Afară, noapte îmbrățișase confortabil micul port, însă fiind foarte luminat artificial, nici nu te făcea să sesizezi acest lucru. Fill urcase cu mașina la reședința lui the King, și, din locul unde o parcase, a mai privit o dată faimoasa construcție în formă de cruce care, scăldată în lumină acum, îl duse cu gândul la credință și – foarte uluit, dar nu înțelese de ce − la corupție. „Oare, the King, cât s-a folosit de credință și cât de corupție ca să-și făurească imperiul TEELVIS STEEL?” se întrebă el.
A demarat ușor, lăsându-și gândurile în parcare, însă după niciun minut, a tras pe dreapta și a oprit, lăsând mașina acolo. Traficul aglomerat, mai ales cel auto, deoarece viligiaturiști foloseau pentru promenadă aleile special amenajate, de la ora aceea îl irită puțin. Mergând pe jos putea să se gândească mai bine la tot ce descoperise – deoarece toată dimineața studiase dosarele din arhiva judecătoriei − legat de activitatea anterioară a lui the King și chiar la cele discutate cu soții Teel.
Ajuns la sediul poliției portuare fu anunțat de ofițerul de serviciu că domnul colonel îl așteptă. După câteva minute, îl întâmpină același om foarte jovial și modest, pe care-l cunoscuse în ajun.
− Am onoarea să vă salut, domnule colonel!
− Bine ai venit căpitane! Cum a fost pe teren? Am fost informat de către oamenii mei că ai demarat în forță cercetările. Cum ți se pare cazul „the King”?
− Puțin complicat, domnule colonel…
− Doar puțin!?
− Da! Dar nu imposibil de rezolvat! Un joc de puzzle din care mai lipsesc doar câteva piese…
− Și cele mai importante, interveni colonelul, întrerupându-l.
− Mda, piesele importante pentru a alcătui figura principală, am dedus eu. Trecutul lui, din cele studiate de mine, se conturează a fi foarte dubios, de aceea aș dori să studiez și documentele promise de dumneavoastră.
− Căpitane, eu sunt venit în port de puțin timp. Mai precis de trei luni și până acum nu am avut prilejul să-l cunosc personal pe acest domn Elvis Teel. Azi, în afară de materialul lăsat moștenire de fostul șef, am mai studiat și alte documente, răzlețe ce-i drept, dar mare lucru nu am aflat. În schimb, am descoperit, așa cum ai descoperit și dumneata în jocul de puzzle, că lipsesc unele piese-file, și, cred eu, că cele mai importante. Poftim, citește-le și dumneata, le-am adunat pe toate într-un singur dosar.
Căpitanul Fill Norman luă dosarul din mâna colonelului, puțin mai gros decât cele studiate de el și cu coperțile cam șifonate, semn că fusese foarte studiat.
− Căpitane, indiferent ce oră este și indiferent ce problemă ai, sună-mă la acest număr! Spor la treabă și multă baftă! mai spuse colonelul, dându-i o carte de vizită. Eu voi pleca peste câteva minute să mă odihnesc. O noapte bună, sau spor la citit.
− Mulțumesc, la fel! spuse căpitanul ridicându-se și părăsind iute biroul.
Cu dosarul sub braț și cartea de vizită într-o mână, arzând de nerăbdare să studieze și aceste documente, acum putând să facă și conexiunile de rigoare cu cele studiate anterior și cele aflate pe teren, Fill intră în biroul pus la dispoziție de către colonel. Lectură foarte atent tot materialul și își notă în carnețel niște date, apoi părăsi sediul poliției, propunându-și să analizeze și mai în profunzime împrejurările în care au murit cele două soții ale lui the King, mai ales acum după cele studiate.

Recepționerul hotelului − hotel care era situat foarte aproape de sediul poliției și patronat din umbră de către Tenny Teel, fiul lui the King − îl întâmpină destul de rece, dar cu obișnuita față și zâmbet de reclamă, acel fals zâmbet care dezvelește doar dinții și care nu transmite absolut nimic, întinzându-i cheia camerei cu nr. 313.


După plecarea lui Fill Norman de la reședință, Tom Cat, omul de încredere al lui the King, care, nu semăna nici pe departe cu o pisică ci mai degrabă cu o brută stilizată într-o gorilă de încredere, intră fără să bată la ușă în apartamentul doamnei Margaret.
− Domnul Elvis Teel, vă cheamă imediat! spuse el tare, rânjind cu gura până la urechi.
Margaret obișnuită cu brutalitatea și comportamentul lui de mitocan, ignorându-i total prezența, coborî din patul în care se bronza la ultraviolete, având doar cu un prosop înfășurat în jurul coapselor, ridicându-l rapid și acoperindu-și sânii.
− Ups… mamă! Ce corp superb ai! spuse Tom abia perceptibil.
− Bădăranule, ți-am spus de o mie de ori să bați dracu la ușă când intri în apartamentul meu! spuse Margaret cu voce tare, iar când ajunse în dreptul lui, șopti: Mulțumesc, ești un drăguț, dar nu mă interesează părerea ta!
− Aș face tot ce-mi ceri numai să fii a mea! Măcar o dată! spuse el repede, tot în șoaptă.
Margaret reflectă o clipă, dar știindu-se ascultată, aproape că țipă la el, deschizându-i ușa:
− Ieși afară, măgarule ! Pleacă, n-auzi?... Însă când Tom trecu prin dreptul ei, ea îi șopti: Mă mai gândesc la propunerea ta! și îi făcu cu ochiul.

După ce Tom părăsi apartamentul, Margaret se opri în fața oglinzii, lăsându-și prosopul să-i alunece pe lângă corp. „Tom, gorila asta proastă, care se gândește numai și numai la împerechere, cred că poate să-mi fie de folos într-o zi… da, da, demn de reținut… poate am să mă folosesc de el, cine știe!?” reflectă ea privindu-se în oglindă.
Câteva secunde se contemplă admirându-și corpul, și din față și din profil, studiindu-și preponderent sâni, linia coapselor, apoi făcu și câteva piruete. Oare de câte ori nu făcuse acest lucru? Acum însă în oglindă, analiza parcă o altă femeie, o femeie cu privirea puțin inocentă, dar cu reflexe de animal sălbatic, gata de atac. Cu ochii mari și plini de curiozitate, își mai coborî încă o dată privirea pe talia subțire, admirându-și pielea arămie, catifelată și fără vergeturi foarte vizibile. În ciuda vârstei, mai avea totuși forme armonioase, bine conturate și proporționate în raport cu înălțimea ei. Se gândi o clipă că poate nu i-a rămas indiferentă lui Fill. Ea îl plăcuse, dar obligată de împrejurări se înjosise destul de mult și rușinos în fața lui.

După un duș scoțian, elegant îmbrăcată, proaspătă ca un trandafir plin de rouă, Margaret se prezentă în fața lui the King.
− Sper că ai respectat întocmai instrucțiunile! o întâmpină acesta foarte brutal, de cum intră.
− Da, înălțimea voastră! răspunse ea puțin ironic, schițând un zâmbet.
Elvis ignoră zâmbetul ei. O privi cu mult dispreț preț câteva clipe, cu ochii ușor întredeschiși, apoi spuse:
− Margaret, de câți ani n-ai mai părăsit această reședință?
− Poate, acest lagăr, vrei să spui! Sau, această Bastilie modernă, în formă de cruce.
− Încetează, termină cu divagațiile tale romantice! Nu mă interesează comparațiile tale de doi lei și nu mă impresionează absolut de loc imaginația ta bogată! Răspunde-mi doar strict la ce te-am întrebat, deoarece sunt foarte ocupat și nu am timp de pierdut cu tine!
− Nu mai știu! De mult timp, n-am mai ținut socoteala și am pierdut numărul zilelor, apoi pentru mine, acum, nu mai au importanță câte au trecut.
− Ai pierdut pe dracu, mie-mi spui!? Sunt sigur că știi exact: câți ani, luni, zile, ore și minute au trecut. Spune-mi, nu vrei să fii liberă?
− Liberă!? De mult nu mă mai gândesc la… libertate! spuse ea oftând ușor teatral. Sunt sigură că nu voi pleca de aici, decât într-un sicriu. Am o rugăminte totuși: sicriul vreau să fie îmbrăcat în mătase albă, satinată și să aibă mânere din aur, te rog!
− Da, în mod cert, așa o să fie, zise el ironic. Nu vrei cu interior din mătase roz și volănașe violete iar în capac geam din cristal? Pernă vrei din puf de lebădă sau struț?
− O, câtă bunătate!
− Poate, vrei și o fanfară! Onoruri militare nu vrei? Cu salve de tun, etc, etc?o întrebă el în batjocură.
Margaret zâmbi și ea ironic, sfidându-l cu o privire rece.
− Și dacă m-am hotărât să-ți redau libertatea, ce vei face, mă vei denunța?
− Tu știi foarte bine că n-am cum s-o fac, deoarece nu am dovezi! Iar eu știu, la fel de bine, că nu-mi vei reda libertatea.
Elvis Teel tăcu câteva clipe fixând-o cu o privire rece, apoi mai mult printre dinți, spuse:
− Minți! Ai rămas la fel, o parșivă și o hoață, nu te-ai schimbat de loc! Tot la răzbunare te gândești, n-ai învățat nimic.
− Dragul meu the King, nu știu ce trebuia să învăț, dar sigur m-am resemnat!
− Te-ai resemnat pe dracu, târfă ordinară ce ești! Crezi c-am uitat că tu, femeia pe care eu am iubit-o ca un nebun, s-a culcat cu fiul meu? Că te-ai iubit cu el înainte de căsătorie, asta am putut trece cu vederea, dar că te-ai iubit cu el și după ce ne-am căsătorit, asta nu mai pot uita și mă doare cel mai tare.
− Þi-am explicat totul la momentul oportun! Și știi foarte bine că a profitat de faptul că tu nu erai aici și am fost drogată și violată cu bestialitate de el.
− Violată cu bestialitate, o imită el maimuțărindu-se. Asta-mi povestești tu, dar ai savurat clipa de viol cu intensitate maximă și beatitudine, nu?
− Crezi pe cine vrei și ce vrei, îmi este indiferent acum.
− Ascultă! aproape că țipă el. Știu sau mai bine zis intuiesc ce zace-n scăfârlia ta de păpușă cu cap de porțelan, dar să știi că până la urmă…
− Binele învinge răul, mai devreme sau mai târziu decât crezi tu! îl întrerupse ea.
Elvis se ridică brusc de la birou foarte enervat de întreruperea ei, și roșu la față se apropie de ea:
− Da!?... și ridică pumnul: Dacă mai scoți o vorbă, te pocnesc de-ți sar ochii din cap… Și mă rog, cu ce te-a ajutat pe tine „binele” acesta, de ți-ai sacrificat în numele lui, niște ani din tinerețea ta, frumoasă și tumultoasă, plină de plăceri, poți să-mi spui? A meritat?
Sub pumnul lui amenințător și privirea ochilor roșii și ușor ieșiți din orbite, Margaret tăcând, înghiți în sec de câteva ori.
− Hai, vorbește, nu mai înghiți în sec ca peștele, îi ceru el uitând amenințarea.
− Da, a meritat! spuse Margaret ridicându-și capul semeață și înfruntându-l. Poți să-mi închizi corpul fizic într-o colivie, dar niciodată nu vei putea să-mi zăvorești visele și gândurile. Tu nici măcar nu știi să visezi.
− Taci! țipă el. Asta din ce dracu carte ai mai învățat-o? Uite unde ai ajuns cu citatele și filozofia ta! Ai ajuns la mila și cheremul „răului”, dar culmea este că nu te poți plânge c-o duci rău.
− Nici n-am cui să mă plâng și nici n-am cum! spuse ea, apoi continuă foarte calmă și privindu-l la fel de direct: Dar mie nu-mi este frică de ziua de mâine.
− De ce consideri tu, că mie mi-ar fi?
− Nu știu, nu am dovezi, dar așa simt eu.
− Simți pe dracu! În capul tău zace altceva. Chiar mă crezi prost?
− Nu. Numai că ți-ai folosit mintea în, și cu alte scopuri.
− Taci, țipă el, și o plesni cu dosul palmei.
Margaret se clătină ușor. Palma nu fusese dată cu toată puterea, mai primise de la el astfel de lovituri mult mai puternice care efectiv o trântiseră la pământ, asta fusese doar așa, ca un avertisment. O ustura obrazul dar rezistă și-și impuse chiar să nu plângă.
− Te omor în bătaie dacă nu-mi răspunzi strict la ce te întreb. Ai înțeles?... Þi-e frică de moarte?
− Nu. Acum o… și Margaret se opri, deoarece simțise la colțul buzei gustul sângelui. Coborî privirea, realizând că întinsese coarda cam mult, fiindu-i teamă să-l mai înfrunte așa direct.
− Acum o!?… țipă Elvis Teel, prinzându-i mâna și zguduind-o violent.
− Acum o aștept resemnată și împăcată cu mine însămi.
− Aștepți resemnată pe dracu! Pe cine crezi tu că păcălești, cățea ordinară! Mă confuzi cu amorezatul de Tenny? Vrei să-ți spun eu ce aștepți? Și Elvis Teel îi puse brusc ambele mâini, ca un clește, în jurul gâtului. Margaret fu șocată de gest dar realiză rapid că ar fi fost inutil să se zbată, așa că așteptă calmă continuarea, simțindu-i mâinile transpirate, ușor fierbinți și doar o apăsare mai accentuată pe umeri și nu o strângere a gâtului. El șuieră printre dinți: Aștepți ca eu să fiu cât mai repede arestat, ori mort, iar tu împreună cu Tenny, să moșteniți totul, așa este?... și o zgâlțâi ușor. Dar încă n-am murit și nu știi ce te așteaptă, dragă Margot… Parcă așa te alinta el, nu? Ești conștientă că pot să te omor în această clipă? Să-ți strâng gâtul gingaș și să ți-l frâng ca pe-o surcea, și o zgâlțâi strângând-o mai tare, să te tai în mii de bucățele și te dau la rechini?
− Au… mă doare! reuși Margaret să spună.
Elvis brusc, parcă trezit din transă de vocea ei, își desfăcu mâinile și le privi ciudat. Plecă spre birou și se așeză, gândind: nu-i încă momentul să o omor, mai am de rezolvat unele probleme cu ajutorul ei.
După câteva clipe de tăcere, spuse:
− …Avem o înțelegere și trebuie s-o respecți și să mă ajuți!
− Și ce te face să crezi, că te voi ajuta?
Elvis se ridică brusc, o măsură cu privirea de sus până jos, răspunzându-i:
− Mă vei ajuta... și plecă spre bar unde își turnă puțin gin într-un pahar, umplându-l cu apă tonică, apoi reveni la birou, și, parcă încercând s-o facă să uite că el țipase până mai adineauri, pe un ton calm, dar ferm, ca și cum ar fi negociat un contract cu un partener mai deosebit, spuse: Ai două alternative, draga mea, și depinde de tine pe care o alegi: prima, mă ajuți de bună voie, a doua, forțată!
− Dragul meu Elvis! începu Margaret mimând că este și ea foarte calmă și stăpână pe situație − deși cu câteva clipe mai înainte scăpase din gheara morții, dar acum fiind biroul interpus între ei, parcă simți o fărâmă de curaj − știi foarte bine că de bună voie eu n-am acceptat și nu voi accepta niciodată să te ajut, așa că prima variantă pică și nu-ți rămâne decât varianta a doua. Acum vreau altceva să-ți spun: de ce te prefaci că uiți un lucru de căpătâi al omenirii? De ce te prefaci că uiți că toți ne-am născut egali, așa ca într-o balanță, în fața lui Dumnezeu? Ori în fața naturii, pentru că tu nu crezi în Dumnezeu! Sunt sigură că ești un ateu convins, chiar dacă ți-ai construit și locuiești într-o cruce, încercând să înșeli aparențele și să duci lumea în eroare că-L iubești și-L prea slăvești pe El, tu nu-L iubești absolut de loc. Dar dacă, cu voia sau fără de voia noastră această balanță de căpătâi am stricat-o sau am dezechilibrat-o, datoria noastră majoră este, știi foarte bine, s-o reparăm așa cum ne pricepem, s-o readucem în echilibru! Dar noi și mai ales tu, ai stricat-o și mai rău, nu ai făcut nimic ca s-o repa…
− Taci! strigă el, parcă ieșit din minți. Taci că te omor! Chiar te strâng de gât dacă nu taci și mai mă determini să mă ridic.
Elvis tăcu, luă paharul și se lăsă pe spate în scaunul lui mare, apoi, după ce luă o înghițitură zdravănă – probabil să-și calmeze tremuratul mâinilor, observă Margaret – cu o voce mai calmă, spuse:
− Margaret, nu te-am chemat aici să-mi dai tu mie lecții de conduită și morală, să-mi reproduci citate despre etică din cărțile tale tembele, pe care la citești. Te rog să taci, nu mai bate câmpii cu tâmpenii. Te avertizez, e ultima oară când îți mai cer asta! Tăcu și mai luă o înghițitură de gin. După câteva clipe, se aplecă, și precipitat deschise ușa biroului, trase un sertar din care luă o mapă transparentă, în care Margaret văzu un plic albastru. Apoi scoase și o cutie metalică, cu trabucuri. Luă un trabuc, și cu ajutorul unui brici îl tăie la unul dintre capete, apoi îl aprinse. Trase cu multă poftă din el, și un mic nor de fum se ridică deasupra capului său. Deschise mapa și făcu în așa fel ca plicul să iasă din ea și să cadă pe birou, fără să-l atingă.
− Deschide-l! porunci el arătându-i plicul cu trabucul.
Margaret se apropie de birou șovăielnic, privind circumspect, când plicul, când pe el.
− Deschide-l, ți-am spus! Nu-ți fie teamă, nu e dat cu antrax. Și, ca să o convingă, își trecu rapid degetul arătător pe suprafața plicului.
Ea luă plicul cu multă teamă, gândindu-se mereu că nu-i a bună, dacă el nu-l atinsese, și observă că pe el nu scria nimic. Desfăcându-l, văzu în el o hârtie.
− Hai, scoate hârtia că nu are nimic pe ea, spuse el văzând-o că ezită. Nu vreau să te omor, dacă aș fi dorit asta, puteam s-o fac mai demult.
Margaret scoase coala, privindu-și cu ciudă mâinile care îi tremurau ușor, semn clar că îi este teamă și ea n-ar fi vrut ca el să vadă asta.
− Stai jos și scrie! tună el.
− Ce să scriu? Să-mi scriu sentința la moarte?
Elvis zâmbi cinic:
− Nu e sentința ta la moarte. Pe a ta nu va fi nevoie s-o scrii tu, e deja scrisă.
− Nu scriu.
− Ba o să scrii! strigă el așa de tare că Margaret parcă auzi cum vibrară cuvintele prin aer.
Elvis deschise din nou cutia metalică, luă briciul pe care-l folosise la tăierea trabucului, apoi ridicându-se de la birou, veni lângă ea, oprindu-se în spatele ei.
− Stai jos și scrie, repetă el.
− Nu scr…
Dar nu mai avu timp să termine răspunsul. Foarte agil, el îi prinsese mâna stângă, răsucindu-i-o la spate. Apoi Margaret simți ceva rece în zona gâtului. Era lama briciului pe care the King i-o strecurase pe sub breteaua rochiei. Cu o mișcare fulger i-o tăie, breteaua căzu odată cu rochia, dezvelindu-i sânul.
− Dacă nu scrii, am să-ți tai frumosul mamelon! spuse el gâfâind ușor, ea simțindu-i respirația sacadată și fierbinte pe lobul urechii. Pe amândouă am să ți le tai! Știi că sunt capabil de asta, nu? Acum scrie… ia stiloul și scrie, hai mai repede.
− Dă-mi drumul… au, mă doare mâna, dă-mi drumul la mână, te rog !
Elvis Teel îi mai slăbi strânsoarea. Margaret se aplecă și luă stiloul.
− Scrie! șuieră el. Vezi să nu-ți tremure mâna și să scrii urât! Apoi dictă rar, „La miezul… nopții… voi fi… la tine”. Așa, bun, acum semnează-te cu numele întreg, așa, bine.
Margaret reuși să scrie destul de citeț și să se semneze.
− Pune scrisoarea în plic și lipește-l cu saliva ta! Perfect! Pune-o acum pe birou și cară-te, m-am săturat să-ți mai văd mutra. Hai mai repede!

Margaret, cu o mână ținându-și breteluța rochiei și ușor împleticindu-se, părăsi biroul. Ajunsă în apartamentul ei, se prăbuși în fotoliu și începu să plângă. După câteva minute, dezbrăcă rochia și-și puse ceva lejer, apoi împinse fotoliul și se instală la pândă în balconul cu oglinzi magice. Mai erau câteva ceasuri până la miezul nopții și dacă scrisoarea respectivă trebuia să ajungă în noaptea aceasta, cineva, și cine altul decât Tom? trebuia s-o ducă.
„Destinatarul, sunt sigură că este Fill!” gândi Margaret în timp ce-și savura gin-ul cu foarte multă apă tonică.

Trecuse aproape o oră și așa cum prevăzuse ea, Tom își făcu apariția în parcare, se urcă în mașină și demară în mare viteză. „O pradă ușoară pentru mine!” gândi ea aprinzându-și o altă țigară. În timp ce aștepta, simți că încet, încet, o umbră de îndoială se strecură în sufletul ei. „Dacă Tom nu este mesagerul?… Dacă destinatarul nu este Fill?”, începură s-o chinuie întrebările, privind paharul aproape gol. „Ce gol este sufletul meu acum. Ani de suferință și chin, ani de tristețe la cheremul unui bărbat care am crezut că mă iubește… De ce atâta sacrificiu? Oare, nu cumva fără să știu, am făcut asta pentru bani sau pentru poziție lui socială? A meritat!?!?... Doamne, cum am putut să fiu atunci orbită de situație și să nu văd monstrul care zace în el… Cum, Doamne? Nebunul de Tenny, atunci pe plajă, chiar dacă mă ura, a vrut să-mi deschidă ochii, vorbindu-mi despre asigurări… Asigurările!... Prima lui soție Anna, și a doua lui soție Barbara, fuseseră asigurate… și eu sunt asigurată… și Lenny a fost asigurată, deci toate au avut asigurări în caz de accidente… am mai rămas doar eu în…”
Dar nu mai avu puterea să-și ducă gândul până la capăt, sări din fotoliu și foarte agitată, începu să se plimbe prin apartament, ca o leoaică captivă, gândindu-se – pentru prima dată mai intens − cum să fugă din această închisoare în care ea intrase, culmea, de bună voie.
„Tom poate fi salvatorul meu! Dar de ce dracu nu apare… dacă nu se mai întoarce și eu stau aici ca fraiera… aștept cu paharul în mână și nu fac nimic!”
- va urma -