Ziua de lucru luase sfârșit și Anne se îndrepta încet către casă. Se simțea mai deprimată decât de obicei, mirată că asta chiar este posibil. Avusese parte de una din acele zile care par hotărâte să te epuizeze până la ultima picătură de energie, fizică și psihică. Zile care încep prost încă de cum ieși din cearșafuri. Te speli pe dinți cu pasta adezivă a protezei dentare a mamei în loc de cea obișnuită, afurisita de coafură nu-ți iese nici s-o pici cu ceară, verși cafeaua fierbinte peste ținută, neapărat de culoare deschisă, pui în ea sare în loc de zahăr și aproape că nu te înduri să ieși din casă de teamă să nu te calce vreun autobuz sau - de ce nu? - să-ți pice un asteroid în creștet, căci probabilitatea să se întâmple așa pare foarte mare, în astfel de zile.
Pășea plictisită, privindu-și vârfurile pantofilor de sport, cu geanta voluminoasă atârnată pe un umăr și cu mâinile adânc îndesate în buzunare. Tumultul și vânzoleala din jur, create de mulțimea care viermuia înnebunită în jurul ei, claxoanele stridente ale mașinilor conduse de șoferi aproape isterizați de aglomerația acelei ore de vârf, păreau inexistente, fiind mult prea preocupată să-și savureze depresia.
Nu era clar momentul în care acest sentiment de blazare se născuse în ea, însă pe zi ce trecea devenea tot mai pregnant, tocindu-i simțurile și afectându-i capacitatea de a percepe corect emoțiile, lăsând-o indiferentă la tot ce se petrecea în jur.
Deodată, fără vreun avertisment prealabil, o ploaie deasă cu picături grele, încărcate, începu să cadă din înaltul cerului. Stropii reci, căzuți pe obraz, o treziră ca dintr-un vis. Își roti privirea grea, ca de somnambulă, în jur. Unii trecători își deschiseseră umbrelele, alții grăbiră pasul, iar alții se adăpostiră în pragurile magazinelor sau sub prelatele care acopereau vitrinele frumos decorate.
Făcu și ea același lucru. Își găsi un loc printre ceilalți refugiați din calea ploii furioase, de vară. Își aruncă privirea asupra vitrinei, unde manechine în diverse poziții, purtau cu grație mută, toalete elegante. Privirea îi fu atrasă de o rochie vaporoasă, încrețită la mâneci și decolteu, care te ducea cu gândul la mare, la briza răcoroasă, la atingerea mătăsoasă și caldă a nisipului plajei. O studie vreme îndelungată, ochii ei zăbovind cu răbdare asupra fiecărui detaliu al rochiei de culoare galben pal. Își aruncă ochii asupra etichetei. Prețul era unul accesibil așa că se hotărî s-o cumpere și strecurându-se cu dificultate prin marea de oameni zgribuliți, intră în magazin.
Mai târziu, ajunsă acasă, scoase rochia din ambalajul ei și o întinse pe pat. Se întreba, oare unde va avea ocazia să o poarte, întrucât nu ieșea niciodată în oraș, iar job-ul de instructor de fitness o obliga să fie în permanență echipată în ținute sport. Nu avea deloc viață socială, asta nu pentru că nimeni nu-i căuta compania, ci pentru că ea își autoimpusese o viață retrasă. Nici măcar nu fusese o autoimpunere conștientă, însingurarea insinuându-se pe tăcute, devenind una cu ea, definind-o în fața celorlalți, care o considerau un fel de ciudățenie. Singurele ei prietene erau Mara, vecina ei, și Irene, o colegă ce avea în administrare bazinul de înot al complexului sportiv unde era angajată.
Ar mai fi fost și mama ei, dar, deși nu se îndoia de afecțiunea ei maternă, nu se obosise niciodată prea mult s-o și arate așa că, atunci când Anne avea nevoie de un cuvânt blând și o îmbărbătare, mama ei nu era întotdeauna prima alegere, ba chiar se putea spune că era ultima pe lista opțiunilor. Cu toate acestea aveau o relație blândă, se sunau periodic, înșirându-și aceleasi banalități, care sunau teribil de impersonal, de parcă fiecare dintre ele ar fi recitat niște replici dintr-o piesă mult jucată, atât de tocită de rutină, încât nu mai încânta nici o inimă. Cu toate acestea, gândul că mama ei există, undeva, îi dădea sentimentul că aparține cuiva și nu este singură pe lume.
Un glas de femeie se auzi dincolo de ușă:
- Anne!
- Intră, Mara! răspunse Anne.
O tânără de statură mică, cu un chip blajin și niște ochi albaștri, jucăuși și inteligenți, intră. Avea un surâs luminos care avea darul de a transmite și celorlalți din entuziasmul său, încălzind ca un soare.
Mara locuia în apartamentul vecin cu al Annei și se împrieteniseră rapid din ziua în care, Mara, proaspăt mutată, făcuse turul clădirii, sunând la toate ușile pentru a se prezenta. Era dezinvoltă, volubilă, extrovertită și Anne o plăcu imediat.
- Oh! exclamă Mara. O rochie!
Spusese acest "O rochie!" cu același aer și mirare cu care ar fi exclamat " Un OZN!"
- Hm! Nu te-am văzut niciodată purtând o rochie! Dar, ia spune! Cu ce ocazie ai cumpărat-o?
- Nici una. Mi-a plăcut și gata!
Mara privi rochia, o atinse cu palma și o sclipire poznașă îi jucă în priviri.
- N-am să te las să înmormântezi rochia asta în dulap! exclamă ea și cuprinzând mâinile Annei într-ale sale, continuă. L-am auzit pe Robert vorbind despre un coleg de-al lui, holtei, căruia i-ar plăcea să-i prezinte o fată cumsecade! Ah! Cum de nu m-am gândit? exclamă ea pocnindu-și dosul palmei de frunte. Chiar acum mă duc să-l sun!
Și indiferentă la protestele Annei ieși ca o furtună din încăpere. Rămasă singură, Anne ridică privirea în tavan, a disperare. Mara era uneori, ca o furtună scurtă, dar intensă, care te surprinde în câmp deschis și în fața căreia nu ai nimic altceva de făcut, decât să te pregătești pentru a o înfrunta cu stoicism și speranță că nu vei ieși prea șifonat din ea.
Mara se întoarse peste câteva minute, cuprinsă de încântare, anunțându-și prietena că la sfârșitul săptămânii avea întâlnire. Anne manifestă o împotrivire energică, dar Mara se aștepta la asta, așa că-i demontă cu răbdare, orice urmă de rezistență și plină de entuziasm, îi prezentă situația atât de abundentă în avantaje, încât Anne cedă.
Luna strălucea pe cerul senin, aruncând o pulbere argintie peste tot ce-i ieșea în cale, în seara în care Mara, aproape că o târî pe Anne către mașina cu care urma s-o ducă până în ușa restaurantului unde avea întâlnire cu un necunoscut.
Mara se ocupase de tot. O dusese pe Anne într-un salon de înfrumusețare, unde fusese răsfățată cu tratamente corporale și masaje relaxante, părului îi fusese reîmprospătată culoarea ciocolatie, iar unghiile îi fuseseră aranjate și vopsite cu lac roșu.
Când se privi în oglindă, zări un chip necunoscut care îi zâmbea timid, de pe partea cealaltă a sticlei. O versiune splendidă și luminoasă a vechii Anne. Rochia vaporoasă îi cădea în valuri voluptoase, până la pământ, în timp ce un cordon subțire potolea învolburarea materialului mătăsos, prins într-o cataramă strălucitoare, sub sâni. Mara îi împletise părul într-o coadă spic și-l împodobise cu mici perle aurii.
- Arăți ca o zeiță! exclamă Mara. Oh! Dacă ai știi cât de mult te invidiez acum! Invidiez fluturașii primei întâlniri...
- Oho! o întrerupse Anne. Nu fluturași am eu acum în stomac, ci o anaconda care încearcă să evadeze!
Mara râse și o împinse afară, pe ușă.
- Mișcă-te, zeitate lașă, ce ești!
Când opri în fața restaurantului, Anne coborî fără convingere din mașină și chiar s-ar fi urcat înapoi dacă Mara, precaută, n-ar fi blocat ușile mașinii pe interior. Anne arunca priviri imploratoare spre mașină, în timp ce Mara, râzând, îi făcea semne cu mâna să se îndepărteze.
Luându-și inima în dinți, își îndreptă spatele și o luă încetișor spre intrarea în restaurant, unde un grup de tineri fumau și sporovăiau între ei. Își întoarseră privirile spre ea, studiind-o fără jenă din cap până în picioare. Unul dintre ei scoase un fluierat admirativ. Anne își stăpâni impulsul de a-i arde individului o poșetă în cap și își văzu de drum.
Un valet îi deschise ușa curtenitor când o zări apropiindu-se, înclinându-se în fața ei. Un altul apăru imediat și o întrebă de rezervare. Își spuse numele , iar valetul o conduse la o masă pentru două persoane, rezervată special pentru ea și partenerul ei.
Ajunsese prima. Răsuflă ușurată, gândindu-se că va avea ocazia să-și tragă sufletul și să-și recapete calmul înainte de a da ochii cu necunoscutul.
Își roti privirea împrejur. Localul era unul foarte intim și atmosfera era caldă, prietenoasă. Cupluri sau grupuri mai mari de persoane ocupau mesele, schimbând între ei cuvinte pe ton scăzut. Un pian se auzea încet, abia perceptibil. Un chelner se apropie și o întrebă dacă dorea să comande ceva.
- Aștept pe cineva, vom comanda atunci! spuse ea. Dar aș lua un pahar cu vin alb, dacă sunteți drăguț...
Chelnerul se înclină politicos și dispăru.
Își scoase din poșetă un portfard auriu și se privi discret. Atunci auzi o voce de bărbat adresându-i-se:
- Anne?
Tresări și ridică privirea. În fața ochilor ei se afla un bărbat înalt, bine făcut, cu un chip atrăgător, îmbrăcat la patru ace, ce ținea un trandafir roșu într-o mână.
Ea încuviință.
Bărbatul era frumos, mult mai frumos decât și-ar fi putut imagina ea. Se așeză fără să se prezinte și-i zâmbi, lăsând la vedere o dantură perfectă, de un alb orbitor.
Anne nu-și putea lua ochii de la el, întrebându-se în sinea ei, cum de un bărbat atât de frumos avea nevoie de întâlniri aranjate pentru a-și găsi o parteneră.
El îi întinse trandafirul peste masă, fără să se ridice, privind-o pe tânără cu un aer mulțumit. Pentru a putea lua trandafirul, Anne fu nevoită să se ridice ușor din scaun.
- Mulțumesc, șopti ea, privind stânjenită în jur.
- Eu sunt Adonis! se prezentă el.
- Desigur! spuse ea ca pentru sine, abia reținându-și râsul.
- Poftim? întrebă el.
- Am spus că-i un nume frumos! se grăbi Anne să răspundă.
- Mulțumesc lui Dumnezeu, nu ești urâtă! reluă el după o scurtă pauză.
- Ce vrei să spui? întrebă Anne, uluită.
- Mara are numai prietene urâte, spuse el cu o sinceritate dezarmantă. Dar văd că tu ești bună de tot!
"Oh! Doamne!", își spuse Anne în sinea ei, "Asta nu se întâmplă cu adevărat! Cineva îmi joacă o farsă!"
- Și…unde lucrezi, Anne?
- Într-un complex sportiv. Sunt instructor.
- Oh!exclamă el admirativ. Și eu fac mult sport. Uite! Poți să pipăi, să vezi! spuse el, întinzându-i brațul peste masă.
- Nu vreau să te pipăi, Adonis!
El o privi mirat.
- Fetelor le plac tipii cu mușchi! spuse el, fără să-și poată ascunde dezamăgirea vizavi de lipsa ei de interes.
"Mie îmi plac cei cu creier, clar nu-i cazul tău!" gândi Anne, dar în exterior eliberă un zâmbet forțat.
- Oh! Am înțeles! spuse Adonis, cu aerul unuia căruia tocmai i s-a revelat un secret de nepătruns. Vrei să ne cunoaștem înainte!
Îi făcu fetei cu ochiul, complice.
- Înainte să ce?
- Eh! Știi tu! Și o privi cu un zâmbet insinuant.
"O voi ucide încet, încet pe Mara!" hotărî în timp ce mintea ei încerca să găsească o modalitate prin care să pună capăt serii acesteia dezastruoase.
Tocmai atunci apăru chelnerul, care cu un zâmbet lățit pe toată fața, îi întrebă dacă vor să comande. Adonis vru să spună ceva, dar Anne îi reteză avântul.
- Lasă-ne, te rog, un minut! îl rugă pe chelner.
Apoi, după ce acesta se îndepărtă, se întoarse spre Adonis și cu voce fermă, spuse:
- Adonis, să nu mi-o iei în nume de rău! Ești un bărbat minunat, dar simt încă de pe acum că nu există nici un soi de compatibilitate între noi. N-are rost s-o mai lungim, așa că eu mă voi retrage. O seară plăcută!
Își apucă poșeta și dădu să se ridice, însă Adonis o prinse de braț, strângând-o cu forță.
- Hai, Anne! Nu mai face mutre! Știu de ce ai venit aici! Ai venit pentru același motiv pentru care am venit și eu!
- Nu înțeleg!
- Tu ești singură și eu la fel! N-am mai avut o femeie de mult timp și…, o măsură pofticios din cap până în picioare, …după cum arăți, cred că ești al naibii de fierbinte! Hai să mergem la mine!
Furia Annei atinse cote paroxistice și mâna îi zbură de una singură, proptindu-se cu forță în obrazul bărbatului. Îl lăsă pe acesta înmărmurit de reacția pe care, clar, nu o aștepta și se îndreptă, clocotind de indignare, către toaleta localului.
Ajunsă acolo, se bucură să constate că nu mai era nimeni. Își clăti fața cu apă rece și se privi în oglindă. Era roșie ca racul, iar inima îi bătea să-i iasă din piept.
Deodată, ușa se deschise și Adonis intră ca o furtună apucând-o de braț. Îi suci mâna la spate și o cuprinse în brațe.
- Lasă-mă, nenorocitule! strigă ea disperată.
- Hai, nu mai face pe mironosița! Știu că și tu vrei, îi mârâi el în ureche.
Anne își înfipse dinții în brațul atacatorului și mușcă puternic, cu forța dată de disperare. El scoase un urlet de fiară și-i dădu drumul. După ce se dezmetici, turbat de furie, încercă s-o prindă iar. Ea se feri, dar Adonis o apucă de faldurile generoase ale rochiei și trase cu forță. Rochia pârâi și Adonis rămase cu mai mult de jumătate din țesătură în mână. Rânji sardonic, văzând-o aproape goală. Anne încercă să ajungă la ușă, dar din păcate, Adonis îi ghici intenția și rezultatul fu acela că nimeri chiar în brațele bărbatului. O strânse în brațele ca niște menghine și încercă s-o înghesuie într-una dintre toalete. Anne se zbătea cu disperare, așa că amândoi se împiedicară și Adonis căzu peste ea.
Dintr-o dată se simți eliberată de greutatea corpului bărbatului și crezu că acesta renunțase la atac, dar când se ridică, văzu că altcineva îl smulsese pe Adonis de peste ea, și-l aruncase ca pe o cârpă, zdrobindu-l de peretele opus.
- Ești bine, domnișoară? auzi ca prin vis vocea unui bărbat.
Scânci ceva pe post de răspuns și ochii îi ieșiră din orbite, plini de groază când îl văzu pe Adonis că se ridică. Bărbatul își mută atenția de la ea către atacator și se puse în gardă , pregătit pentru un eventual atac.
Adonis se ridică, clătinându-se și cu ochii injectați de furie îl cântări din priviri pe intrus. Acesta era bine clădit, dar ceea ce-i insuflă o teamă animalică fu privirea bărbatului. Privirea fiarei care-și fixează prada, anticipând cu încântare gustul sângelui fierbinte, curgându-i pe gât. Bărbatul avea niște ochi nefiresc de verzi. Era verdele ierbii, profund, în care palpita viața însăși.
Ștergându-și cu mâneca sacoului un firicel de sânge pe care-l simțise curgând din colțul gurii, Adonis se îndreptă șchiopătând spre ușă.
- Stai pe loc! tună necunoscutul.
Apoi, îndreptându-se spre Anne:
- Dorești să chem poliția?
Anne dădu din cap în semn că nu.
- Dispari, scursură! șuieră el către Adonis pe un ton plin de scârbă.
Apoi se apropie de Anne și o cercetă cu atenție.
- Ești rănită?
Ea clătină din cap. Abia atunci își coborî privirea și văzu că mai mult de jumătate din rochia ei lipsea. Se rușină de goliciunea ei, trăgând de ceea ce mai rămăsese din rochie pentru a se acoperi.
Sesizându-i jena, bărbatul își scoase imediat sacoul și o ajută să-l îmbrace.
- Îl cunoșteai pe nenorocitul ăla? întrebă el, privind-o cu compasiune.
De abia atunci, Anne, lăsându-se pradă sentimentelor de tot felul, izbucni într-un plâns plin de obidă.
Bărbatul o îmbrățișă și o lăsă să plângă pe umărul lui.