poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 797 .



Prăpastia
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ioana Furtuna ]

2012-09-01  |     | 






- N-am chef azi...
- Îți vine! Nu fi nesuferită! Ai fost preferata clasei. Nu crezi că trebuie să vii? Doar tu faci nazuri...
- Dar... nu fac nazuri!
- Acum, da!
- Bine!!! La ce oră?!
- 20:00.

Cine dracu’ m-a pus să accept? Revederea cu colegii de liceu. Palpitant!... vor începe să se laude, să mintă, să întrebe... Și vor auzi că sunt încă necăsătorită, avocat de succes și locuiesc în același timp în România și în Spania... De unde atâta modestie la mine?! Oricum nu-mi pasă!...

Începea o nouă zi, într-un mai cald. Aveam 27 de ani și eram într-o vacanță de trei zile în orașul natal, înainte de a mă stabili, definitiv, la Madrid.
Primisem o invitație fară drept de refuz. Plictiseala câștiga teren. Mă liniștea gândul că, poate, astfel seara va trece mai ușor.
Bântuiau amintiri. Mai puternice ca niciodată! Fiecare lucru purta pecetea trecutului... A acelui trecut... Simțeam în fiecare fir de iarbă că viața trecuse fără nici un sens. Nu aveam acea culme pe care să urc. Zburasem cu aripi furate, iar acum aveam doar una.
M-am dus la fereastră. Căutam un sfat, dar și un răspuns. Agitația străzii părea un desen animat. Zeci de culori... Sute de oameni grăbiți spre nicăieri... Poate ăsta e rostul vieții... să alergăm spre un loc necunoscut, să sperăm la un bine relativ și să trezim într-un nicăieri plin de întrebări și durere. Puterea de a alege... Cine spune că o avem? O susținem, dar ne e frică să o aplicăm... Poate pentru că, de fapt, nu există.
Starea mea era departe de cheful de petrecere. Urma o întâlnire cu foștii colegi de adolescență și speranță. Trăisem alături de ei, clipe pe cât de reale, pe atât de fanteziste. Totuși, îi simțeam ca pe niște străini. Nu voiam să mă alătur acelor necunoscuți...
Oricum, prea târziu pentru a da înapoi. Singura prietenă pe care am păstrat-o din acea clasă, Elena, nu accepta, mai ales din parte-mi, un refuz.

Nici o emoție nu m-a încercat în momentul revederii. Ca totdeauna, am ajuns ultima. Saluturi ceremonioase, complimente... Atmosferă aristocratica!
Cum mă așteptam, discuțiile au fost conduse la planul social, profesional. Începusem să uit starea deprimantă cu care mă trezisem. M-am alăturat, însă, grupului de băieți, să-i ascult vorbind despre fostele iubiri... Am încercat să zâmbesc la întrebarea: „Tu câte inimi ai mai frânt?”. Nu voiam să le stric cheful, și am încheiat scurt cu un „neinteresant” tremurat.
După două ore m-am furișat. Era o seară superbă. Sâmbătă! Stele, liniște și întuneric... Cu zece ani în urmă, mă îndrăgostisem cum numai o dată-n viață se-ntâmplă.

Când te aștepți mai puțin, te lovești de zidul crud al dragostei. Treci, până la el, pe lângă spinii unei iubiri pasagere, iluzii care întrețin focul vieții. După două sau sute de dezamăgiri, te dedici uitării și... ajungi la singurătate.
Nenorocul are grijă ca într-o zi să-ți aducă în față o întrebare cu mii de sensuri, dar fără răspuns. Negi existența sentimentelor. Te doboară și te pedepsesc pe vecie: AMINTIREA! Oricât vei încerca, nu poți uita! Există doar două drumuri: te predai sau... fugi.
Dacă accepți ce ți se întâmplă, poți fi răsplătit cu o iubire constantă, o viață completată de persoana sufletului înjumătățit. Se întâmplă prea rar să te trezești lângă cel care te întelege, te sprijină, te cunoaște și, mai ales, te iubește...
Dar dacă negi iubirea și fugi de ea, pierzi. Dai de singurătate. Durerea ia locul viselor... Viața se reface alături de altcineva, dar chipul iubirii adevărate e suportul inimii... Regretul e inutil! Ultimul tren a plecat; timpul nu se întoarce...
Fiecare alegem. Lupta nu se dă între bine și rău, ci între inimă și rațiune. Ele nu merg pe același drum decât forțate de iubirea absolută... riști să nu le mulțumești vreodată. Consecințele vin la „moartea” sufletului.
Dragostea nu are definiție, nici reguli, nici sfârșit. Conștientizarea ei aduce moartea. Puterea ei transformă cerul în iad, peșterile în palate, sărăcia în fericire.
Iubești... cum știi asta, dacă dragostea nu poate fi descrisă?! Simți sufletul târându-se când ACEL cineva îți e alături... găsești în acei ochi mistere fermecătoare, povești fără sfârșit... nu poți respira departe de ea... Fiecare lucru din jur e însuflețit de amintiri cu iubirea ta... O accepți cu bune și rele, fără concesii și resentimente. Nu vezi viitorul fără ea lângă tine. Trăiești prin acea persoană și numai pentru ea... Deci iubești! Dar oare iubești cu adevărat?
Totuși, Adevărul și Minciuna sunt termeni inventați pentru a defini concepția proprie despre timp și fapte. Cu ce drept catalogăm vorbele ca fiind adevărate sau nu? Poate cel ce le rostește le vede ca adevăruri... Sau minte în speranța că redă fața reală a intâmplărilor, sentimentelor sau a persoanelor.
Te poți îndrăgosti de zeci de ori. O singură dată, însă, viața îți aduce perechea. Depinde dacă știi să alegi... Eu nu am știut.

A căzut o stea. Trebuie să-mi pun o dorință?! Îmi doresc să-mi duc la capăt visul. Să mai trăiesc o dată... să fac ceea ce simt!
M-am întors cu o lumină în ochi, cu o hotărâre de neclintit. Am luat cheile și am plecat făr’un cuvânt. Într-o rochie roșie, asortată perfect cu mașina, tocuri... Machiaj de păpușă. Bijuterii și eleganță în care mă simțeam ca un intrus. Voiam să ajung mai repede la hotel să mă schimb.



• •


Am format un număr care nici după zece ani nu reușisem să-l uit. Gândul care mi-a trecut era mai teribil decât chiar și o supradoză: dacă nu mai are același număr? Dacă... nu mai e?!
Sună... a patra oară a răspuns. De ce n-am tresărit când i-am auzit vocea?... O lacrimă străină, dar dulce pe obraz.
- Cine-i acolo?! De ce taci?!...
- Bună! Ce faci în seara asta?
- Depinde...
- De ce depinde?
- ...Cu cine vorbesc!
Avea un ton curios, dar la fel de direct.
- Numele de Ioana îți spune ceva?... De acum zece ani.
- Sigur că îmi amintesc!
Simțeam cum inima galopează. Am oprit mașina. Nu mai vedeam. L-am întrebat, direct, daca iese la o bere. Era singur, acasă.
- Vin să te iau. Unde stai?
- În același loc.
- Bine. În zece minute sunt acolo.
Am închis fără să-l las să facă vreo constatare.
Blocul era la maximum două minute, dar i-am spus zece, ca să-mi revin. Până atunci, n-am simțit nimic mai plăcut. Acel sentiment mi-a dat putere.
În fața blocului...

- Ce vei simți? Frică, plăcere, nesiguranță,iubire?!
- ...
- Poate vei fi tu!?

...Cu zece ani în urmă intrasem în acel bloc cu un sentiment de neliniște, încordare și frică... frică de mine. Era prima întâlnire... Urma să fim, probabil, NOI.
...În fața ușii, plină de emoții... tremurând. Am încercat să bat, dar n-am reușit decât să ating. Am sunat, dar nu a răspuns. Am încercat pe mobil. Nu plecase de la serviciu. Uitasem ora și ajunsesem mai devreme. Orașul se vedea superb de la înălțime. Așteptam pe holul etajului său. I-am simțit privirea și m-am uitat pe stradă. Zâmbea... Când a coborât din lift părea nepăsător.
Acum mă aștepta el. Fuma și privea cerul. Ce aceeași geacă maron din piele, în care-l cunoscusem... 34 de ani. Neschimbat! Același EL! Același fel de a fuma... Aceeași privire. Privea mașina, dar nu o vedea. Am oprit. Nu m-a recunoscut...
- Nu urci?
A tresărit. A aruncat țigara și s-a apropiat de mașină. Priviri. Cuvinte de prisos... În ochi se citea nu doar bucuria revederii, dar și curiozitatea.
A început ploaia... Și strop cu strop ne-a trezit. Întunericul apei a pătruns în inimile amândurora. Adoram ploaia. Ploua ritmic!
Ploaie lungă, rece, de primăvară târzie. Picăturile prelungite ne spălau de amintiri. Timpul se oprise la o seară de mai... Privirile transmiteau căldură incandescentă.
Revederea ne-a făcut muți. El mă recunoștea cu greu. Pe mine, mă izbise figura lui neschimbată. Am simțit că nu doar timpul s-ar fi conservat, ci și tot ce a fost între noi.
Un fulger a crăpat aerul. Þipătul tunetului...
- Nu mă așteptam la asta!
Privea în jur cu mirare și admirație. O strălucire în ochi.
- Cum?! Nu te bucuri să mă vezi? Am răspuns glumind.
Ne-am revenit. Șocul revederii nu a rupt legătura dintre noi, chiar dacă nici nu vorbisem la telefon în acești ani. Diferența era că nu mai aveam un zid de protecție, o mască după care să mă ascund. Învățasem să fiu EU. Avusesem, însă, profesorul...
Privindu-l ca pe un mort, l-am întrebat la ce se gândește. Nu a răspuns. Se uita la ploaia zdrobită pe parbriz. Apoi s-a întors:
- De ce m-ai sunat?
O lumină stranie în ochii lui. Nu era stilul lui de a pune astfel de întrebări, ci al meu. Poate timpul chiar trecuse...
- Să bem o bere!
Eram sinceră. Îmi putea citi orice gând. Știam că mă înțelege... Am continuat calmă:
- M-am întors pentru trei zile... Mâine plec. Am fost în seara asta la o petrecere cu foștii mei colegi, dar nu am putut rezista gândului de a fugi... De a simți! Să fiu, iar EU, măcar pentru o seară... De ce nu?!
- Bine, dar... a ezitat gândindu-se că nu va pune cea mai potrivită întrebare. I-am răspuns zâmbind:
- Ce legătură ai tu?! Ar fi fost egoist din parte-mi să merg singură...
- Te-ai gândit la mine...
Am privit în jos. Nu era răspuns.
- Eu zic să mergem mai întâi până la hotel, să mă schimb. Mă simt ca o paiață. Vedem apoi unde mergem. Te gândești!
Neliniștea și-a făcut loc în mintea mea. Invitasem fostul prieten, după zece ani, în camera mea de hotel, să mă schimb... apoi să mergem la o bere... Împreună! Oare ce era în mintea lui?
Știam că nu se va întâmpla nimic. Ce voiam de fapt? Voiam să-l privesc fără să mă doară. Voiam să mă conving de faptul că am făcut bine să renunț. Era cel mai mare obstacol, dar trebuia să încerc.
Petrecerea îmi amintise de plictiseala locurilor, de monotonia dusă de oameni. Eu mă schimbasem. Cel care m-a ajutat era prea aproape ca să nu profit. Voiam să-l văd și să-i mulțumesc că mi-a deschis ochii. Nu conta modul în care a făcut-o, ci rezultatul
Era lângă mine... Un vis!...
Reușisem să dau de el... și acceptase să ne vedem.
Drumul a fost tăcut. Simțeam, conducând, cum privirea îi fuge de la părul prins ingenios... pe brațele goale, pe rochia ușoară. Plimba o privire căpruie, uimită. L-am lăsat să coboare înaintea mea... să vadă schimbarea... să vadă ce-a pierdut într-o sâmbătă seara.
Pierdusem amândoi.



• •


Mi-am recunoscut vina prea târziu. Pierdusem pentru că nu eram pregătită pentru schimbare, pentru renașterea mea.
După doi ani, mi-am asumat greșeala și am avut curajul să mă accept așa cum eram. Eram eu! Altfel nu aș fi rezistat loviturilor vieții. Aveam viața în mâini... ziua munceam, noaptea învățam. Visam cu ochii deschiși. Puternică, sigură, deveneam EU. Am luptat fără un țel. Un război rece dat între timp și amintiri.



• •


- Care este sensul meu în viață? Ce să fac cu viața mea?
L-am întrebat într-o zi, supărată pe o notă proastă.
- Doar trăiește-o!
- Ce simplu e să dai un sfat care nu ajută!... Ce înseamnă de fapt un țel?
- A dori. A spera. A trăi. Dacă astea nu sunt țeluri, atunci nimic nu mai este...
Tăcere... îmi plăcea să sug cuvintele, să le diger, apoi să caut argumente într-un cuvânt.
- ...Incertitudine... a fost concluzia mea.
- Poate! Sau... mai bine: „arta de a trăi”. Arta TA de a trăi! De câte ori te-ai gândit că poate țelul tău este să trăiești?!
Îl priveam cu admirație. Râdeam. Adoram să-l provoc, să-l oblig să-și dezvelească filosofia.
Ca orice altă teorie. Era absurdă până la proba contrarie. Nici o lege nu este valabilă până nu este demonstrată, în prezența elevului. Altfel, devine un pasaj pe un manual, uitată la prima pauză, în prima secundă de pierdere a concentrării.
Mi-a demonstrat mai târziu sensul acelei arte.



• •


Anii au trecut, iar amintirea s-a transformat într-un zâmbet de mulțumire spre cel care m-a distrus și m-a ajutat să-mi descopăr eu-l. Mi s-a întâmplat să vreau o parte din ceea ce am avut alături de el. Alteori îi simțeam chemarea... dar nicioadată nu l-am mai vrut.
Mi-am făcut un nume! Puținii prieteni mă iubeau, dușmanii mă respectau. Existam, dar numai pe plan social.
Uitasem de iubire... mai exact, o cristalizasem în dreptate, artă și scris. Dar eram singură... Am adoptat o fetiță – Margareta. O parte din mine. Delegațiile interminabile mă țin departe de ea. Dar o găsesc acolo.
Preferam un coștiug împrejmuit de lumânări calde în locul castelului cu aspect de peșteră,... gol.
E cumplit să te trezești într-un loc care nici nu respiră. Te amenință în fiecare moment. Se lasă peste tine! Singur... Vorbești, asculți, stigi!... țipi de durere!
Nimeni... Peretele alb... Tablouri sumbre. Ferestre mici... Închisoare! Nu poți scapa! Un nevinovat în celula singurătății.
Durere, frică, boală... nici un strop de bine. Cauți, încă o “doză”, dar costă prea mult. Promiți că va fi ultima, dar ești deja dependent. Nu există ajutor, dar îl cauți si în alte locuri.
Singurătatea te urmărește! Cazi! Vrei să te ridici, dar nu te ascultă picioarele… Sunt legate. O mână rece te atinge, te cheamă… Nu ai altă variantă și pleci!
Mergi alături de singurătate toată viața. Te sprijini de ea.
Drumul înapoi se șterge odată cu depunerea amintirilor. Se așează unele peste altele și stau încuiate. Doar înainte! Nimic sigur… nimic concret. Tu cu tine.
Viitorul poate fi doar visat, dorit. Trăiești într-un prezent dureros, scurt și... singuratic...
Singur...
Îți dai seama că ești singur abia când altcineva, la fel, îți iese în cale, cu un semn de întrebare.
Situația mea. După despărțire am aflat cum se numea starea.
Crezusem că el mă va ajuta... că vom fi totdeauna împreună... că vom lăsa în urmă singurătatea. S-a mulțumit să mă ridice, apoi m-a alungat. Și am plecat!
Pierdusem din cauza unei copilării. De fapt, eram un copil. În mine se luptau ideile conservatoare impuse de părinți și dorința de a evada. Confuză, speriată de mine, m-am închis după o mască. Plăceam tuturor, eram perfectă. Dar nu contam. Depindeam de ceilalți și ei de mine.
Indiferent de ceea ce vrei, ce faci, ce simți... pierzi! Așa e viața.



• •


- Ai chemat ploaia? L-am întrebat când urcam în lift.
- Cândva da. Acum cred că a venit cu tine...
Ne referam la un poem. A coborât privirea. Își amintise că și eu îl cunoșteam. S-a uitat în ochii mei, încrezător.
- Þi-ai păstrat numele?
- Nu sunt căsătorită! Încă sunt tânără!
Îmi scoteam pantofii. Mă privea.
- A! Urcăm la 7...
Uitasem că trebuie să apăs un buton pentru a pune liftul în mișcare, și cum aveam ambele mâini ocupate, l-am rugat, din ochi, să dea comanda. Am profitat de neatenția lui pentru a ma uita în oglindă.



• •


- Nu văd în oglinda asta!... Sunt ciufulită?
M-a privit. M-a luat în brațe și m-a sărutat pe frunte.
- Cui îi pasă? m-a întrebat zambind.
Șoc. Liftul s-a oprit. Speriată, m-am uitat la lumina care pâlpâia deasupra.
- Nu te speria! E normal la lifturile astea.
A încercat să mă liniștească. M-a strâns, mai tare, în brațe:
- Și dac-am rămâne blocați?!...
I-am răspuns rapid. Simțeam, dar nu mă așteptam să se blocheze.
O zguduitură a anunțat scăparea.
- Sigur nu sunt ciufulită?!




• •

- L-a ce te gândești?...
După ton, am avut senzația că nu pusese acea întrebare, ci o repetase.
- Nimic. Îmi aminteam...
Nu voiam să știe că nu am uitat fiecare moment petrecut împreună. S-a lăsat, iar, tăcerea. Când ușa liftului s-a deschis, priveam în gol și mă chinuiam să-mi amintesc unde am pus cheile.
Nu aveam chef nici măcar să respir.



• •


Cad...
Până jos mai e puțin. Încă mai sper că cineva mă va prinde și mă va ajuta să ies.
Prăpastie în față și vid în suflet. Nici un cuvânt. Indifernță. Ură...
Am pierdut totul... viață, speranță, dreptul la moarte... Nu dorm. Nu respir... O apăsare continuă pe piept. O umbră care mă cheamă. Îmi place durerea. Atenuează frica și uit visele avute.
Restul vieții voi fi obligată să suport singurătatea. Nu mă voi mai privi nicicând în ochi. Nu vreau să mai aud vreodată de iubire. Nu există! Nu am trecut, nici viitor!
Construiesc o altă lume. Muncesc pentru a uita. Rup filele trecutului pentru binele celorlalți. Dacă tot m-am sacrificat pentru ei, o voi face până la capăt. Recunoștința nu va fi, dar eu voi uita.

L-am cunoscut în liceu. În perioada când singurul lucru important era să fii salutat pe holuri și pe stradă, să ajungi la toate petrecerile din oraș și să fii printre primii zece elevi la învățătură... Simplu! Mica prințesă, mereu pe placul tuturor. Dar nu eram eu cu adevărat. Ajungeam acasă și mă închideam într-o altă lume, în care aveam nevoi de bani, de mâncare și de liniște pentru a învăța. Voiam mai mult... Voiam să fiu prima din clasă, să am mai mulți bani și să fiu mai cunoscută.
La o ieșire, am cunoscut acel ciudat care se bucura de prezent. Nonconformismul se simțea de la prima vedere, dar modul de a vorbi avea o eleganță aparte... putere... De dragul conversației, ajunsesem la un subiect care mă interesa prea mult – filosofia. Ciudatul a fost singurul care a reușit să mă atragă cu citate și concluzii sincere.
Până să-l cunosc, purtam o mască. Mă ascundeam. Priveam în oglindă la un străin. Starea de actor îmi plăcea. Fugeam de suferință, dar, în același timp, și de fericire. Nu credeam în iubire și râdeam de cupluri. Căutam ceva... Mă jucam cu soarta. Stăpână pe viața mea, dar sclava celorlalți, mă bucura doar zâmbetul lor. Știam că nu are rost, dar îi ajutam să se mintă. Așa mă puteam complace, obișni la rutină. Îmi plăcea pentru că doar asta aveam. Masca devenea o parte din mine. Nu voiam să renunț la ea.
Blestemul sorții: m-am jucat nedrept cu ea și... l-am cunoscut. Diferența am simțit-o din prima secundă. Nu-mi era frică, ba chiar mă provocau ochii lui. Stăpână pe situație... Ceream noul.
Dar m-a lăsat plângâng. Nu eram vinovată și mă durea mai mult. Acuzată pe nedrept. Condamnată la uitare... mergeam pe străzile îmbâcsite de oameni, mă loveam de ei și nu le auzeam cuvintele, sfaturile, atenționările. Nici până atunci nu le auzisem. Nu voiam!
Îl iubeam.
Iubirea aceea mă durea și mi se făcuse prea frică. Iubeam pentru prima dată. Nu era doar nou, ci și puternic, încât am uitat să respir, să trăiesc.
Visele despre reușita în carieră... estompate! Clepsidra nu mai voia întoarsă. Renăscusem! Eram eu! Aruncasem masca, dar eram vulnerabilă... Și am greșit. Am căzut și m-am lovit de indiferență. Era doar vina mea că nu învățasem să „merg”. Timpul trecuse prea repede, iar eu preferam să fiu dusă de mână, ajutată.
M-a alungat, iar eu am plecat...
Direct la marginea prăpastiei.
Sfârșitul e aproape! Acum aleg cu adevărat. Acum sunt propria stăpână...
Încă mă mai pot întoarce!
Pentru ce?! Pentru cine? Să fiu iar pion?- Nu merită! Să fiu eu?- nici atât. Nu am câștigat nimic cu asta.
De ce să renunț? Am toată viața să mai încerc...
Nu vreau să mă mai întorc!!
Nu e nici prea târziu, nici prea mult. E destul. E atât cât trebuie pentru a nu mai fi.
Se spune că unele lucruri nu au fost făcute pentru a fi uitate. Nici el nu e. Va rămâne mereu ca amintire în mintea și sufletul meu ca acel care m-a aruncat în prăpastia adevărului. Măcar el a făcut un lucru bun din viața lui... S-a mulțumit mereu cu ceea ce a avut.



• •


- Vino la mine!
- Nu pot...
- Nu există nu pot. Nu vrei!
- Nu vreau să mă cert cu toți pentru un capriciu al tău!
Mi-a închis... Cerul se surpase. Orgoliul nu m-a lăsat să cer o explicație. Egoismul și inconștiența tronau. Nu simțeam nimic. Jucam un rol.
Remușcările m-au încolțit cu putere după o noapte albă. Conștientizam greșeala. Știam că e prea târziu...
L-am lăsat singur... Sâmbătă seara...
Când avea nevoie de mine cu adevărat, am rămas alături de cei pentru care mă sacrificam zi de zi – familia. Lupta din mine era prea puternică și am căzut... M-am ridicat singură, dar târziu: câștigase familia. Mai puternică, numeroasă, reală, mi-a înecat sentimentele.
Visul de a ajunge sus depindea de familie. Ideile lor conservatoare... dorințele mele... visele... viitorul nesigur... dezamăgirile... Au creat confuzia inconștientă în spatele căreia m-am ascuns.
Pierdusem ce era important. De familie mă despărțeam, oricum. Dar lui îi dovedisem lașitate, neîncredere. Iar pe mine, mă mințisem, IAR!
Viața nu-și are rostul fără fericirea inimii. Jumătate dintr-un suflet nu e destul pentru a trece prin viață. Familia te ajută, dar te lasă la porțile viitorului. Eram singură. Condamnată pe veci pentru negarea sentimentelor... pentru ocolirea destinului.

Speranța va muri o dată cu mine. Durerea pe care o simt, va pieri și ea. Merg alături de umbră. De ce nu am murit încă?!?


• •

- Ia loc unde vrei! Simte-te ca acasă.
- Pot să fumez?
- Da... la geam. Mă intorc imediat.
Am aruncat pantofii și am închis ușa după mine, grăbită.
Apartamentul avea doua camere, cu acces direct la baie din dormitor. L-am lăsat în salon și am fugit să mă schimb.
Primul lucru, am dat drumul la muzică, ca energizant. M-am întins în pat, cu fața în jos, încercând să-mi amintesc de ce îl sunasem. Tremuram cu fiecare secundă. Fericită! Confuză! Înviasem, oarecum... Am rămas așa câteva minute.
Oglinda îmi arăta o mască. Mi-am spălat acea față necunoscută și am încercat să-mi deschei rochia. Avea un sistem complicat... năsturei, șnururi. Aveam nevoie de ajutor, așa că m-am întors în salon.
- Te-am deranjat din meditație?
Îl întrebase o fetiță dezorientată, nemachiată, cu părul lăsat lung pe spate și capul înclinat spre stânga. Desculță și puțin alintată, l-am rugat să mă ajute.
Mi-a desfăcut rochia și a rămas cu mâna pe umăr. Parfumul, poate...
- Merci!
Și am fugit... Cine a spus acel „merci”? Probabil eu, dar cu o altă voce. Am aruncat rochia direct în geamantan. În șifonier mai aveam hainele de motor. Nu suportam să le văd împachetate. Erau libere!
Piele fină, neagră și un tricou cu inscripția „feel and live”, bocanci cu talpă de cauciuc... Mă intregeau acele haine și... arătam bine. Am ieșit din dormitor mai tânără și liberă.
Antiteză totală între domnișoara stilată de la petrecerea laudelor și cea care tocmai intrase în salon, cu încă o haină de piele în mână.
Nu mi-am dat seama dacă era speriat sau mirat, dar nu a scos un sunet. Aș fi vrut să știu ce gândea...
- Mi-e foame! Mâncăm ceva întâi?
- Cum vrei. Ador hainele!!! De unde?
- Austria. Probează!
Am aflat fără să întreb...
Cumpărasem a doua haină doar ca pereche pentru a mea. Îi venea perfect... făcută, parcă, pentru el.
- Place?
A răspuns cu un „da” ironic-fericit. „Da”-ul lui...
- Cu plăcere!
- Merci!
Oricine altcineva ar fi refuzat sau s-ar fi mirat de modul direct în care i-am dăruit-o. Măcar ar fi spus mai multe... Mă bucuram enorm că a reacționat așa. Magia ar fi dispărut dacă era schimbat.
Se bucura ca un copil de darul meu. A lăsat haina veche în cameră și a venit după mine la garaj. Fericit. Niciodată nu mă bucurase atât zâmbetul altcuiva.
A vrut să urce în mașină, dar s-a speriat de alarmă.
- Nu o oprești?
- Nu am cheile la mine...
M-a certat dezamăgit. Am luat husa de pe motocicletă, să îl opresc... Copilul meu – o Honda neagră, elegantă și puternică în același timp. Dezamăgirea a fost rapid înlocuită de explozie.
- Ce urmează?!?
- Viitorul îl clădim! Ai uitat?
Discuție veche despre timp. Așteptarea era grea pentru toți trei. Trebuia să ne mișcăm!
Casca mea purta aceeași inscripție cu tricoul – sloganul grupului de motocicliști din care făceam parte ca membru fondator. L-am lăsat să urce abia după ce am pornit motorul, să-i dau timp de gândire. Cu o undă de neîncredere, și-a fixat casca. Tentația era prea mare să-i reziste.
Am colindat orașul, fără cuvinte. Nu ne oprea zgomotul... tăcerea, mai pătrunzătoare ca mii de cuvinte. Aerul, energizant, nu dușman. În viteza motocicletei, am distins silueta Turnului. Încetineam, iar inima bătea tot mai tare. Amintirile rupeau cutia tăcerii.
- Þine-te bine!
M-a cuprins. Nu mai respiram. Sentimentul era prea puternic. Terifiant. M-am ridicat pe o roată și l-am simțit lipindu-se mai mult de mine. Nu era frica! Știam amândoi.
Nu mai aveam putere să conduc în strânsoarea aceea de fier topit. Lacrimile invadau. Voiam să-i spun să-mi dea drumul, dar nu am făcut măcar un gest. Îmi era dor de îmbrățișare. Corpul meu nu uitase...
Un fior. Plăcere, frică, durere. Conduceam fără să-mi pese de ochii acoperiți de lacrimi. Mă eliberam de trecut, de suferință. Uitasem singurătatea la care eram condamnată de 10 ani. Plângeam de dor, de fericire... Spălam răul cu picături amare. Tremuram. M-a strâns mai tare.
Voiam să fiu dură... l-am respins. M-am prefăcut că nu simt. Am oprit și am dat casca jos. Întunericul acoperea lacrimile...
- E un restaurant la marginea orașului, al fostei mele colege, Elena. Vrei?
A aprobat ușor confuz.
Reușisem să par dură... nu voiam să continuu. Riscam să ajung la un subiect neplăcut. Îl invitasem la o bere... dacă nu-l uitasem, era doar problema mea.
Trebuia să fiu responsabilă!

În cele 15 minute până la restaurant, am forțat inima să se oprească. Nu era prea târziu să o ascult. Încă mă putea influența, dar nu aveam chef să o ascult.
Nu doream să mă lovesc iar de indiferență. Fizic, nu era schimbat. Dar nu știam nimic... poate mă uitase... poate iubea... Poate.
Nu era loc pentru trecut. Voiam să trăiesc clipa, să dau la spate inima și să-mi ascult doar „cheful”. Voiam să mă vindec de El cu o seară de distracție, băutură, conversație și viață.

Luna alungase norii și spunea povești luceferilor. Privirile se scăldau într-un cer negru-albăstrui. Restaurantul era luminat de lumânări roșii. Gol. Dar nu singur. Avea viața lui.
- Ai mai fost aici?
- Nu... nici nu știam că există. Frumos! De la ce vine numele de „GATE”?
- Intrări și ieșiri... Poartă... Ideea mea. A fost construit pentru a ne aduna în nopțile ploioase și iarna.
- „să ne” adunăm?!
- Noi... grupul de driveri.
- Restaurant exclusivist, cumva? Eu nu am știut de el...
- ...?! Intrăm?
Credeam că știa localul, dar m-am bucurat că era nou. Aici nu avea amintiri. Teritoriul meu!
Bodyguard-ul m-a salutat zâmbind de la depărtare. Se bucura că mă vede, dar se citea nedumerirea pe chipul său: „Cine e însoțitorul?”
Acționar și client, când eram în țară, nu apărusem niciodată la Gate cu un bărbat.
Am ales o masă mare. Senzația de intimitate nu trebuia să existe. Îi demonstram astfel că îl văd ca pe un prieten. Mă străduiam să fiu rece. Inima lovea rațiunea cu putere, dar am uitat-o.
- Ce fel de bere?
Putea fi oricare altă băutură. Cu ajutorul ei ne-am cunoscut, pentru ea ne-am reîntâlnit.
În locul chelnerului a venit Elena. Furioasă că plecasem de la petrecere făr’un cuvânt, pregătită de ceartă:
- Mulțumesc mult, Ioana! Știu că ai stil! Dacă se mai întâmplă o dată, îți rup gâtul!!
Nu-mi observase partenerul sau nu și-a dat seama cine era. Lumina slabă... S-a asezat lângă mine și a început interogatoriul. Nici un răspuns. Absentă, am cerut două beri. A plecat nervoasă, iar când s-a întors, a muțit.
- Ce caută aici?!?
- E cu mine.
- Să nu bei prea mult... Sună-mă când pleci, da?!
Pe chipul ei, mai mult decât indignare. O mamă rănită în orgoliu. Nu se aștepta să-l vadă. Nu cu mine. Nu după tot acest timp. Îl ura mai mult decât oricine...
Umărul ei adunase lacrimi și ochii ei au simțit transformarea. Știa bine cine fusese El. Îl ura pentru că sufeream, iar eu îl iubeam.
Voia să uit. În 10 ani nu i-a rostit numele. Mă ajuta doar să zâmbesc și să merg. Dar nu putea gândi în locul meu.
Prietena mea... M-a ridicat din râpa iubirii pierdute, mi-a legat rănile și a stat lângă mine. Mai mult nu a putut face... Riscul de a mă pierde era prea mare, dar a luptat și pentru mine.
Am dezamăgit-o...
Pentru mine, ăsta era testul final. Să aleg, în fața lui. Să mă vindec! Singurul mod în care puteam decide. Elena știa că eu aleg în final, așa că a plecat... A privit peste umăr...
- Nu cred că o cunosc...
Mirare. O necunoscută îi transmisese camioane de ură într-o privire.
- Ea te cunoaște...
Și cuvintele mi s-au blocat undeva în torace. Nu era timpul lor.
La prima bere am discutat despre planul social. Am aflat că avea același loc de muncă, că terminase două facultăți,... că a mai scris trei cărți...



• •


- Azi am scris despre o sinucidere.
- Acum înțeleg. Trebuie să te consumi, să suferi?
Privea muntele din față. A închis gemul și s-a așezat lângă mine pe pat. Mă privea, parcă pentru prima dată. Mi-a luat mâna și a sărutat-o.
Voiam să-l consolez, dar știam că nu pot. Se putea elibera doar prin propria putere. Era închis într-o colivie, iar cheia era în mâna sa. Trebuia să-l ajut...
- Vorbește-mi!
Simțeam – avea nevoie de mine... Eram cheia lui. Privirea spunea mii de lucruri. După minute de tăcere, m-a străpuns cu ochii:
- Mulțumesc!
- ?!? Pentru?...
- ... Că ești! Viața merită trăită doar dacă ai un țel, un scop... Pare greu, dar TU ești țelul meu!
„Vestea” m-a lovit ca un trăsnet. Declarația nu se potrivea. Glumă nu putea fi! Eram atât de speriată încât a încercat să dea înapoi. Prea târziu! Căuta un punct de sprijin pentru restul cuvintelor.
- Ești singurul motiv pentru care merită să trăiesc!
Confesiunea l-a eliberat de orice durere, dar sufletul meu căzuse sub greutatea ei… Tăcere.
Mulțumire, frică, mirare, neîncredere… Cădeau peste mine pe rând, apoi deodată. Nu mai puteam respira. Aerul devenise amar-cenușiu. Fiecare bătaie a inimii devenise un întreg proces de analiză a situației. O apăsare continuă! Voiam aer!
M-am ridicat brusc. Ochii aruncau săgeți. Muntele ardea și flăcările mă chemau. Tremurând…
- Nu e adevărat…
- Nu încerca să mă contrazici!
- Trebuie să lupți pentru tine. Ai o viață!
- înțelege că…
- Lasă-mă să termin! Vei face o facultate, vei ajunge un ziarist celebru, vei avea casa și familia ta. Problemele de acum vor piere. Va fi bine! Dacă cineva s-a sinucis, e alegerea lui! Nu merită să trăiești pentru mine! E viața ta!... nici nu mă cunoști…
- Viața mea ești TU!!
Nici o altă replică nu m-ar fi durut. Abia începeam să ne cunoaștem. Nu trebuia să-și facă speranțe. Îl putea dezamăgi. Iar eu nu eram pregătită.
Nu mai aveam putere. M-am sprijinit de perete. Părea singurul element care nu se rotea. A continuat.
- Uită-te la mine! Sunt, aproape, un ratat. În câțiva ani voi fi un ratat alcoolic. Voi fi singur.
Nu aveam cuvinte să-l opresc.
- Mă voi trezi în fiecare dimineață singur și mă voi îneca în băutură.
- Nu!
- Atunci? Nimic bun în jurul meu! Toți mă privesc cum mă zbat, dar nimeni nu înțelege… Tu m-ai înțeles! M-ai acceptat așa cum sunt. Tu mă faci să sper și să uit! TU!
- De ce eu?
- Același răspuns îl caut și eu…
M-a îmbrățișat. Am suportat tăcerea. Câtă durere ducea ceasul! Evitam să ne privim. Ne durea la fel de tare. L-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă ne-am despărți.
- Se-ntâmplă doar dacă pleci!
- N-o să plec!
O lumină stranie în ochi.
- Ba da...
- Plec doar dacă mă alungi.



• •


Mă bucuram pentru el. Muncise mult. Era, totuși, un luptător.
- Vreau și eu celelalte volume. Unde le găsesc?
- Tot la bibliotecă.
Discuția era rece, distantă. Nu voiam să-l plictisesc, așa că am schimbat subiectul.
- Ai mai fost la Festival?
- Da! Ultima dată am fost în vară.
- Nu am mai ajuns de 3 ani... Mi-e dor de băieți și de atmosferă. La Vamă ai mai fost?
- Normal! Am fost cu Profu’. Îl mai ții minte?
Am aprobat cu sticla în mână, zâmbind.
- Are acum un Kawasaki.
A continuat să-mi povestească, ghicindu-mi gândul.



• •


Motociclete. Viteză. Aer lovindu-te în piept. Adrenalina crește cu fiecare secundă. Ești stăpânul unei fiare metalice cu suflet...negru. Alegi traseul și pleci. Nu faci planuri, nu visezi. Doar trăiești clipa. Respiri aventură și simți drogul motorului. Nu ești un motociclist și o motocicletă, ci ești „driver-ul”. Sfidezi legea. Bei berea în urletul de fier, cu gust de cauciuc ars. Muzica sparge timpanele vecinilor. Ai aripi lipite de pământ, dar făcute din aer. Refugiul e în nopțile de lună plină. Doar soarele te mai poate opri.
O parte din adunarea Festivalului de la Sighișoara era grupul meu. Simțeam alături de ei cum poate un obiect să prindă viață, să respire. Zile la rând făceam un singur lucru: „Feel&Live”... simțeam și trăiam ceea ce simțeam.
Cetatea medievală sub umbra căreia stăteam la Festival, ne purta cu gândul spre strămoși. Învățam din ziduri, străzi pavate, clădiri, cimitir că oamenii acelor timpuri au înțeles că viața are un sens – a făuri.
Uneori, aveam sentimentul că o să-l găsesc acolo, printre mulțime. Nu era. Poate nu eram pregătită.



• •


Vorbind despre Festival, motoare, i-am propus să meargă cu mine la o adunare a grupului meu, la 150 km de oraș. A acceptat.
Am ieșit cu găndul la reacția prietenilor mei – ce vor spune? Nu am fost niciodată la o adunare, cu un barbat. Singură sau cu Elena. Nici fratele meu nu mă însoțise. Eram o burlacă în sensul cel mai crud al cuvântului...
Îmi era dor de băieți... ei sunt „băieții” mei, chiar dacă unii au peste 40 de ani. Legătura dintre noi e mai puternică decât anii.
De la o bere, la o adunare... Urma să vadă cum am înțeles verbul „a simți”. Alături de el, însă, intensitatea clipelor se dubla. Putea vedea rezultatul „educației” sale.
Era ora 1:30. Nerăbdarea cuprinsese spiritele amândurora.
În apropierea poieniței în care erau adunați prietenii mei, m-a întrebat, arătând spre locul luminat și zgomotos, cum sunt primiți nou-veniții. Am răspuns ridicând din umeri. Voiam să-i fie surpriză.
Băieții erau adunați în jurul focului. Motocicletele, cu farurile aprinse străjuiau în formă de „L” locul. Nu-mi văzusem grupul de un an.
Elena ajunsese înaintea mea și anunțase că eram în țară, dar nimeni nu credea că o să trec pe acolo. După urările de bun venit, îmbrățișări și urale, l-am prezentat:
- El este omul datorită căruia sunt acum, aici, alături de voi...
Tăcere! Invitații erau primiți cu urale, băi cu bere, multă gălăgie și erau tratați ca vechi membri, reveniți după o lungă călătorie. Surpriza era, pentru mine, să-i văd muți.
- Nu îl salutați?
A fost destul să declanșez întreaga ceremonie. S-a integrat repede. Cât am salutat băieții și am răspuns Elenei, el a aflat cine sunt eu în grup și ce fel de om am devenit.
Ne-am simțit foarte bine. Atmosferă caldă la plecare și promisiunea revederii peste 2 luni, la Festival.
În drum spre hotel.


• •


- Mergem?
- Unde? Abia am ajuns...
- M-am săturat de casă. Vreau să te prezint prietenilor mei! Hai!
M-a luat de mână. Am alergat până la lift. Nerăbdare în ochi. Parcă punea în practică un plan diabolic. Mă îngrijora. Gândul că îi voi cunoaște prietenii, mai bine spus – familia spirituală, mă hăituia cu mii de întrebări: cum sunt? Cine? Ce vor spune despre mine? Cum trebuie să mă comport?
Mi-a ghicit gândurile.
- E suficient să fii tu!
M-a sărutat pe frunte, încurajându-mă. Era un test și pentru el. Am ajuns.
Grupați în jurul unui blond înalt, cu chip angelic, cu mintea pierdută în acordurile chitării. Cele trei fete din grup s-au întors când ne-au văzut. Cântecul, trist și cald, m-a destins.
Mai întâi m-a prezentat băieților.
- Prietena mea...
Nu am reținut nici un nume. Emoții. Încet, o doză de curaj, a pus stăpânire pe vocea mea. Cântam, cu toții, o baladă. Atmosfera primitoare, respira încredere și multă iubire. Tonul direct și sincer rupea orice fel de barieră. Astfel după numai o oră, am fost catalogată drept „de gașcă”. Fericirea mea, comparată cu a lui, era un vânt de vară. Furtuna din el a izbucnit în drum spre casă.
- Știam că te vor place!! Ești perfectă!
Am negat concluzia. Încercând să fiu modestă, l-am supărat spunându-i că are o părere prea bună despre mine.
- Privește în jurul tău! Câți oameni mai buni ca tine vezi? Toți sunt egoiști și murdari de gânduri rele!
Am eșuat în a-i bara cuvintele. L-am sărutat și i-am propus un pact.
- Până nu mă vei cunoaște mai bine, nu mai tragi concluzii. Bine?!

Serile alături de ai lui au devenit mai apoi obișnuință. Învățam și făceam lucruri noi. Fiecare întâlnire avea ceremonialul propriu. Formam un tot.
Nu orice grup m-ar fi acceptat atât de ușor. Mai târziu am aflat că există criterii stricte. Nu era suficient să fii prietena unuia dintre ei(cazul meu), ci înfățișarea, vestimentația, muzica preferată, studiile și modul de a gândi făceau parte din „proba de foc”. Trecusem prin mai multe teste fără să știu.
După luni, ani de la despărțirea de El, mă întâlneam cu ei. Eram văzută încontinuare ca o membră. M-a făcut să trec mai ușor peste durere. Mi-au fost prieteni până dincolo de final. M-au ajutat, cât au putut, să uit.
Uneori, mă duceam la întâlniri, implorată. Mă asiguram că el nu o să apară. Durerea m-a obligat să mă retrag.
Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi corespuns criteriilor... Cum s-ar fi comportat? El... ar fi fost influiențat?
Nu mai contează!

Prietenii au fost adevăratul sprijin. După grupul lui, am cunoscut unul asemănător. Suflete de aur în spatele costumelor de motor... m-au ajutat să „respir”.
Familia MEA spirituală...
Fără prieteni, zilele deveneau un chin teribil. Ei înțelegeau și mă ajutau.
Uneori, se asemănau într-atât cu grupul lui, încât plecam cu un gust amar. Voiam să mă retrag pentru a scăpa de trecut. Totuși, mă bucur că am rămas. Am clădit noi amintiri, mai puternice și mai puțin dureroase. Mi-am refăcut viața...



• •


Întoarcerea în oraș a fost înecată în tăcere. L-am lăsat în fața blocului, cu o strângere de mână și urări de bine. Nici un plan de revedere. Nici o privire înapoi. Trăisem clipa... TRÃISEM.
Acum, plecam iar...

• •


- Te urăsc!
Am închis telefonul. L-am aruncat, nervoasă. Sub norii urii am început să plâng, afundată-n pernă. Starea s-a prelungit timp de câteva ore.
Un telefon, o invitație în oraș, un zâmbet... am uitat până seara când m-am întors în aceeași cameră goală, dar plină de reproșuri. Fiecare lucru respira prin amintirea lui. Fiecare colț avea spiritul lui. Zâmbetul ironic – afișat ca un tablou. Purta aerul durerea trădării...
Aer! Aveam nevoie de aer! De spațiu... trebuia să respir, iar acolo nu puteam nici să deschid ochii.
Mi-am făcut bagajele în grabă. Un bilet pe masă.
Am ajuns în gară fără să văd ceva în jurul meu. Vag, îmi amintesc claxonul unei mașini... Am luat bilet pentru primul tren. Nu știam unde voi ajunge... ce voi face.
În sala de așteptare, plângând, am luat o ultimă decizie: VOI UITA! Totuși, aveam nevoie de ajutor. O mână pe umăr... Un zâmbet cald... Un cuvânt de iubire.

Pe drum... încercam să citesc. La fiecare două fraze, izbucneau lacrimile. Peisajul, acoperit de durerea mea, rula filmul iubirii proaspăt spulberate.
Nu aveam pentru ce să trăiesc... fără el...
Cea mai importantă parte din mine. Îl iubeam. Asta m-a orbit. Crezusem că sentimentul era reciproc. Speram prea mult!...
Sufletul era adăugat la acea legătură. Suferința era pe măsură. Poate chiar mai mare. Cum poate iubirea să doară atât? Câtă putere trebuie pentru a uita?! Câte vise aruncate-n vânt!
Prăpastia mă aștepta...

Cu inima zdrobită, am ajuns la Elena. Locuia în alt oraș. După o privire, și-a dat seama ce s-a întâmplat. Am alergat, plângând, până la brațele ei... Am stat așa, fără o explicație. Nici un cuvânt despre ce a fost.
- Și acum?!
- Vreau să uit!
- Sper că ești conștientă că nu ai terminat școala!
Privire ironică. Nu puteam respira fără el. Școala nici nu exista.
- O secundă... te-ai prostit?! Parcă nu amestecai sentimentele cu studiile... trezește-te!
Tăcere. Avea dreptate. Mi-am amintit cât iubeam ceea ce făceam.
- Trebuie să iau o hotărâre... Plec!
- Unde?
- N-are importanță. Plec!
- Nu poți pleca!! Nu în starea asta...
- Dacă e să supraviețuiesc, trebuie să găsec ceva, sau pe cineva, care să mă ajute să uit...
Decizia luată în 5 minute m-a dus nu doar departe de el, ci și de familie, prieteni, casă.
Zece ani de chin, de luptă cu amintirile și cu durerea. Mă târâsem de-a lungul timpului cu speranța vindecării.
Se spune că timpul vindecă orice rană... În cazul meu, a adâncit-o. Mai bine spus, m-a rupt în jumătate. Puterea de a merge înainte, de a munci era cu totul în jumătatea fizică. Profesia urma cursul ei. Problemele zilnice nu mă afectau. Le rezolvam cu plăcerea unei feline flămânde. Alteori, stiloul punea pe hârtie idei... la nesfârșit. Dar jumătatea sufletească... Inima hăituia fiecare gând. Fără leac, fără uitare. Zece ani... zece ani!



• •


Până și cheia nu era de partea mea... Am scăpat-o de două ori. Mulțumită de revedere și de o seară superbă, dar distrusă. Durea prea mult să mai trec o dată prin despărțire. Camera era rece și prea albă. Mi-am aruncat haina și am fugit în baie.
Pentru prima dată în toți acești ani, am plâns. M-am ascuns după ușă și am lăsat lacrimile să curgă. Murise visul de a trece peste trecut. Îl revăzusem! Chipul neschimbat și vocea care știa prea mult... privirea de mort... lacrimile mele... toate reveniseră în viața mea o dată cu vizita în acel oraș. Fugisem prea mult de aceste sentimente. Dureau prea mult ca să le mai pot ascunde.
Mă enervasem. Îmi promisesem să nu mai plâng pentru trecut...
Un pahar de vin... Lângă sticlă, o vază cu flori. Am privit-o ca pe o fantomă, și am aruncat-o cu ură în perete. Mă hăituia gândul că am greșit, pentru ultima dată.
M-am tăiat când o strângeam. Sângele mi-a pătat hainele și fața, curgând dulce pe mână.
O baie caldă, aromată... Plecam în 4 ore. Spuma din jurul mâinii s-a colorat de la roz la roșu, apoi am adormit cu gândul a el...



• •


- Plec! Nu o să mă mai vezi niciodată! Ai auzit?!
Am trântit ușa după mine, dar fereastra, fiind deschisă, s-a izbit și ea. Bucățele de sticlă zăceau pe parchet, pe calorifer... M-am întors speriată în cameră. Râdea.
- Vezi ce se întâmplă dacă zici prostii?!
Râzând, m-a îmbrățișat, sărutându-mă pe frunte. Eram prea speriată să-mi amintesc că voiam să plec...
Aruncând cioburile pe fereastră, s-a tăiat la mână... Zâmbea tâmp cînd l-am pansat și încerca să mă sărute.



• •


- Nu!!!
Urletul mi-a spulberat visul, dar nu am putut deschide ochii. Simțeam privirea căpruie prin pleoape. Cu greu, mi-am amintit că sunt încă în cadă. L-am privit.
Speriat și respirând cu greu, ca după o alergare. Visul nu mă părăsise. Un zâmbet slab îl privea nedumerit. Nu puteam vorbi... nu încă.
Mă asalta cu întrebări la care nu aștepta răspuns, iar eu nu înțelegeam ce căuta lângă mine, în baie, privindu-mă.
- Ești bine?
A întrebat în final, cu o ultimă sforțare.
Părea vis că petrecusem întreaga noapte alături. Uitasem. Îl vedeam pentru prima dată. Prea mirată să cer explicații, l-am rugat să mă aștepte în salon.
Oglinda îmi arăta umbra. Amintiri dulci loveau cu forță, nemilos. Dureau. Aleg! Păstrez ce am alungat cândva sau... nu.
Era timpul să fiu EU!
Mi-am șters urmele de lacrimi, m-am pansat la mână, mi-am pus halatul și l-am urmat...
- Ce cauți aici?...
Vocea mea slabă și calmă, l-a speriat.
- Păi... Am uitat haina aici... și...
Nesiguranța cuvintelor, m-a trezit în totalitate. A continuat...
- ...cheile erau în haină. La ușa am realizat. M-am întors aici, am bătut la ușă. Era deschisă. Credeam că dormi. Am intrat să-mi iau haina. Cioburile din coș, sângele de pe ușa dormitorului, ușa deschisă de la baie... Voiam doar să văd dacă ești bine...
Am zâmbit amintindu-mi.
- Am crezut că te-ai sinucis.
I-am oferit un pahar de vin, zâmbind încontinuare.
- M-am tăiat din greșeală... sunt bine!
Am băut vinul în tăcere.
- în cât timp pleci?
- 3 ore, cred...
- Te las să te odihnești!
S-a ridicat, fără să mă privească.
- Stai!...
Ne cercetam. Inimile vorbeau în locul nostru.
- De ce te-ai întors?
- Pentru a-mi lua rămas bun de la foștii colegi.
- Știi ce am întrebat! Nu ocoli! Te rog!
- Vinovăție. Puteam face mai multe. Nu pot să uit!
Respira răspunsul. Am completat.
- Voiam să înțeleg de ce nu am putut uita...
- Și?
- Nu plănuisem să te văd. Nici să te caut. Voiam să mai văd o dată locurile care miros a noi... Dar te-am sunat. Și cred că am greșit...
- Pot să te sărut?



• •


- Pot să te sărut?
Mirată. O umbră de șoc...
- Ce e cu întrebarea asta?!
Zâmbind:
- De unde să știu dacă poți?
- Refac întrebarea: Mă lași să te sărut?
Tăcere. Îmi imaginam primul sărut după un moment de apropiere fizică, nu după o astfel de întrebare. Ne priveam.
- Da sau nu?
Am ridicat ușor din umeri. Era ciudat.
- Cred că... da.
Un rânjet ironic, sigur.
M-a luat ușor de față. Încet, privindu-mă, m-a sărutat pe colțul gurii. Un fior! Mi-a atins buzele. Am închis ochii și m-am predat.
Acel sărut mi-a respirat pe buze mult timp. Atât de dulce...



• •


Nici o altă întrebate nu m-ar fi afectat...
- Mai bine ai pleca! Îmi pare rău.
M-am dus la geam. Nu puteam respira.
Nu l-am simțit apropiindu-se. M-a întors. M-a sărutat!
M-am predat, topită, în brațele lui, uitând secundele trecute.
O apăsare puternică. Inima lovea ca un ciocan. Ochii, întredeschiși, întrebau. Picioarele tremurau. Mâinile găsiseră sprijin în jurul unui gât cunoscut.
Simțeam sărutul cu fiecare fibră.
M-am retras ușor, așezându-mă, cu privirea agățată în ochii lui.
- De ce?!
- Pentru că te iubesc! Nici timpul, nici rațiunea, nici rănile nu mi-au schimbat sentimentele... Știam că te vei întoarce!
Durere.
- Nu e bine! Ne mințim... Eu plec în 2 ore.
Lacrimile spălau lin durerea. Cuvintele se opreau. Am întins mâna, cerșind înțelegere.
Mi-a sărutat-o. Zâmbind. Sperând... I-am propus să mă însoțească.
- Nu pot! E singurul loc pe care îl pot numi acasă.
Ne-am îmbrățișat... l-am urmat până la ușă. Secundele în care a ieșit au fost îngropate de trei cuvinte:
- Vreau să păstrez!...
Nu a avut puterea să răspundă, nici să privească înapoi. Știam că plânge. Cu privirea în pământ, se îndepărta nesigur. S-a oprit. Inima galopa. Oare se întoarce?!? A ales să...
Nu! Privea cerul... Începuse o ploaie ușoară.




• •

Fiecare strop își spunea povestea... Loviturile picăturilor – mângâieri calde și dulci ale amintirilor. Plouă cu lacrimi de foc! Mistuie durere-n jurul meu, iar eu renasc sub oglinda norilor albaștri. Petale de apă. Spini rupți din îngeri. Morte! Viață! Curaj!
Nu există sfârșit! Nu punctul e finalul! Agață speranța într-un cui, iar cuiul îl bate în nori. Ploaia îl protejează... Speranța renaște la fiecare atingere a lacrimilor. Se spală de praf și de durere apoi strălucește alături de soare.

Mâna de pe geam mângâia căderea ploii. Privirea găsea un sprijin în cele mai îndepărtate zări. Lacrimi pe obraz. Durere... Nu voiam să pierd iar! Nu voiam să las iar, iubirea din mâini!
Dar trebiua să plec...
Plouă!

E lacrimă sau ploaie ce-mi curge-acum pe chip?!
Sau poate-i amintirea unui vis pierdut de vară...
Mai simt cu dor și azi parfumul fumului de ceară
Ce-n anii cenușii mi-a înecat speranța...
Iubire nu există! Sau... poate-a fost cândva, odată
Pierdută-n albe flori de mai... acum uitată.
Tu, ploaie, cu foc și aer spală-mi suferința
Și-aruncă-n groapa morții și zbierătul dorinței...
Unde te-am lăsat, prăpastie?...



• •


- Ce știi tu ce e aia singurătate? Cine ești tu să mă judeci?! A urlat în timp ce ieșeam... fugeam pe hol... fugeam de singurătatea lui.
Ploua. Aerul ud mă vindeca încet, cu fiecare pas... îmi doream să mă transform în picuri... să cad și să mă izbesc de asfaltul fierbinte... Apoi să-mi continuu viața, să renasc într-o baltă, apoi în mare... Iar în ciclul vieții mele nesfârșite și poluate, să nu îl mai întâlnesc...



• •


Drumul spre aeroport mi-a părut nesfârșit. La fel și timpul petrecut până la Madrid..
Margareta mă aștepta nerăbdătoare, știa că aduc cu mine nu doar cadouri ci și povești fantastice. Am încercat să zâmbesc.
- Ce e cu tine, mami? Parcă ai fost la o înmormântare.
- Sunt doar obosită...
Avea dreptate. Întâlnirea fusese ca întoarcerea din morți a trecutului. O fantomă prevestitoare a morții.
Patul m-a primit ca un cub imens de gheață. Totul în jur mă certa. Făcusem pasul greșit, iar.
Nu! Vreau să păstrez ce alții vor să alunge!
Am alergat până la Margareta. Citea. Focul ochilor mei a speriat-o. Asculta cu teamă.
- Puiule, eu trebuie să plec.
- Dar... abia ai ajuns...
- E important! Ințelege, te rog. Ai grijă de tine și de bunica. Nu știu când mă întorc...
- Mă sperii!
- Nu-ți face griji! Promite-mi că vei fi cuminte!
- Mami... Te iubesc!
Plângea în brațele mele. Am luat aceleași bagaje și am plecat.



• •


... de ce e drumul atât de lung? Când ajung?
Conduc ca o nebună de 40 de ore. Ar fi cazul să fac o pauză...
Of, oglindă! Nu-mi arăta lașitatea! Dă-mi curaj și putere. Tu știi, oglindă, versurile lui Ibsen?
„Suflete, fii cu credință!
Pierderea e biruință.
Tu, pierzând, tot câștigi deci;
Doar ce pierzi e-al tău pe veci.”
Uite un motel! Iau o cameră și plec mâine.

Bună dimineața! Miercuri,5 mai, ora 12:00. Se pare că am dormit 11 ore. Sper să ajung cu bine mâine seară în oraș.
Trebuie să mă felicit pentru inspirația de a-mi lua reportofonul... Peste ani vom râde de sentimentele trecute...
Am văzut de zeci de ori peisajele care-mi țin companie. Alpii, tunelele... parcă toate au o altă strălucire. Simplul gând că fac ceva bun, transformă fiecare obiect mic și neînsemnat în diamant.
Nu am cuvinte să descriu fericirea. Lacrimile se agață de obraji și cad, apoi, lângă zâmbetul pictat pe chip.
Sunt atât de fericită!!

... sunt la 10 km de oraș. Am ajuns cu 4 ore mai devreme. Plouă infernal.
Îmi amintește de alte clipe... Trebuia să ne vedem, dar, pentru că ploua, am întărziat. Nerăbdătoare să ajung, chiar dacă ploua cu găleata, am plecat. Pe drum, cântam, fericită. Am rupt un trandafir. M-am oprit în strada să privesc la cerul care-mi zâmbea printre lacrimi...
Mă aștepta... udă până la piele, i-am sărit în brațe ca un copil. Ploaia mă încărcase cu energie și chef de viață.
Mi-a făcut un ceai aromat și fierbinte cât mă schimbam într-un tricou de-al lui. Târziu, cînd s-a oprit ploaia, m-a dus acasă. Strada arăta cumplit, ca după potop.
Þinându-mă de mână, mi-a făcut declarații de dragoste, mi-a cântat. Am dansat printre mașini, nepăsându-ne de trecătorii întârziați.
Amintiri dulci în ploaie amară...
Îi voi face o surpriză... sun din fața sediului. Sigur e încă la redacție. Îi spun că am o știre de zile mari. Abia aștept să-i văd reacția! M-am întors!
Sunt la intrarea în oraș... „Bine ați venit!”cât îmi place inscripția asta! Bine te-am găsit oraș al fericirii mele!...Mai e puțin.
Nu!!!
(pe fundal se aude un zgomot infernal de metal contorsionat. Sunetul ploii acoperă vocile de afară.)
- Să o scoatem repede!
- Aveți grijă la cap! Pierde sânge! Chemați o ambulanță! Repede!
- Mă auziți?! A deschis ochii! Mă auziți?! Spuneți ceva!
- ...Nu vreau...
- Ce doriți? Nu vă obosiți! Ați avut un accident. Ambulanța e pe drum.
- ...pierd...
- Nu pierdeți nimic! Va fi bine! Ce vă doare?
- Vreau să...
- Spuneți ce vreți! Vorbiți cu mine!
-...să...
- Nu închideți ochii! Nu-mi faceți asta! Nu!! Nu muri în brațele mele! Nu!!
- De ce e atât de întuneric aici?!...
- Nu muri! Nu te las! Deschide ochii!!!...
- ... PRÃPASTIA...









































• •

Am găsit povestea Ioanei pe reportofonul ei. M-am ocupat de dosarul accidentului în care a murit. Chiar dacă reportofonul a rămas în arhiva poliției ca dovadă, am ales să trec pe hârtie gândurile ei... Ultima ei carte...
Poate că ea nu a mai putut ajunge la persoana iubită. Măcar aceste rânduri să ajungă la omul iubit și cred că va fi mulțumită.
Poate într-o zi, un OM, se va împiedica de această carte, o va curăța și o va trăi. Pentru o clipă... uitând apoi povestea ei și întorcându-se spre serviciu, spre o nouă zi de monotonie și minciună, dorindu-și TRECUTUL.
Nu voi putea uita privirea distrusă a ziaristului care a venit la locul accidentului. Poate... era El...




Sfârșit

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!