Un grăunte mic și galben sclipi în întunecimea camerei, orbindu-mă cu lumina lui. Fâșâitul care veni din alunecarea lui spre fundul de sticlă al coliviei transparente în care se afla mă făcu să îmi ascund capul între perne. Era atât de gălăgios încât timpanele mele protestară la bubuitul ritmic pe care îl făcu până se opri din a cădea de pe movila colorată, reprezentată de frații și surorile lui.

Nu era cu nimic mai diferit de cele câteva miliarde de fârmituri de lumină și întuneric, de răceală și căldură de dinaintea lui, și totuși, acest micuț lucrușor colorat în auriu marca o altă zi. O altă zi pe care o petrecusem urmărind cum se strecoară printre porțile înguste ale clepsidrei. O altă zi nenorocită care se terminase și mă aducea mai aproape de moarte.

Timpule! Timpule de ce m-ai sechestrat aici, atât de departe de lumea exterioară ca să urmăresc cum îmi expiră viața? De ce nu m-ai lăsat, așa răzvrătită împotriva ta cum eram, într-o lume de eretici? De ce a trebuit să mă iei de lângă ai mei și m-ai pus în fața acestui lucru imens? De ce trebuie să conștientizez că nu mai am nici un fel de libertate pe pământ și că toate depind de numărul de licurici pe care îi bagi în fiecare clepsidră, individualizat la fiecare om în parte?

Degeaba te întreb, iar durerea e prea mare ca eu să mă mai gândesc la asta.

Îmi așez capul înapoi pe perna moale din puful alb al lebedelor care zboară fără nici un impediment pe cerul vieții. Aș vrea să evadez, dar picioarele mele cară anii pe care i-am petrecut până acum, și mi-ar fi imposibil să mai plutesc spre pământ.

Un alt grăunte, roșiatic precum florile de cireș, îmi zâmbi din vârful clepsidrei, gângurind promisiuni deșarte, căci știe că el e ultimul care va pica peste movila consistentă de dedesubt. Mi-e frică de viitor, dar, aflându-mă aici, îmi dau seama cât de efemer e totul, cât de repede trec toate și că doar timpul va continua să curgă.

Când am ajuns prima dată în această împărăție, îmi amintesc și acum, am fost curioasă și exaltată. Totul era nou și, spre deosebire de ceilalți muritori, eu puteam să tot întorc timpul, deși, după cum am realizat aproape imediat, granulele nu se mai mișcau, strălucind a moarte și deșertăciune de după sticla lor murdară. Ba am încercat să le și șterg, să le redau strălucirea adevărată, dar s-au zgâit la mine, iar clepsidra nu s-a curățat.

Acum știu: totul aici are un singur sens, deși el continuă să navigheze când înainte când înapoi. El e Timpul, un soi de Cronos al mitologiei grecești, numai că existența lui e extrapolată la toate galaxiile și toate planetele. Mi-a arătat atât de multe lucruri încât aș putea să îi întrec pe toți învățații lumii mele, dar nu am cum să folosesc nimic din ce știu. Sunt abandonată printre năluci și umbre, printre stihii de vreme uitate. Toate sunt însă strânse aici de către Timp, alături de gândurile oamenilor ce se adună în niște cutii gigantice, iar apoi încep să se deterioreze, fiind trecute la alte categorii.

Fâș! Fâș! Fâș! Poc!

Un alt grăunte cade, implacabil, în mormanul de dedesubt. Am enunțat demult să îi mai număr, ochii mei obosiți, înroșiți de plâns și disperare fiind ațintiți asupra acelei ultime petale care îmi marchează sfârșitul. și un sfârșit în compania Timpului sună atât de rău încât fiori reci îmi zguduie trupul.

Îmbătrânesc, granulele continuând să cadă, impasibile, apatice în fața suferinței mele. și ce dans frumos au acolo, în burta bestiei care îmi marchează viața. Mă înfurii, poate pentru a mia oară, numai că acum totul trebuie să înceteze. Nebunia mă încercuiește cu mantia ei ciudată și îmi șoptește lucruri imposibile în ureche. Trebuie să scap de chinul acesta!

Cum de nu pot să fiu și eu ca eroii din basme, perfectă, gata să înfrunt orice? Cum de las soarta, care e dictată de acest personaj nemuritor, să îmi spună ce să fac? Nu-mi aparțin eu oare?

Mă ridic, tremurând din toate mădularele, simțind cum mi se încrețește pielea de spaimă și aștept încordată ca ceva să mă oprească. Cum nimic nu o face, îmi iau avânt și mă arunc în clepsidra mea.

Simt sticla cedând. Surprinzător de ușor, chiar! În secunda următoare înot printre spiridușii aceia lucitori, paznicii mei și mă simt, în sfârșit, liberă.

În timp ce ei evadează, îmi dau seama că totuși, mai e cineva lângă mine. Chiar înainte ca totul să dispară, iar corpul meu să se transforme în cenușa ce mai apoi va alcătui un nou spiriduș pentru clepsidrele diavolești ale Timpului, îmi întorc capul și văd petala aceea roz. O zână micuță care clatină din cap.

Îmi atinge fruntea înfierbântată, iar luminile dispar. Timpul probabil că nu îmi va simți lipsa, dar eu sper să o facă. Sper să simtă și el disperarea mea, să simtă că… să simtă că nu mai are timp.