A doua zi, the King încă mahmur și foarte prost dispus că fusese invitat la secția de poliție așa de dimineață, intră în biroul colonelului, fără să spună nimic.
− Bună dimineața, domnule Elvis Teel! îl întâmpină foarte jovial colonelul.
− Da!?… Poate pentru dumneata să fie „bună”! ripostă el bosumflat și puțin ironic.
− Luați loc! spuse colonelul indicându-i fotoliul din fața sa, ignorându-i mitocănia. Apoi calm, continuă: Sunt colonelul Arthur și v-am invitat aici să…
− Mda, frumoasă invitație, n-am ce zice!?... Mai mult cu forța! murmură el întrerupându-l, sfidând impertinent privirea calmă a colonelului.
Colonelul tăcu o clipă fixându-l, și, reuși prin forța expresivă a privirii să-l facă pe the King să-și coboare învins, ochii în pământ, apoi reluă:
− Deci, v-am invitat să vă aduc la cunoștință, că începând de azi, personal am să mă ocup de cazul fiicei dumneavoastră, Lenny Teel. Căpitanul Fill Norman, din păcate, a fost asasinat noaptea trecută, în camera hotelului dumneavoastră. Se opri iarăși din relatare, studiindu-l insistent și observând o vagă tresărire a pleoapelor, reluă: N-am dat publicității cazul respectiv, din motive lesne de înțeles. Cred că nu doreați o astfel de reclamă?
− Sigur că nu… bolborosi the King.
− Din raportul găsit în fișetul căpitanului, continuă colonelul din cap, am dedus că Tom Cat, secretarul și omul dumneavoastră de încredere, este bănuit de moartea fiicei dumneavoastră! E adevărat că, încă nu avem suficiente probe să-l putem aresta, el fiind doar un suspect. Vă întreb dacă știți ceva despre el?
− Nu știu nimic, domnule colonel, răspunse Elvis repede. Apoi continuă mai reținut: Știți, și eu am intrat puțin în panică, nu l-am văzut până la această oră și mă gândesc că poate, dacă faptele stau așa cum spuneți dumneavoastră, nu dispărea el așa subit, nu? Dar contați pe mine, spuse el bătându-se ușor cu palma în piept, cum dau de el, imediat vă aduc la cunoștință!
− Foarte bine, domnule Elvis, sunt sigur că așa veți proceda. Doamna cum se simte? Cred că este foarte deprimată din cauza morții fiicei dumneavoastră.
− Da… ăăă… și se foi ușor în fotoliu. E foarte afectată, deși nu era fiica ei bună! Știți cum sunt femeile… ăăă… mai sensibile când e vorba despre o…
− Da, știu! Vă rog, să-i transmiteți condoleanțele mele.
− Desigur.
− Ok! Acum că am lămurit problema, aștept vești de la dumneavoastră. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule Elvis!
Colonelul se ridică de la birou și se îndreptă spre ușă, semn că întrevederea se terminase.
− Gata, domnule colonel, așa scurt interogatoriu!? Doar pentru atât, am fost deranjat?
− Ne scuzați deranjul! Am vrut, recunosc sincer, să vă cunosc și să vă informez personal! Liniștiți-vă, a fost doar un preludiu la… interogatoriul o să fie altădată, spuse și colonelul puțin ironic.
The King se ridică din fotoliu și venind lângă el, brusc îi întinse mâna. Colonelul puțin surprins de gestul lui, șovăi o clipă, apoi acceptă salutul. Strânse o mână cam moale și firavă pentru un bărbat, ușor alunecoasă, transpirată. Nu simți nicio tresărire a vreunui mușchi, nicio nervozitate în degete.
„Joacă tare acest the King blestemat, dar sigur a mușcat momeala!” își spuse colonelul în gând, în timp ce Elvis Teel părăsea biroul.

Ajuns afară, Elvis fu cuprins de o ușoară neliniște: fusese totul prea simplu și calmul acela nefiresc afișat de colonel, îl cam pusese pe gânduri. Era o strategie pe care și el o aborda atunci când știa ceva și calm, prin întrebări simple și uneori cu dublu înțeles, urmărea reacția adversarului. Simțise jocul colonelului, simțise că acesta urmărea ceva, un plan bine stabilit și, cum planul acesta nu era conceput de el, nu îi era deloc bine.
„Totuși, ceva, ceva se leagă… Peste două zile am să-l caut pe Tom, am să-l ameninț, poate chiar am să-l șantajez cu dispariția Margaretei… dar asta, din păcate, depinde însă de evoluția evenimentelor. De moartea Lennyei, nici vorbă, n-am cum să-l șantajez, în ziua respectivă a fost cu mine… Dar dacă eu nu recunosc că el a fost cu mine?... Deci îl pot șantaja și cu asta… foarte bine, oricum trebuie să dispară din viața mea, știe foarte multe despre mine și trecutul meu!” Cu aceste gânduri, urcă în mașină și demară.



Trecuseră doar două zile și Margaret, aflată acum în afara oricărui pericol, discuta cu Fill, într-o cameră strict secretă pusă la dispoziție de poliția locală. Totodată colonelul îi ordonase lui Fill, să rămână ascuns până la noi ordine.
− Peste două sau trei zile, când mă va anunța domnul colonel, tu vei intra în acțiune, asta numai dacă ești de acord.
− Fill, îmi este frică, dacă pățesc ceva?
− Te asigur că noi vom fi mereu în preajma ta.
− Noi?
− Adică, eu și restul echipei.
− O să fie periculos?
− Nu, nu este foarte periculos, este… este doar puțin riscant, glumi el, dar, sunt sigur că o femeie curajoasă, așa cum ești tu, o să facă față cu brio. Uite care e planul.
Fill se așeză lângă ea pe pat, luându-i în palme ambele mâini, prin acest gest vrând să realizeze două lucruri: să-i transmită și ei aceeași stare ca a lui, de liniște, și să simtă prin reacția mâinilor ce efect o să aibă cele spuse de el, asupra ei. Și cu lux de amănunte, calm, chiar repetând unele aspecte pe care el simțise că ea nu le înțelesese prea bine, Fill îi explică care este planul, conceput de el și colonel, după o discuție care durase ore întregi.
Atunci, la finalul discuției, își aminti Fill acum – dar acest amănunt nu i-l destăinui – colonelul conchisese: ,,Reușita planului depinde și de Margaret căpitane, dacă va dori să colaboreze cu noi, trădându-și soțul! Dar, accentuase el, să fii foarte atent dacă acceptă, să nu facă un joc dublu!”
− În concluzie, colaborăm pentru demascarea lui the King? o întrebă Fill, mângâindu-i ușor mâinile.
− Dacă accept să particip, și mor, să știi că de dragul tău am făcut totul! spuse ea, trăgându-și ușor mâinile, ridicându-le și înlănțuindu-i gâtul. Privindu-l direct, îl întrebă alintându-se și folosind cel mai suav timbru: Spune-mi, cum arată femeia pe care o iubești tu?
Fill o privi câteva clipe. Ce putea să-i răspundă? În Margaret, Fill descoperise mai multe femei, care – și asta îl făcuse să fie de cele mai multe ori reținut în gesturi și exprimări – se transformau în câteva secunde, în funcție de rol și împrejurări. Uneori Margaret juca fantastic de bine rolul unei naive sau al unei femei pasionale. Alteori devenea foarte atentă, apoi în câteva secunde îți lăsa impresia că și-a lăsat corpul fizic pe pământ iar corpul astral l-a trimis într-o călătorie… Întinse mâna și-i așeză o șuviță rebelă.
− Cum arată femeia pe care o iubesc eu!?... repetă el, jucându-se cu degetul pe fruntea ei. Păi, este… și se opri privind-o foarte direct, căutându-și parcă cuvintele.
− Atunci, mai simplu, spune-mi: cum ai vrea să fie?
− Aș vrea să fie….
− Știu, așa ca mine! și Margaret izbucni într-o explozie de râs, dar după câteva secunde se opri brusc și lungindu-se pe pat, făcând pe bosumflata spuse: Frumos… dar ești un frumos, mincinos. Scuzați rima. Răspuns stereotip… ăăă… clișeu alb negru și plin de praf, standard, parcă ai fi un versat politician și nu un polițist, dar te plac așa cum ești uneori, morocănos, și că minți frumos.
Fill se aplecă și o sărută ușor pe umăr, aproape de locul – bandajat acum cu un plasture – pe unde trecuse glonțul.
− Te mai doare?
− Foarte puțin, doar când forțez mâna.
− Da, ești o femeie norocoasă! Glonțul nu ți-a atins clavicula sau alt organ. Spune-mi, la frunte unde și cum te-ai lovit?
− Cred că în cădere. Când eram sus pe gard și tocmai trecusem un picior de partea cealaltă, atunci am simțit o arsură puternică în umăr și m-am prăbușit inconștientă la baza lui.
− Inconștientă?
− Da! Așa bănuiesc. În mod sigur am fost „plecată” un pic în grădina Eden, pentru că minute bune au trecut până mi-am revenit, simțindu-mă purtată în brațe de cineva. Parfumul tău, cred că m-a trezit! continuă ea privindu-l semnificativ. Dar, realizând că sunt în siguranță în brațele tale, am preferat să fac mai departe pe leșinata, mai spuse ea zâmbind șăgalnic.
Fill zâmbi și îi sărută din nou umărul.
− Și cred că ai dreptate! Sunt o femeie norocoasă… norocoasă de două ori. Îi prinse fața cu palmele și privindu-l, fără să clipească, spuse: Prima dată, că am scăpat cu viață din colivia de aur, și, a doua oară, că te-am întâlnit pe tine. De ce ai apărut așa de târziu în viața mea? De ce, Doamne, în asemenea împrejurări?
Fill nu se opuse gestului, lăsându-se în voia mâinilor și buzelor ei, iar sărutul lor deveni din ce în ce mai pasional:
− Mai ușor, dragul meu! Ai uitat? Încă sunt în convalescență! chicoti Margaret de plăcere.
Fill se retrase și o privi preț de câteva secunde. O contemplă așa în tăcere, doar mâinile i se plimbau a mângâiere pe brațele ei. Ce trăsături și față senină avea acum Margaret! De pe chipul ei dispăruse orice urmă de încordare, și simți Fill, în forul ei interior nu se mai da acum nicio luptă. Era de o frumusețe răpitoare în tricoul negru, de mătase, mulat provocator pe formele bustului bine proporționat. În decolteul tăiat adânc, se zbătea o cruce din aur, împodobită cu multe diamante, care, parcă țipa prin multitudinea de reflexe, să fie lăsată liberă, să nu mai stea spânzurată de acel lănțișor, foarte fin, lucrat și el tot din aur. O ridică spre el și cuprinzând-o în brațe, îi simți corpul din primul moment, cum începuse să vibreze ușor, iar după câteva clipe, trupul ei fremăta unduitor – ca un codru tânăr înainte de furtună – gata să facă explozie de atâta încătușare impusă de abstinență. Încă stăpânit de o stângăcie încărcată și cu multă emoție, Fill își coborî mâinile peste coapsele ei, mângâindu-le ca pe o floare. Margaret nu era prima femeie pe care el o ținea în brațe, dar ființa ei rezona altfel, o simțea acum cu totul diferit, că totul pornește din interiorul ei, că acum nu mai juca teatru, era ea, cea naturală, fără bariere și constrângeri și asta îl deruta cumplit. Omul Fill, îl ruga pe Fill polițistul, să lase frâu liber calului, să alerge în voie, exact cât și cum vrea, dar… se opri din mângâieri, simțind că ceva inexplicabil se întâmplă cu el, ființa din corpul lui, cea profesională, parcă țipa în gura mare să se trezească.
− Margaret, hai să ne oprim! Nu e bine ce facem… cel puțin acum, se eschivă el.
− Nimeni și nimic din lumea asta nu ne va opri din delirul nostru!… Delirul nostru al iubirii!… Doi nebuni de iubire pură, Fill, pentru că eu te iubesc dincolo de ce-i capabilă o ființă omenească… îi spuse Margaret printre sărutări.
Fill din nou nu putu să opună rezistență și dus de val, lăsă frâu liber calului sălbatic, parcă îmbătat și el de parfumul ei – parfum ce-l excita făcându-l să-și piardă luciditatea ori de câte ori se afla ea în preajmă −, care persista și mai pregnant acum în aerul din cameră, simțindu-l foarte acut. Plutea în aer ceva unic, nedefinit încă: amestec laborios venit din univers, parfum de portocale date în copt, flori de lămâi în plină maturitate, flori de câmp după ploaie ori iz de copil cu părul bălai scăldat de soare, apoi totul se transforma în parfum de livadă cu merii dați în floare, într-o dimineață liniștită de primăvară, cu puțină rouă.
Și, după toate aceste parfumuri care-i „adormiră” pe cei doi – omul și polițistul − începu războiul cel mai ciudat, dar și cel mai frumos din lume, în care sunt întotdeauna numai doi combatanți și doi învingători. Margaret era atât de pasională, cum nu-și imaginase niciodată Fill, că poate o femeie să fie. Acum a simțit-o ca pe o felină sălbatică, dezlănțuită exact în perioada optimă a rutului, când ea vrea să-și devoreze partenerul din prea multă dorință și pasiune. Se simți, nu o dată, ci de mai multe ori, dincolo de cerul al nouălea, trăind niște senzații pe care nu le mai trăise niciodată în brațele unei femei. Pasiunea cu care se dăruia Margaret era mistuitoare ca un foc, puternic transmisibilă și asta îl fascină, făcându-l să se simtă bărbat în cel mai pur înțeles al cuvântului. Margaret îl făcuse să înțeleagă clar diferența dintre: ce înseamnă a face dragoste cu o femeie pe care tu o plătești, care mimează totul și, a face dragoste cu o femeie pe care o simți că te dorește și pe care o dorești și tu.
După un timp, și, după ce amândoi alergară ca doi heruvimi prin grădina Eden, încă contopiți și copleșiți de arzătoarea pasiune, Margaret șopti:
− A fost… a fost un înger în preajma noastră sau tu ai fost acel înger?
Fill nu răspunse, zâmbi mângâindu-i doar buzele cu vârful degetelor, după care se ridică din pat, aprinzându-și o țigară.
Margaret îl privi: „De ce bărbații, mai mereu, după, își aprind o țigară?”
El se opri în dreptul ferestrei, privind amurgul ce cobora ușor, desfășurându-și lin aripa peste port. Margaret veni lângă el și cuibărindu-se sub brațul lui, îl întrebă:
− Tu… iubești amurgul?
− Da, enorm. Mai ales toamna, când natura creează în anumite momente ale zilei, fantastice tablouri. Privește-l pe cel din fața ta, mâine sigur o să fie altfel…
− Poate mai frumos, îl completă Margaret.

Noaptea coborâse de mult peste port. Fill se plimba de ceva timp, ca un leu în cușcă, aprindu-se adesea în dreptul ferestrei. După un timp se plictisi de imagine. Portul luminat așa artificial nu-l prea încânta. Departe în zare, observă el, pe fundalul unui covor de stele, se profila – așa crezuse the King! – viitorul simbol al portului: crucea din sticlă. Luminile din vârful ei pulsau intermitent. Fill știa sigur că acele pulsații nu erau aleatoriu, deși păreau că sunt. Ele transmiteau ceva, cuiva, și asta știa de la colonel: „The King, blestematul, folosește un alfabet morse nou, se numește C&C, iar asta s-ar traduce „Cod în Cod”, foarte greu de decriptat, dar până la urmă specialiștii noștri îl vor descifra.”
Refăcu în memorie planul și totul se desfășurase, până în acest moment, conform lui. Numai că… numai că intervenise un element nou, total neprevăzut, care se strecurase în datele planului fără ca el să-și dea seama: dragostea.
„Ca să te îndrăgostești, pentru asta nu-ți trebuie mult timp” își aminti spusele bătrânei doamne Anastasia Romanov, atunci pe faleză.
− Fill, te sperie gândul că frumusețea este ceva trecător?
La auzul acestei întrebări incitante, Fill abordând un zâmbet pe care și-l dori cel mai fermecător cu putință, se întoarse către ea:
− Trecătoare doar frumusețea? Atunci ce să mai vorbim de restul!?
− Zâmbești? Aș vrea să te văd eu dacă − continuă ea surâzând șăgalnic − și atunci când vei avea fața ca o coajă de stejar și spatele ca un semn de întrebare, vei mai zâmbi la fel.
− Dar pe tine te sperie? o întrebă el, în loc de răspuns. Zeița frumuseții a fost tare darnică cu tine.
− Da, teribil de tare mă sperie! Sunt conștientă că la un moment dat, zeița frumuseții, își va lua darul înapoi.
− Poate o să uite și ea! Câte frumuseți are pe listă, cine știe, nu?
− Mă uită ea, dar tinerețea când va începe într-o zi să plece, va lua frumușel de mânuță și frumusețea.
− Și atunci, cu mare strângere de inimioară, vei descoperi că bărbații nu-ți mai cad la dalbele-ți piciorușe.
− Dacă o să am puterea, pe cel căzut acum, să-l țin în preajma mea până pleacă tinerețea, atunci n-o să mai fie nevoie de… și se opri, țuguiindu-și buzele în semn că vrea un pupic.
− Nevoie de… hai continuă, de ce te-ai oprit? o întrebă Fill, în timp ce se apleca să-i sărute buzele.
− Nevoie de… altă cucerire! răspunse ea, desfăcându-și mâinile din jurul gâtului lui. Știi, m-am gândit la următorul lucru, după ce se… Dar soneria telefonului o întrerupse. Fill ridică rapid receptorul.
− Da!
− Căpitane, am o veste bună pentru tine! „Peștele” cred că se zbate în cârlig! Momeala a dispărut deja în burtica lui. Te-am sunat să te întreb dacă a acceptat sau nu, doamna?
− Domnule colonel, a acceptat să colaboreze, dar… și se opri, privind-o pe Margaret, care răsfoia o revistă, părând total absentă.
− Da, căpitane, te ascult! Există și un „dar”?
− Da, îmi este teamă de… și iar se opri, nu putuse să-i spună cu voce tare colonelului că se teme de viața ei. În primul rând, colonelul ar fi dedus că între el și Margaret s-a înfiripat ceva, și, în al doilea rând, ea ar fi înțeles din asta că și această supraveghe din umbră are riscurile ei și se pot întâmpla multe neprevăzute.
− De viața doamnei? întrebă colonelul, deducând că el nu poate să-i spună cu voce tare.
− Da, apoi neprevăzutul…
− Să nu-ți fie teamă de nimic, căpitane! Știu, am fost informat că e prima dumitale misiune pe teren, mai deosebită și mai riscantă. Este inutil să-ți mai reamintesc un mic amănunt, dar totuși o fac: când ne-am angajat să lucrăm în acest domeniu, am știut ce ne așteaptă, iar în meseria noastră primejdia și riscul, merg ținându-se drăgăstos de mână și ne întâmpină la tot pasul, iar neprevăzutului, în cazul de față, hai să-i spunem: fratele vitreg.
− Tocmai de acest „frate vitreg”, domnule colonel, îmi este teamă! Criminalii știți că au o psihologie ciudată…
− Ciudată? Mai degrabă, eu cred că ei au o psihologie bolnavă căpitane, se cred mai deștepți decât noi, dar nu uita, nu a existat și nu va exista vreodată, o crimă perfectă!
− Știu, domnule colonel.
− Vom acționa conform planului pe care l-am stabilit. Acest the King blestemat, va cădea în propria lui plasă iar din cârligul nostru, deja a mușcat momeala. Așteaptă să te caut eu, ai înțeles ?
− Da, să trăiți.
Fill așeză receptorul în furcă, foarte încet, parcă temându-se să nu se spargă. De fapt el rămăsese cu gândul la „fratele vitreg”, totodată supărat pe sine, că se îndrăgostise într-un moment tare delicat. „Dar oare, chiar m-am îndrăgostit?” se pomeni întrebându-se.
− Ești sigur că n-ai uitat nimic din plan? îl întrebă Margaret trezindu-l la realitate.
− Da, Margaret, sunt sigur. Þi-am expus totul! spuse el pe un ton egal, învăluind-o cu o privire calmă.
− Atunci cine e „fratele vitreg”, de care tu te temi?
− A!... e un cod al nostru și înseamnă: atenție maximă! Să revenim însă, la discuția noastră, Margaret. Începuse-i să-mi spui ceva când ai fost întreruptă de telefon. Te rog, continuă! spuse el, schimbând subtil subiectul.
− Da, vroim să-ți spun că − dar te rog să nu râzi de mine, chiar dacă o să ți să pară bizară ideea mea − că am eu o… cum să-ți spun așa… mai mult un vis… un vis nebun din tinerețe! Peste câțiva ani, am să-mi comand o statuie, da, nu te mira, chiar dacă o să fiu în viață, am să-mi comand una, bust vreau să fie, restul corpului nu mă mai interesează deoarece sunt sigură că se va schimba, doar capul să fie exact ca al meu. Am citit eu undeva că poate să-ți facă un mulaj facial identic. Știi?
− Da, știu! Așa, și ce vei face cu ea sau cu el?
− Cu ea, statuia, nu prea o să am treabă, cu el, cu mulajul facial vreau să fac ceva. Am să-l rog pe… cum se cheamă, sculptor sau modelator?
− Nu știu, spune-i cum vrei, nu are mare importanță asta.
− Deci am să-l rog pe… pe artistul respectiv, să-i facă ceva, o invenție, o chestie acolo în interior, iar statuia mea, respectiv bustul meu, să îmbătrânească! Să-mi preia toate stările și trăirile sufletești și eu să rămân tânără și frumoasă… Hâm, ce spui?
− Da, nu e rea ideea, zise el privind-o zâmbitor. „Dar e bizară gândirea!”, își spuse în gând, îndreptându-se spre fereastră, pe care o deschise larg.
Aerul răcoros al nopții îi făcu bine. În depărtare se auzeau țipete răzlețe de pescăruși, nici ei nu se culcaseră.
− Ești rău, ești un pic egoist, nu știi să visezi sau nu vrei să-mi arăți că știi, nu ești deloc romantic! o auzi pe Margaret că spune alintându-se.

„Greșești Margaret, sunt foarte romantic! Nici nu-ți imaginezi tu cât sunt de romantic și câte vise am în cap, dar simt eu că acum nu-i momentul să fiu așa sau mai mult decât ți-am arătat, simt o teamă, mă încearcă o strângere de inimă, mi-e capul la ce se va întâmpla peste câteva ore sau câteva minute. Mă frământă multe întrebări, dar mai ales: dacă planul nu va reuși?”
Se întoarse spre ea:
− Margaret, nu te grăbi să tragi concluzii pripite, așa de tranșante! Vom avea tot timpul să fim și niște visători romantici. Acum încearcă să te odihnești, ne așteaptă zile grele.
− Pe mine mă așteaptă zile grele, nu pe tine!… Pe tine te așteaptă doar frumoase nopți fierbinți. Nu vrei să închizi fereastra și să vii lângă mine, îmi este tare frig! și cu mișcări leneșe, începu să-și tragă cearceaful, acoperindu-și corpul gol.
Fill închise fereastra.
- va urma -