”Cer: îndurare și milă. Cer: nori, ploaie și zile senine, atât de clar să fie totul de să te poți îneca în vise.”

Parcurgea viața dintr-o idilă într-alta, dintr-un vis deșart într-o poveste fără căpătăi. Niciodată singur, dar neavând pe nimeni alături. Era o umbră, un coșmar ghidat de dorinți nefirești, un soi de apocalipsă sfidătoare a morții ce adora vorbele dulci și sentimentale. Era el, doar o nălucă, un amator de fericire ce sorbea viața dintr-o privire, focusându-se prin lentile opace să dea formă năzuințelor sale. Și reușea, trecând cu un gust veșnic amar în gură, din fotografie în vis și din vis în coșmar. Era mereu acolo, o pată vie în societatea zbuciumată care nu mai avea timp pentru frumusețe, un vânător, un urlet în surdină.

Asta se considera, un urlet, o ființă, entitate, fantomă care nu avea stare, nu avea formă, nu avea sfârșit sau început, existând încă decând i se formase conștiință. Era el, doar el și nimeni altcineva, furând zâmbetele trecătorilor, transformându-le în proprietatea lui, căci demult și-l pierduse pe al său. Era nimic și totuși totul, un nor, un fum de țigară risipit de vânt în toate părțile, destinat să călătorească fără oprire, fără o destinație. Era, fusese și va fi mereu peste tot, un hoinar printre vise și speranțe, neavând nimic al lui, nimic de mândrețe, doar pozele care de acum erau el. El era ele și ele erau totul.

Păși, fără vlagă, deja sătul de povara aruncată în spate încă de la începuturile timpului, gata oricând să mai fure ceva. Își târâi picioarele către marginea podului privind în zare, privind auriul ce colora cerul, ce distingea totul de nimic. Privi viața luând o nouă formă, poleind totul în nuanțe atât de... nu găsi cuvând să descrie ce vedea. Așa că ridică aparatul, sufletul lui, munca lui, destinul și blestemul, și apăsă pe buton, închizând ochii. Nu voia să știe cruda realitate din spatele pozei, nu voia să vadă adevătul, răul aceea ce se afla în spatele unei imagini atât de frumoase.

O lacrimă îi scăpă dintre pleoapele strânse cu înverșunare, săpând o dâră argintie pe obrazul lui fin, agățându-se de firele proaspăt crescute. O alta o urmă la scurtă vreme deși el refuza să creadă că plânge.

”Cer îndurare pentru sufletul meu. Cer: limpede și senin. Cer viață și nu moarte. Cer: albastru sau auriu”

O mantră, un gâjâit din pieptul zguduit de sughițuri de plâns. Nu, nu dorea să deschidă ochii și să nu mai vadă priveliștea aceea mirifică. Voia să îi râmână în memorie clădirile poleite cu aur, cerul cu nori galbeni, soarele apunând, somnoros undeva în depărtare, culcat fiind de masa pufoasă a norilor. Voia să țină minte fețele oamenilor care se uitau și ei la minunea oferită de natură într-o zi de vară atât de...

Într-o zi de vară! Toate începuseră într-o zi de vară. O nenorocită de zi de vară care distrusese tot. Dar nu, nu se putea gândi acolo. Dacă o făcea, risca să piardă tot, de la sănătatea sa mintală la viața care îi curgea încă prin vene.

Se prinse cu mâinile de bara metalică, atât de rece, a podului pe care se afla întâmplător. Simțea greutatea nefastă a aparatului la gât, trăgând de el, sâsâindu-i promisiuni. Îl simțea malign, rău-voitor, dar toate astea erau doar din supra-doză de realitate. Lumea se degrada iar el era singurul care o vedea nevenind ruine, cenușă, cadavru a unui mastodont.

Deschise într-un târziu ochii, mijindu-i treptat, încă simțind pe față căldura soarelui ce apunea. Lacrimile continuau să îi inunde ochii, să îl spele de durerea din suflet, deși inima lui ceda cu fiecare clarificare a vieții pe care era obligat să o vadă imediat ce înlătura aparatul de la ochi. Tremurând, buzele răsfrângându-i-se de pe dinți, se trezi mârâind la ruine, la cerul negru ca smoala, picurând încet broboane de sânge peste un pământ cenușiu. Se trezi urlând printre dinți la imaginea cadavrelor aflate în putrefacție acolo unde, acum câteva clipe se aflaseră oameni, vii și nevătămați.

Ar fi dorit să își scoată ochii și să îi incinereze, pupilele argintii, dilatate, suferind un nou șoc. Dar știa că nu poate, nu va putea niciodată. Așa că rămase pe loc, strângând bara metalică, cleioasă de la sângele închegat grotesc în ciucuri cu fire de păr atașate pe ici colo ca niște ornamente sinistre. Strângea atât de tare bucata aceea încât mâinile deja nu mai erau normale. Se transformau, așa cum se și temea, în gheare, negre, diforme, mânjite de sângele umanității.

Rămase pe loc, cu gura căscată, inspirând noxe, urmărind norii grei, tuciurii cum se învolburau în jurul său, fără să îl atingă, dar murdăreau. Hainele, odată albe, erau acum zdrențe ponosite. Era tot el, dar nu mai era atât de viu pe cât dorea. Privi înainte, fără să poată urla, fără să poată răspunde hohotelor de plâns care răsunau de peste tot. Nu putea să oprească dezastrul cum nu putea să își oprească lacrimile amare.

Se uită în jos, dintr-o dată incapabil să mai suporte priveliștea dezolantă. Dar jos nu văzu decât o altă oroare. Statea, tremurând ca varga, într-un râu de sânge, uitându-se, tâmpit, în niște ochi la fel de goi precum ai lui. Poate încă mai goi, doi ochi de copil se holbau a moarte și deșertăciune înapoi la el. Gura, cândva roză, cu buze pline, era deschisă într-un țipăt mut. Era atât de mort. Atât de...

Urlă, capul acela, rupt de restul corpului, doar doi ochi pe un fundal ars, descărnat, mâncat de ceva ce nici nu putea să existe, asta dacă se lua după urma caninilor rămași în falca inexistentă pe dreapta, capul acela atingându-i coapsa așa cum capul unei pisici mari se freacă de pantalonii stăpânului. Urlă, dând să se depărteze, să fugă. Dar nu reuși. Nu se putea desprinde din locul acela, nu putea fugi, nu se putea nici măcar mișca. Ridică capul spre cer, urlând, incapabil să oprească teroarea sau furia. Incapabil.

Era el și totuși nu era el, cel care, încet încet se simțea mâncat de dinăuntru afară de aceeași molimă care distrusese pământul. Era ceva, poate chiar sursa răului, căci pielea îl furnica, scorojindu-se de pe oase în fâșii grețoase. Era el și nu era el, era....

”Cer ceva, cer... cerul de deasupra să se prăvălească pe mine... cer... ”

Dar mantra nu îi mai ieși. Simțea cum e tras în acel pârâu, carnea fiindu-i muncită de niște mâini descarnate. Simții cum se îneacă, cum se sufocă cu nori negrii, sânge și cine știe ce altceva. Unde erau zorile? Unde era auriul cerului?

Închise ochii, oprind imaginea și desfășurarea inevitabilă a lucrurilor. Închise ochii, dar nu și gura, vaietul acela prelung continuând să îi cutremure pieptul.

Urletul se propagă de-a lungul pereților, vibrând de-a lungul lor, sărind de pe plușul care îi acoperea. Se întorcea mereu la sursa sa, surzindu-l, amplificând teroarea. Nu îndrăzni să deschidă ochii, să se uite la cămăruța care îl înnebunise și mai tare. Nu voia așa ceva. Continuă să țipe, dorind ca cei care aveau grijă de pacienții problematici să vină și să îl adoarmă cu vreo câteva injecții până când acel El să sară din întuneric din nou și să îl tragă în masa sângerie a propriilor imaginații ale morților violente la care fusese martor. Nu putuse opri dezastrul atunci și acum merita toate astea. Merita să retraiască totul. Să își vadă prietenii și familia murind în brațele sale în timp ce el se scălda în sângele lor. Moarte, fum, dezastru.

Într-un târziu auzi ușa dându-se de perete și simții mâinile reci ale asistenților prinzându-l bine, practic trântindu-l la pământ. Simții durerea surdă din spatele capului, acolo unde obișnuiau să îi facă înjecțiile, apoi doar respirația sa elaborată îi mai răsună în urechi, ca un soi de muzică liniștitoare.

Deschise ochii înroșiți de la plâns și medicamente și se târî către un colț a camerei tapetate cu un pluș alb-murdar, gângurind blesteme la adresa vieții. Se așeză, gâfâind, în fund, privirea sa tulbure fixându-se pe peretele opus. O singură fotografie decora întreaga cameră. Ultima fotografie pe care apucase să o facă înainte ca toată viața să se destrame.

Un cer auriu, nori pufoși, umbrele înnegrite de razele soarelui aparținând unor obiecte de tonaj greu, apa blândă a unui râu străluncind și ea aurie în ultimile sclipiri. Atât de mirific era totul. Atât de romantic și totuși semănând moarte. Era doar un miraj.

El nu era el, era un coșmar. Era moartea supraviețuind în cenușă și sânge. El era nimic.

Adormi, zguduit de friguri, fără să poată visa ceva. Doar un moment de respiro, atât de rar pentru mintea lui sfărâmată de acea zi. Acea zi nefastă când totul murise pentru el, când viața devenise doar un șir lung de zile în care era torturat de țipetele și bocetele din propria minte. Torturat pentru veșnicie pentru ceva ce nu fusese a lui. Moartea îl găsise pe el țap ispășitor pentru viețile luate fără de veste. Îl învinuia pe el, iar el accepta ocara. Accepta fără să știe nimic.

Nu mai voia să știe nimic. Era acolo, era mort pe dinăuntru. Ce mai conta? Nu era el, oricum. El era o nălucă, un vis, un coșmar. El era nimic.