Căpitanul Fill Norman, calm, se plimba sau mai bine spus, măsura cu pași largi camera de hotel, încercând să pună cap la cap tot ce aflase în ultimele ore. Cu greu reușea să ducă până la capăt o idee, că automat Margaret îi revenea obsedant în fața ochilor. Se gândi că poate dacă ar sta de vorbă cu ea mintal, probabil ar scăpa de această imagine. Se așeză în fotoliu și închise ochii, refăcând milimetru cu milimetru chipul ei, acum realizând și mai clar că ceva nu era în regulă cu ea. Cu ochii minții vizualiză și mai bine ce: pe chipul ei, Fill decriptă clar două fețe suprapuse, care se schimbau în funcție de stare și împrejurări. Două fețe, două femei diferite: una reală, dar tristă și una care juca teatru, mimând fericirea. Însă femeia tristă, cu privirea abătută și pierdută în noianul amintirilor, parcă o domina pe femeia care joaca teatru. Brusc deschise ochii, fiind trezit din visare de o adiere răcoroasă. Afară vântul se trezise la viață deschizând fereastra mai mult decât o lăsase el, făcând ca perdeaua să se unduiască, iar această unduire a faldurilor, îi aminti de valuri, de mare, de soare și iarăși de Margaret: sirena care ieșise atunci din înspumatele valuri și de tot ce văzuse în filmul vizionat la ea.
Deodată zgomotul unor pași pe hol, îl treziră și mai brutal la realitate. Dintr-un salt fu în laterala ușii, cu pistolul pregătit, moment în care se auzi o bătaie în ușă.
− Da! Cine e?
− Sunt camerista, aveți o scrisoare!
Fill întredeschise ușa, ținând pistolul ascuns în spatele ei.
Camerista îi înmână un plic albastru. El îl răsuci rapid pe ambele fețe.
− Cine l-a adus?
− Nu știu! Mi l-a dat recepționerul.
− Bine, mulțumesc!

Fill deschise plicul și citi mesajul scurt, semnat de Margaret. Reflectă o clipă: „Nu Margaret, am să vin eu în vizită la tine!” Privi iute ceasul și realiză că mai avea suficient timp până la miezul nopții. Se îmbrăcă în grabă și părăsi hotelul pe scara de incendiu. Ajuns la reședința lui the King, Fill se orientă rapid în teren și se cățără într-un pom, de unde putea vedea foarte bine ce-l interesa: intrarea principală.


În timp ce căpitanul Fill părăsea hotelul pe scara de incendiu, mașina lui Tom își făcu apariția în parcarea reședinței. Margaret văzând-o, sări din fotoliu și ușor, ca o pisică, părăsi apartamentul îndreptându-se către turnul de control. Se opri în dreptul unei uși și bătu într-un anumit mod. După câteva secunde, ușa blindată se puse în mișcare, deschizându-se. De cum intră, întrebă cu vocea cea mai caldă și suavă:
− Marck, ce mai faci dragule?
Marck tresări plăcut surprins la auzul cuvintelor, o privi câteva clipe, apoi foarte grăbit se aplecă asupra plăcii cu circuite integrate, căutând disperat să-i dea de cap, și mormăi:
− Bine, dar sunt foarte ocupat... Doamnă, v-am spus că nu aveți voie aici! Dacă află domnul Elvis că v-am permis să…
− Vezi ce repede mi s-a făcut dor de tine!? zise ea întrerupându-l. Þie nu? iar după ce ajunse lângă el, pisicindu-se începu să-l mângâie cu mâna pe spate ajungând la ceafă, masându-i-o ușor.
Marck se pierdu cu totul. Margaret profitând de situație, îl sărută ușor pe lobul urechii. Acest imbold, deșteptă instinctul lui masculin și începu frenetic să-i sărute brațul. Margaret își lăsă mâna în voia lui, iar creierul și ochii îi funcționau cu viteza unui calculator, observând că monitorul de control funcționa.
− Marck, vreau să văd imagini din camera lui Tom.
− Nu se poate! N-am voie! spuse el, iar privirea îi alunecă în decolteul bluzei.
− Bine! și Margaret desfăcu un nasture.
Marck ezitând câteva clipe, cu mâna pe un buton și ochii în decolteu, cedă ispitei și îl răsuci - pe ecran apăru Tom în fața unui geamantan aflat pe pat, în care înghesuia de zor niște haine. Deodată, în cadru apăru și the King. După gesturi, Margaret deduse că între ei avea loc un schimb de replici nu tocmai ortodoxe.
− Marck, te rog, vreau și sonor! Hai, te rog, vreau să aud, acum!
Marck o privi sceptic. Margaret simțindu-l că șovăie, presată de timp, își desfăcu cu mișcări rapide, cei trei nasturi de sus ai bluzei, oferindu-i o imagine foarte excitantă. El se repezi spre ea ca un lup. Margaret îl opri ușor cu mâna:
− Calm… vreau să aud ce vorbesc ei și… amândoi vor fi ai tăi!
El se aplecă spre pupitru și răsuci alt buton, după care se repezi lacom asupra ei.

„− Imbecilule, trebuia să vii mai întâi la mine și să-mi raportezi ce-ai făcut.
− Dar nu mi-ați spus asta când am plecat!
− Prostule, am crezut că deduci și singur, idiotu’ dracu ce ești! Trebuie ca eu să-ți spun mereu, punct cu punct, pas cu pas, ce să faci? Acum ce dracu faci?
− Îmi pregătesc valiza! S-o iau cu mine în mașină, să nu mai vin după… mă înțelegeți… eveniment, la reședință. După ce terminam de împachetat, veneam să vă rap…
− Ai dus plicul?
− Da, domnule! Și foarte discret am așteptat în hol, până ce camerista s-a întors.
− Daaa! se strâmbă the King. Îmi imaginez cât de discret ai așteptat tu în hol. În mod sigur ai citit și un ziar.
− Da, domnule…
− Idiotule, asta atrage și mai mult atenția că ești o persoană care așteptă ceva, așa fac toți spionii… în fine, acum, cel puțin, știi exact ce ai de făcut?
− Da.
− Mai trebuie să-ți repet?
− Nu, domnule! Nu mai trebuie să-mi repetați. Știu exact ce am de făcut, în această noapte. La ora doisprezece fix, voi acționa… numai că… aș avea nevoie de un mic avans, vă rog!
− Nu primești nimic, imbecilule! Rămâne cum am stabilit! Eu niciodată nu-mi schimb planul, ai înțeles? Și nu încerca să mă fraierești, că te omor cu mâna mea și pistolul tău! Cred că nu-i nevoie să-ți mai reamintesc că-l am în custodie, la loc sigur și, mai ales cu amprentele tale! Execută în noaptea asta planul exact așa cum l-am conceput eu, și, după trei zile eu, reține, eu, te voi căuta și vei primi tot ce ți se cuvine: cecul, biletul de avion și dispari până la noi ordine…”

− Gata, Marck! Pentru moment ajunge, ne vom mai întâlni. Spune-mi, din apartamentul meu, ai imagini?
− Încă nu! La asta lucrez acum.
− A! spuse ea mimând că-i este indiferentă această situație. Acum trebuie să te părăsesc, dar voi reveni! Plecă în mare grabă încheindu-și din mers nasturii.
Ajunsă în apartamentul ei, cu planul de evadare deja conceput pe drum, scoase iute din scrin caseta cu bijuterii și îi răsturnă conținutul într-un săculeț, apoi și-l atârnă de gât. Îmbrăcă un trening negru, și-și luă zborul din colivia de aur.



The King rămas singur după plecarea lui Tom, se plimba agitat prin imensul birou cu un pahar de gin în mână din care mai sorbea din când în când. Își privi ceasul și văzând că se apropie miezul nopții, fu subit cuprins de neliniște, frământat de un milion de gânduri: „Dacă prostănacul de Tom nu duce planul până la capăt și nu-l reduce la tăcere pe Fill? Nu, Tom, deși pare a fi un prostănac, nu m-a dezamăgit niciodată!”
Luă cu mișcări nervoase telecomanda de pe birou și o îndreptă spre bar, o ușiță se deschise: monitorul era negru și asta îl enervă și mai tare. Apăsă altă tastă și altă ușiță se deschise. Pe ecran apăru Marck.
− Marck, ce dracu faci? De ce n-am imagini din apartamentul doamnei Margaret?
− Imediat domnule, în câteva secunde.
− Bine, mai aștept câteva secunde, iar dacă nu funcționează, te concediez! Nu, mai întâi te omor și apoi te concediez.
Furios apasă altă tastă.
− Margaret, ce faci, te-ai culcat? Așteptă încordat câteva clipe și nu primi niciun răspuns. Margaret!... Ce dracu faci? De nu răspunzi, cățea ordinară ce ești! Știu că mă auzi, răspunde!... N-am nici un chef să vin până la tine, reluă el pe un ton nervos. Nimic, tăcere deplină. Dacă nu-mi răspunzi, vin la tine cu briciul și știi ce pățești… aproape că țipă el. După câteva secunde de așteptare, the King aruncă furios telecomanda, își luă pistolul din sertar, îl înarmă și părăsi biroul.
Când trecu prin dreptul liftului, acesta tocmai se pusese în mișcare spre parter. Din locul în care se afla, the King observă că ușa apartamentului ei, era întredeschisă. Bănui rapid ce se putuse întâmpla și fără să stea pe gânduri, alergă spre scară și coborî val-vârtej cele câteva trepte. Când ajunse la ultima treaptă, o observă pe Margaret că tocmai ieșea pe ușa principală, alergând.


Din locul său strategic, Fill observă că ușa principală a reședinței se deschide a doua oară, într-un interval scurt. Prima dată ieșise un bărbat care se urcase într-o mașină și demarase în mare grabă, acum Fill văzu cum ușa se deschide foarte violent și apare cineva alergând, iar după felul cum o făcea părea să fie o femeie. Silueta respectivă, părăsi brusc aleea principală și se îndreptă spre gard. Mai avea doar câțiva metri până la el, când, în cadrul ușii, apăru un bărbat care strigă puternic:
− Margaret!
Ea nu se opri și continuă să alerge.
Elvis, pe care Fill îl recunoscu după glas, alergă și el câțiva metri și se opri.
− Margaret, staiii!
Ea tot nu se opri și luându-și elan, sări, se agăță de gard încălecându-l, reușind să-și treacă aproape jumătate din corp, de partea cealaltă. Atunci se auzi înfundat primul foc de armă cu amortizor, apoi încă unul. Margaret rămase câteva clipe nemișcată pe gard, apoi se prăbuși de partea cealaltă. Elvis alergă și luându-și elan, încercă și el să se cațere pe gard dar nu reuși.
− Târfă ordinară, ce-ai căutat, ai găsit! îl auzi Fill că spune gâfâind.
Foarte precipitat, Elvis alergă spre poartă. Ajuns aici, și mai nervos, realiză că nu poate s-o deschidă fără telecomandă și se întoarse în fugă la reședință, după ea.


Între timp, Fill coborâse din pom și luând-o pe brațe pe Margaret, alergase cu ea la mașină. Apelase prin stație dispecerul de serviciu. Acesta rapid, îi făcu legătura cu colonelul, care îi spuse foarte pe scurt ce și unde să meargă cu Margaret.


În perioada când se întâmplau la reședință evenimentele de mai sus, Tom ajuns la hotel, profitând de neatenția recepționerului, trecu neobservat și se urcă în lift. Coborî la etajul trei, unde, totul era cufundat într-o tăcere de mormânt. Pe hol nicio mișcare și acest lucru îi conferi, pe moment, o liniște interioară. Se opri în dreptul ușii cu nr. 313, ascultă câteva clipe, apoi își privi ceasul: mai erau zece secunde până fix la miezul nopții. Își puse mănușile, scoase pistolul și îi montă amortizorul. Ciocăni ușor și așteptă. Planul lui era cât se poate de simplu: când Fill va deschide ușa, poc și gata. Mai așteptă câteva secunde și ciocăni din nou, dar ușa tot nu se deschise. Puțin panicat, se întrebă: „Ce dracu’ se întâmplă? Ar fi trebuit să deschidă de la primul ciocănit! Oare, să n-o fi primit mesajul?”
Apăsă ușor mânerul și ușa se deschise. Brusc intră în panică, deoarece în plan nu era prevăzut așa ceva și nu se așteptase la asta. Se dădu în laterala ei, și foarte încet și precaut o împinse cu mâna până la perete, asigurându-se astfel că în spatele ei nu se afla nimeni și apoi intră tiptil. Din hol, în semiîntunericul din cameră, observă în pat o mogâldeață. Fără să stea prea mult pe gânduri, apropie ușa și o închise fără zgomot, apoi îndreptă pistolul, ținti, și trase două focuri de armă. Rămase nemișcat câteva secunde să vadă ce se întâmplă, însă auzi zgomotul liftului, oprindu-se la etajul respectiv. Rapid se lipi de perete, în spatele ușii, ascultând. Răsuflă ușurat când auzi cum pașii celui coborât din lift, se îndepărtează. Mai așteptă câteva secunde până se făcu liniște deplină și ieși din apartament. În lift, trase adânc aer în piept și apăsă pe tasta „P”, dar, spre surprinderea lui, liftul începu să urce și se opri după două etaje. Dacă mai urca un etaj, inima lui Tom, ar fi făcut explozie. Pentru orice eventualitate, ținu pistolul în mână, camuflat în buzunar. Ușile liftului se deschiseră și intrară în el, o femeie în vârstă, însoțită de un bărbat mult mai tânăr.
− Ne scuzați, noi coborâm, dumneavoastră? întrebă tânărul.
− Și eu am vrut să cobor, dar liftul nu mi-a ascultat comanda, răspunse Tom aproape mecanic, zâmbind.
− Se mai întâmplă, spuse femeia, încurajată de zâmbetul lui, încercând să fie amabilă, dar se dezechilibră și se prinse rapid de brațul tânărului.
După câteva minute,Tom, se afla în mașină, fericit la gândul că peste doar trei zile, o să fie un om bogat.


Elvis gâfâind, se opri direct la barul din biroul lui. Își turnă o porție zdravănă de gin cu apă tonică, pe care îl bău pe nerăsuflate, apoi luă telecomanda de la porți și plecă alergând. Capul începuse ușor să-i bubuie în ritmul bătăilor inimii. Acum, problema cea mai importantă era cum să scape de cadavrul ei. Trebuia găsit rapid un plan simplu și foarte eficace, plan pe care să-l ducă la îndeplinire, bineînțeles, altcineva. Întotdeauna el reușise în viață cu astfel de planuri simple, dar îndeplinite de alții. Se gândi imediat la Tom, dar de unde să-l mai ia acum? Mai avea doar câțiva metri să ajungă la poartă, când, se opri din alergat și se întoarse brusc: „Mașina… voi lua mașina și-n portbagajul ei voi introduce cadavrul, apoi în prăpastia în care a pierit Anna, va ajunge și Margaret!”

După câteva minute, Elvis opri mașina în zona gardului unde el văzuse cum ea căzuse de partea cealaltă. Încremeni la volan. În lumina farurilor nu zări nimic, Margaret dispăruse. Se repezi la torpedo, de unde luă o lanternă, dorind să cerceteze și mai temeinic locul.
Găsi în zona respectivă iarba tăvălită la baza gardului și o dâră de sânge pe el, semn clar că o nimerise și că acela era locul. Apăru și paznicul, tras cu toată puterea, de cei doi dobermani aflați în lesă.
− Domnule Elvis, s-a întâmplat ceva? întrebă el gâfâind. Am văzut lumini și am alergat...
− De ce, dobitocule, ții câinii în lesă? îl întrebă the King, țipând la el. Dă-le imediat drumul!
− Păi, dumneavoastră ați spus să-i țin așa, atunci când sunt în patrulă în afara perimetrului, răspunse el timid.
− Eu!?
− Da!… Să nu apuce ceva otravă sau alte spurcăciuni.
− Bine, dar acum dă-le drumul.
Paznicul se conformă. Dobermanii liberi, alergară și se opriră imediat lângă picioarele lui Elvis, mirosindu-l, apoi începură să adulmece prin iarbă și ajunseră în locul unde ea era tăvălită. Scheunând ușor își ridicară boturile pe gard, apoi se cățărară cât putură de mult, adulmecându-l. Paznicul îndreptă lanterna spre locul unde adulmecau câini și văzând acea dâră suspectă, se apropie și pipăi cu degetele.
− Sânge! spuse el mirosind. E proaspăt încă.
− Da, am… am împușcat eu o… o cucuvea sau un uliu, cred! Nu știu sigur, dar era o pasăre mare totuși. Du-te acum și ia cele necesare să cureți gardul, să speli, să faci lună, să nu se cunoască nimic, ai înțeles?
− Da, domnule! Dar acum e noapte și…
− Nu mai comenta! Dacă-ți mai repet o dată, te concediez. Mai este nevoie? întrebă the King pe un ton care nu admitea nicio amânare.
− Nu domnule, am să merg imediat!
Dobermanii, între timp, părăsiseră gardul și alergaseră la copacul în care stătuse Fill, și, rotindu-se în jurul lui, lătrau furioși, sărind spre coroana lui.
− Domnule, cred că au simțit ceva în copac. Poate că pasărea pe care ați împușcat-o este acolo sus și n-a murit încă.
The King nu-i răspunse pe moment și se îndreptă spre copac, cercetându-l cu lanterna. Nu observă nimic deosebit.
− O fi ascunsă în vreo scorbură, o să moară ea. Bagă imediat câinii în curte, lasă-i liberi, și apucă-te să cureți gardul.
− Da, domnule!
− Și să nu-i mai scoți niciodată afară!
The King urcă în mașină și demară spre intrarea principală. Paznicul fluieră câinii, care foarte agitați nu-i ascultă comanda, lătrând parcă și mai furioși lângă copac.
„Tare curios, dacă a împușcat o pasăre, de ce a trebuit să vină cu mașina?” se întrebă paznicul în timp ce punea dobermanilor lesa.

Ajuns iarăși în biroul lui, the King se lăsă greoi într-un fotoliu: „A dracului și încurcată treabă… Unde dracu o fi dispărut Margaret?… Sigur am nimerit-o, dovadă clară e sângele de pe gard, dar cine a ajutat-o să dispară așa rapid? Polițistul venit special pentru investigații, nu avea cum! Tom, sunt sigur că și-a făcut treaba, nu m-a dezamăgit niciodată… Colonelul cel nou, pe care încă nu l-am cunoscut… El să fi fost?”
Brusc, după ce mai trase o dușcă zdravănă, își aminti de ceva: „Cum dracu de-am uitat să verific asta imediat!”
Foarte agitat, așeză paharul pe birou, gata, gata să-l răstoarne și luând telecomanda, apăsă pe o tastă. O ușiță din partea de sus a barului se deschise și imediat pe monitor apărură imagini din camera generală, a monitoarelor, din turnul de control. Nimic, nicio mișcare. Marck nu era acolo, se dusese probabil la culcare sau pe la cameristă. Verifică rapid ambele dormitoare: nimic suspect, fiecare era la locul său. Puțin abătut, din bar luă două sticle, una cu gin și alta cu apă tonică, un pahar și plecă spre dormitorul lui, gândindu-se: „Am să mă îmbăt, numai așa pot să mai adorm… Margaret, unde dracu ai dispărut tu, cățea ordinară?”
Ajuns în dormitor, după primul pahar, un singur cuvânt făcu explozie în mintea lui, răvășind-o complet: bijuteriile! „Cum dracu de nu m-am gândit la asta până acum... înseamnă că m-am ramolit rău de tot, ce mai...”
Porni valvârtej spre apartamentul ei, și, în cadrul ușii încremeni: caseta ei specială pentru bijuterii, dăruită de el imediat după căsătorie, se lăfăia larg deschisă în mijlocul patului. Realiză rapid că era inutil să mai meargă s-o cerceteze: „Mi-a copto cățeaua, a fugit cu toate bijuteriile!” și, spășit, sentiment care-l încercase foarte rar până acum, reveni în dormitorul lui.

În timp ce golise aproape mecanic câteva pahare fără să le simtă gustul, își pusese pijamalele, și așa cum și-ar fi dorit, somnul tot nu venea. Aburii alcoolului, dacă la început alergaseră liniștiți prin capul lui, acum începuseră să tropăie într-un galop amețitor. Imagini cu Margaret, alergând spre gard, se tot derulau prin fața ochilor lui, indiferent dacă îi avea deschiși sau închiși. Se gândi că o cafea tare i-ar face bine. Ridică receptorul și o sună pe Bella, camerista. După câteva apeluri, o voce somnoroasă mormăi:
− Da…
− Bella, adu-mi o cafea tare și amară, sunt în dormitorul meu.
− Imed… apoi o auzi cum își drege glasul: Imediat, domnule.
− Ai înțeles? Să fie amară și foarte tare.
− Da, am înțeles.
Trecuseră doar câteva minute până ce Bella își făcu apariția în dormitorul lui the King, însă acestuia, cele câteva minute scurse, i se păruseră o veșnicie. Din plictiseală mai golise un pahar cu gin.
− Ai întârziat cam mult, domnișoara Bella! Ar trebui să te pedepsesc și să te bat la fundulețul gol, cu nuiaua, așa cum procedau… ăăă… pe vremuri regii cu sclavele lor.
Bella puse tava pe măsuța de lângă fotoliu și făcând o ușoară reverență, totodată dezvelindu-și șiragul de perle al dinților într-un zâmbet fermecător, intrând în jocul lui, spuse:
− Cer îndurarea, prea bunule stăpân, dar a trebuit să mă îmbrac! Nu-mi puteam permite să mă prezint în fața majestăți voastre în cămașa de noapte.
− Cămașa de noapte a Evei, poate vrei să spui! mormăi the King.
Bella zâmbi, servindu-i cafea.
− Totuși nu te voi bate! E josnic ca un bărbat să bată o femeie, nu? Îți poruncesc să bei un pahar cu mine, asta, ca drept pedeapsă.
− Cu plăcere, bunule stăpân, dar… doamna?
− Doamna… ăăă… doamnaaa, a plecat într-o călătorie.
− Acum, noaptea?
În loc de răspuns, îi arătă cu capul paharul:
− Bea-l și las-o pe doamna să călătorească în liniște. Ea a ales… ăăă… această călătorie fantastică prin noapte!
Bella luă paharul privindu-l puțin speriată de ultima frază cam bizară rostită de el, și-l bău repede și dintr-o dată.
− Câți ani ai tu, Bella?
− Douăzeci și un pic, stăpâne! spuse ea chicotind ușor.
− Douăzeci… murmură el, și se ridică din fotoliu, apropiindu-se de ea. Și acest „pic'', poate să fie unu, doi sau maxim trei, nu-i așa?
Începu să se învârtă în jurul ei, tot murmurând ceva fără noimă, plimbându-și mâinile prin aer, parcă urmărindu-i cu ele conturul corpului fără s-o atingă, contemplând-o ca pe o statuie antică.
Bella, o creolă de toată frumusețea, obișnuită cu asemenea situații și evident lipsită de scrupule, cam bănuind ce o așteaptă – după ce el se îndepărtă de ea −, începu să se unduiască ușor, lasciv, mângâindu-și coapsele și sânii, așa cum văzuse ea că fac în filme, damele de consumație.
Când văzu că the King se așeză din nou în fotoliu, înaintă în pași de dans spre măsuță, apoi printr-o piruetă se întoarse doar pe jumătate cu spatele, se aplecă și turnă în paharul lui, un deget de gin. Știa că aplecându-se, îi oferea lui Elvis, chiar și așa din lateral, o priveliște minunată. Pe sub fustița scurtă, intenționat, nu-și mai pusese și altceva, decât portjartierul care-i susținea ciorapii. Bella, foarte încet, se întoarse întrebându-l:
− Bunule stăpân, doriți mai multă apă tonică?
Citi în ochii lui languroși și ușor strălucitori că efectul fusese cel scontat. Nu-l mai interesa acum băutura. Îl văzu cum se ridică greoi din fotoliu și se apropie de ea. Încremeni cu paharul în mână, ca o statuie. El o ocoli și se opri în spatele ei. Bella îi simți căldura respirației sacadate în ceafă, și fără s-o atingă, o întrebă:
− Vrei să-mi dansezi? Știi?
− Da, stăpâne! Și sper să vă placă dansul meu.
The King puse muzică, apoi trântindu-se în fotoliu spuse amenințător printre dinți, văzând-o cu paharul în mână:
− Da, pune jumate-jumate și bea-l tu pe tot, dintr-o dată.
− Stăpâne, mă voi îmbăta...
− Taci, eu poruncesc.
Bella speriată îi îndeplini porunca, comportamentul lui bizar nu prevestea nimic bun.
− Acum dansează! spuse el și mai amenințător. Dar s-o faci Dumnezeiește, să-mi dansezi din tot sufletul, din toată ființa ta. Vreau dans erotic… ăăă… plin grație și farmec, plus multă imaginație. Vreau să împletești fantezia cu realul… Să-ți simt trăirea și să-mi transmiți dansul ca pe o artă, dar să nu percep nimic vulgar din unduirile tale lascive… Și mai ales, să nu-ți scoți sânii la vedere ori păsărica fără porunca mea. Să-mi dansezi ca un înger… ăăă… dar să nu-ți zbați aripile inutil. Nu, stai, tu ești creolă, mai bine să-mi dansezi ca o lebădă neagră, da, da, ca o lebădă neagră ce dansează și cântă pentru ultima oară… altfel… Și rămase cu degetul în aer amenințător.
Nu mai continuă, duse sticla la gură și trase o dușcă zdravănă, după care se strâmbă groaznic.
− Dă-mi sticla cu apă tonică, repede, că-mi arde beregata porcăria asta… aproape că urlă el.
Bella se sperie mai tare și execută ordinul rapid. Nu-l văzuse niciodată în această stare, atât de amenințător, atât de transfigurat, parcă în bărbatul din fața ei, se luptau doi indivizi: un înger și un demon.
„Dacă alcoolul nu-și face efectul mai repede, sunt o femeie moartă!” gândi Bella, încercând să intre în ritmul muzicii. Corpul ei, după primele acorduri, începu să prindă viață, unduindu-se ca un val molcom, toropit de soarele nemilos, mișcându-se leneș dar grațios ca o felină, vrăjind privirea rea și lacomă a lui the King, care, o analiza din fotoliu, sărutând din când în când buza rece a sticlei. Amețit de alcool, poate și de dansul minunat al felinei, the King, observă Bella, își legăna capul în ritmul muzicii, iar cu mâna dreaptă își mângâia prohabul pantalonilor de pijama.
− Acum, lent, dar foarte lent… vreau să te dezbraci, șopti el. Ba nu! strigă, așteaptă!
Se ridică greoi din fotoliu și împleticindu-se puțin, luă telecomanda și începu s-o butoneze. Spoturile din tavan se stinseră iar dintr-un colț al dormitorului se născu o lumină roșie, învăluind-o ca o aureolă.
− Hai, continuă, ai obosit, de ce te-ai oprit? o întrebă, apropiindu-se de ea, uitând că el îi ceruse să se oprească.
Bella își reluă dansul urmărindu-l cu coada ochiului. The King încercă și el ceva asemănător, dar renunță și se prăbuși iarăși în fotoliu. Mai sărută sticla, apoi, mai mult șoptind spuse:
− Acum poți să începi să te dezbraci… dar vreau s-o faci lent… foarte lent.
Bella începu să se unduiască și mai profund, executând niște figuri asemănătoare celor care practică contorsionismul. Începu prin ași desface bonețica albă și țeapănă ca o tablă. Părul ei negru, scăpat din strânsoare se revărsă pe umeri, până aproape de mijloc. Făcu brusc o piruetă, moment în care se lăsă în jos aruncând grațios boneta, făcând ca părul ei să se împrăștie ca un imens evantai în jurul corpului, realizând imaginea unei păsări uriașe, care, acum, aici, poposise din nemărginitul univers, pentru o clipă. Rămase așa preț de două secunde, timp în care părul se așternu lin, acoperind-i corpul. Începu ușor, să se unduiască iar ca o mlădioasă trestie tânără, și să se ridice, scoțându-și mâinile prin păr, făcându-le cupolă deasupra capului, înălțându-și trupul pe vârfuri, sus, tot mai sus. Apoi, odată cu trupul, mâinile începură să coboare, fâlfâind ușor, ca niște aripi de lebădă și-n zbaterea lor se opriră în dreptul primilor nasturi de la bluză și cu mișcări lente, îndelung repetate, neuitând să-și unduiască corpul în ritmul muzicii, Bella începu să-i desfacă unul câte unul.
Privirea lascivă a lui the King, aștepta nerăbdătore să-i admire sânii. Dar ceva straniu se întâmplă cu el, și pleoapele îi căzură peste ochi ca o cortină grea de plumb. Ceva hilar și diform, începu să se deruleze amețitor de repede în mintea lui, transformându-se într-un clișeu repetitiv, ca într-un film alb-negru, apoi brusc se multiplică, transformându-se în poze ce se opriră din derulare, contopindu-se într-o singură imagine, fixă și bine definită: se văzu pe el, cum avea în mâini capul unei femei și-l mângâia… Simți în nări, un miros inconfundabil: parfumul Annei, prima lui soție. Mai simți în toți porii degetelor, același fir de păr mătăsos ca al ei. Îi întoarse capul să-i vadă mai bine fața și-i întâlni ochii, care, plini de lacrimi, întrebau: de ce? Șocat nu fu în stare s-o privească ai mult, să-i înfrunte privirea dureroasă a întrebării decât câteva secunde, și, ochii lui alunecară pe corp, oprindu-se asupra sânilor. Ciudat, erau sânii aceia mici, fermi, ca două mere ai Barbarei, a doua lui soție, din care izvorau mici picături de apă. Se aplecă și sorbi una: era sărată și puțin amară. Gustul lacrimilor oare? Vru să-i mângâie, dar mâinile lui, inexplicabil, nu-i putură îndeplini gândul, simțindu-le că sunt oprite la jumătatea drumului de o arsură neverosimilă. Le privi cercetător, neînțelegând de ce nu-i îndeplinesc dorința. Apoi se văzu cum avea în brațe o femeie și se străduia iarăși, din greu, să-i distingă fața. Nu reuși. Femeia se agită, încercând să se elibereze. O strânse și mai tare și corpul încetă să se mai zbată. Îi recunoscu formele, și, constată că avea în brațe trupul inert al Margaretei. Și iarăși imaginile din mintea lui începură să se deruleze cu viteză, acum în sens invers. Capul îi vâjâia, parcă un vânt pustiitor îi mătura creierul celulă cu celulă, alergând prin toate cotloanele lui. Deodată Elvis aproape că urlă și Bella îl văzu cum furios își prinde capul în mâini, scuturându-l cu putere în toate direcțiile, și reușind să oprească goana nebună a fleșurilor, se liniști brusc. Ceva clar prinse contur acum în mintea lui, contopindu-se într-o singură imagine: o femeie, care avea capul și părul acela mătăsos al Annei, sânii Barbarei și corpul Margaretei. Dar trupul era tare ciudat, semăna mai mult cu o lacrimă și parcă din toți porii lui, emanau strigăte de durere.
Elvis deschise ochii și clipi des, însă văzând o creolă goală în brațele lui, se ridică brusc, și aruncând-o jos, țipă:
− Plecați!… Lăsați-mă în pace! Ați plecat din viața mea. De ce-ați revenit? Eu nu v-am chemat!
Bella privindu-l foarte speriată, avu proasta inspirație să se ridice brusc. Elvis se repezi la ea și-o prinse de gât, urlând:
− Am spus să plecați din viața mea…
Biata femeie, în prima fază scoase un țipăt de spaimă, apoi țipătul se transformă într-un urlet de durere și groază și asta probabil că-l trezi pe Elvis, pentru că urletul acela nu semăna cu nici unul cunoscut lui.
− Tu cine ești, întrebă el, slăbind brusc strânsoarea și făcând ochii mari.
− Eu sunt Bella, camerista, reuși ea să articuleze.
− Da!?… Camerista? Bine că nu ești nici una dintre ele. O luă în brațe și o aruncă pe pat, ca pe o păpușă gonflabilă. Bella, foarte speriată îl văzu cum își rupe violent bluza de pijama, apucând-o de revere și trăgând cu forță. Nasturii săriră în toate direcțiile. Închise ochii și se lăsă în voia lui, posedată cu multă forță și sălbăticie, provocându-i mai multă durere decât plăcere. De unde să știe ea, ca el acum, în bolnava lui minte îmbibată cu alcool și poate multă remușcare, făcea dragoste cu trei femei deodată!
- va urma -