chiar mileniile, acest mit continuă să fie de actualitate!
-Ai vrea să mi-l povestești?
-Credeam că nu ai să mă mai întrebi odată! spuse LaPace zâmbind.
Am să îți repet un dialog scris de Platon, în Republica, cartea VII:
“-Acuma, reluai eu, reprezintă-ți în felul acesta starea naturii noastre cu privire la știință și neștiință, închipuiește-ți niște oameni într-o locuință subterană, în formă de peșteră, având pe toată lățimea ei o intrare deschisă la lumină; acești oameni sunt acolo din copilăria lor, cu picioarele și gâtul în lanțuri; în acest fel că ei nu se pot nici mișca, nici privi în altă parte decât înaintea lor, lanțul împiedicându-i a întoarce capul; lumina le vine de la un foc aprins departe în spatele lor; între foc și prizonieri trece un drum ridicat. Imaginează-ți că pe acest drum este construit un zid mic, asemenea paravanului pe care acei ce arată marionetele îl așază în față, și deasupra cărora ei își arată minunățiile lor.
-Văd aceasta, spuse el.
- Închipuie-ți acum de-a lungul acestui zid oameni care duc tot felul de obiecte care depășesc zidul, statuete de oameni și animale în piatră, în lemn și în alte feluri de materii; normal, unii vorbesc, alții nu.
- Este, spuse el, un tablou straniu, și stranii sunt prizonierii.
- Ei seamănă cu noi, am răspuns, și, înainte de toate, crezi tu că într-o asemenea situație ei au văzut vreodată altceva din ei înșiși și din vecinii lor decât umbrele proiectate de foc pe pereții cavernei care le stau în față?
- Cum ar fi făcut-o, observă el, dacă sunt forțați să stea toată viața lor cu capul nemișcat?
- Și pentru obiectele care trec nu este același lucru?
- Fără îndoială.
- Dar dacă ei ar putea vorbi împreună, nu crezi tu că ei ar lua, ca obiecte reale, umbrele pe care le văd?
- Este necesar.
- Și dacă peretele din fund al peșterii ar avea un ecou, de fiecare dată când unii dintre purtătorii obiectelor ar vorbi, ar crede ei că aud altceva decât umbrele care trec înaintea lor?
- Pe Zeus nu, spuse el.
- Desigur, reluai eu, acești oameni nu vor atribui o realitate decât umbrelor obiectelor fabricate.
- Este absolut necesar.
- Gândește-te acum la ceea ce li s-ar întâmpla în mod natural dacă ei ar fi scăpați de lanțurile lor și ar fi vindecați de neștiința lor. Dacă unul dintre acești prizonieri ar fi desfăcut, dacă el ar fi forțat să se ridice numaidecât, să întoarcă gâtul, să meargă, să ridice ochii către lumină; făcând toate aceste mișcări, el va suferi, și orbirea datorată luminii îl va împiedica să distingă aceste obiecte din care înainte nu vedea decât umbrele. Ce crezi tu că ar răspunde el, dacă cineva ar veni să-i spună că el nu a văzut până atunci decât fantome goale, dar că acum, mai aproape de realitate și întors către obiectele mai reale el vede mai drept?
Dacă, în fine, arătându-i fiecare dintre lucrurile care trec, l-ai obliga să spună, întrebându-l ce sunt acestea? Nu crezi că el ar fi încurcat, și că umbrele pe care le vedea înainte îi vor apărea mai adevărate decât obiectele care îi sunt arătate acum?
- Mult mai adevărate, recunoscu el.
- Și dacă îl silești să privească lumina însăși, ochii săi nu vor fi răniți? Nu va fugi el de privirea ei, pentru a se reîntoarce la lucrurile pe care poate să le vadă, și nu va crede el că acestea sunt mai distincte decât cele care i se arată?
- Desigur.
- Și dacă, reluai eu, el este smuls din peșteră cu forța, dacă este pus să urce urcușul greu și prăpăstios, și dacă nu i se dă drumul înainte să fie târât până la lumina soarelui, nu va suferi el mult și nu se va plânge de aceste maltratări? Și când va fi ajuns la lumină, va putea el, orbit de strălucirea ei, să distingă singur între lucrurile pe care acum le numim adevărate?
- Nu o va putea face, răspunse el, cel puțin la început.
- El va avea nevoie de obișnuință pentru a vedea lucrurile din regiunea superioară. Întâi va distinge mai ușor umbrele, apoi chipurile oamenilor și ale celorlaltor obiecte care se reflectă în apă, după aceea, înfruntând lucirea stelelor și a lunii, va putea să contemple mai curând în timpul nopții corpurile cerești și cerul însuși decât ziua, soarele și lumina soarelui.
- Desigur.
- La sfârșit, îmi închipui, va fi soarele însuși, în locul lui, și nu imaginile lui goale, reflectate în apă sau alte lucruri.
- Este necesar, zise el.
- După aceea va ajunge la concluzia despre soare, că acesta face anotimpurile și anii, că el conduce totul în lumea care se vede, și că, într-un fel oarecare, este cauza a tot ceea ce vedea cu tovarășii săi în peșteră.
- Sigur că va ajunge la această concluzie.
- Atunci, însă, aducându-și aminte de prima sa locuință, de ce se știe acolo, și de cei care au fost tovarășii săi de captivitate, nu crezi tu că el se va bucura de schimbare și că-i va plânge pe aceștia din urmă?
- Da, desigur.
- Și dacă aceștia și-ar împărți între ei onoruri și laude, dacă ei ar avea premii pentru acela care prinde cu un ochi mai ager trecerea umbrelor, care-și aduce mai bine aminte de cele care trec de obicei întâi sau cele din urmă, sau de cele care trec împreună și care, prin aceasta, ar fi cel mai îndemânatic în a ghici apariția lor, crezi tu că omul nostru ar fi gelos pe aceste distincții, și că i-ar invidia pe acei dintre prizonieri care sunt onorați și puternici? Sau nu ar prefera el de o mie de ori, ca și eroul lui Homer, să nu fie decât servitor la plug și să sufere totul pe lume, mai curând decât să se reîntoarcă la vechile lui iluzii și să trăiască așa cum trăia?
- Acuma, dragă Glaucon, reluai eu, trebuie să aplicăm punct cu punct această imagine la cele ce am spus mai sus; să comparăm lumea pe care ne-o arată vederea cu timpul petrecut în închisoare, și lumina focului care o luminează, puterii soarelui; cât despre ridicarea în regiunea superioară, la contemplarea obiectelor ei, dacă tu o consideri ca o ascensiune a sufletului către inteligibil, atunci nu te vei înșela asupra gândirii mele, fiindcă tot dorești s-o cunoști, aceasta este părerea mea: în lumea inteligibilă, ideea binelui este percepută cea din urmă și cu greutate; dar nu poți s-o vezi fără să tragi concluzia că ea este cauza a tot ce este drept și frumos în toate lucrurile, că ea a creat în lumea vizibilă lumina și pe suveranul luminii, și că, în lumea inteligibilă, ea însăși este suverană și împarte adevărul și inteligența.”


-Þi-am povestit acest mit pentru că, și pe tine, chiar dacă nu au încercat să îți arate lumina, ci să te ducă la o moarte sigură, te-au scos din a ta “peșteră”! Ceea ce vreau eu să te întreb este dacă te-ai mai întoarce acolo. Ai încercat de mai multe ori să le vorbești, și vezi bine rezultatul…
Nu ți-ar fi mai bine să trăiești ca un fluture? Liber, în natură…
-Trebuie să merg, pentru că, dacă nu aș face-o, aș fi doar un egoist! Trebuie să o fac pentru că darul ce mi-a fost dat acum a devenit o datorie, datoria de a-i ajuta și pe alții ca mine să vadă ceea ce am văzut eu!
-Să-i înveți să zboare?
-Am să mă gândesc să îi învăț pe ceilalți să zboare după ce am să învăț eu! Până atunci, mă gândesc doar la ce pot eu acum să fac, ca să știu cum pot să îi ajut.
-Și dacă cei care dirijează totul vor încerca să te omoare? Nu îți este frică că vor reuși de data asta?
-Voi muri cu zâmbetul pe buze, pentru că merită să mori pentru adevăr!
-Esti sigur, sigur că asta este strada ta?
-Da! Cred că am înțeles cum să trăiesc în armonie cu universul. Acum, când știu exact ceea ce îmi doresc să fac, am să mă las dus de viață fără să mă mai opun. Tot ceea ce mi se va întâmpla, voi primi ca pe un dar sau ca pe o lecție care mă va ajuta să fac ceea ce mi-am propus. Eu voi reuși sau voi muri încercând!
-Ma bucur să te aud vorbind așa. Tu ești cel pe care îl așteptam!
-Ma așteptai? De când?
-Din ziua în care toți ai tăi au părăsit natura, și-au pierdut libertatea, și au ajuns să trăiască prizonierii minții lor, în copacul de piatră.
-Ce treabă ai tu cu fluturii de mătase? În plus, ai spus că s-a întâmplat în urmă cu foarte multe generații. Oi fi tu o broască țestoasă, și oi trăi cu mult mai mult decât zece vieți ale unui vierme de mătase, dar nici tu nu poți fi atât de bătrân.
-Nu te lăsa păcălit în continuare de iluziile ochiului Noipap!
-Noipap?!? Cu tot respectul, nu ai luat-o cumva razna?!
-Nu. spuse LaPace zâmbind.
-Dar de ce îmi spui Noipap când numele meu este Papion?
-Pentru că acum ești opusul a tot ceea ce ai fost odată! Acum ai devenit :
Noipap Fluturele Alb!!!