Am intrat cândva, împins de curiozitate, într-o catedrală catolică. Ea este prevăzută cu două uși. Una dintre ele se deschide înăuntru dacă tragi de ea și cealaltă în afară dacă o împingi. Acest fapt este banal dacă te afli deja în catedrală, dar nu și dacă ești afară și urmând exact aceleași instrucțiuni reușești să intri. În câteva nișe ce flanchează intrarea erau cândva statuile unor sfinți, dar acestea au emigrat demult în țări civilizate în căutare de catedrale mai somptuoase. Se zvonește că ar fi intrat în conflict cu statuile deja aflate acolo și așa ar fi luat naștere grupurile statuare cu scene de luptă.

Oamenii mai păcătoși care intră în catedrală trebuie să își transpire păcatele într-un recipient așezat la vreo doi metri după intrare. Cei care sunt mai virtuoși trebuie să își înmoaie degetele în păcatele transpirate de ceilalți, ușurându-i astfel pe păcătoși de apăsarea puternică pe care o simt în piept atunci când respiră.

Tot la intrare se află și un magazin de suveniruri unde o pisică neagră vinde vederi cu Inchiziția, gloanțe din războaiele lui Alexandru Macedon și rotițe dințate care pică din cer de fiecare dată când o bombă dispare dintr-o unitate militară prost păzită din Rusia.

Orga este situată la balcon, unde poate urca oricine cu condiția să folosească scara rulantă cu trepte multicolore, așezându-se neapărat pe treapta care îi place cel mai puțin. Nu se știe ce se întâmplă dacă te așezi pe treapta pictată în culoarea preferată, căci nimeni nu a îndrăznit până acum să facă asta.

Într-un raft se află o carte ce povestește episodul în care Moise a vorbit cu o tufă în flăcări. Deoarece raftul se mișca atunci când era curent, episcopul local, care are printre alte sarcini aceea de a trage clopotul 28 de ore din 24, a pus sub un colț una din plăcuțele cu cele zece porunci ca să oprească mișcările piesei de mobilier. Cealaltă plăcuță a fost spartă mai demult când un Papă a folosit-o ca să îl lovească în cap pe Voltaire.

Cum mergi spre altar, de o parte și de alta, se află două trenulețe rollercoaster. Se știe că unul dintre ele te duce în rai și altul în iad, dar nu se știe care merge spre o destinație și care spre cealaltă și nimeni nu le-a văzut vreodată pornind.

Înainte de altar se află o cutie a milei care este prevăzută în partea de sus cu orificii sub formă de bani, mașini, vile, gâște, ouă de struț și alte pomeni, iar în partea de jos se continuă cu un preot, toate bunurile introduse în această cutie intrând automat în cocoașa preotului. Se spune că dacă reușești să te împrietenești cu acest preot ai șanse să afli care trenuleț merge în rai și care în iad.

Aveam la mine o scrisoare pe care am scris-o cu 21 de ani în urmă. Aceasta era adresată lui Moș Crăciun și cuprindea o listă de lucruri pe care aș fi vrut să le fac în viață dar nu aș fi putut fără ajutorul său. Am purtat această scrisoare timp de 21 de ani după mine, deoarece nu îmi place să ling timbre și doar recent au început să se comercializeze timbre gata linse. Am vârât-o rapid în cutia milei și mi-am făcut cruce scuipând apoi în sân. M-am întristat foarte tare atunci când, fără măcar să ofere o explicație, preotul a digerat scrisoarea.

Cum nu mi-a mai rămas altceva de făcut m-am așezat într-unul dintre trenulețele rollercoaster. Nu am nici cea mai vagă idee unde merge, dar încă aștept cu entuziasm să pornească. Ar fi frumos dacă mecanicul nu ar respecta ruta și ne-ar duce în Laponia ca să îl vedem pe Moș Crăciun.

Un tip bărbos și cu papion, care tot încercă să îl lovească pe episcop cu o nuielușă, mi-a atras atenția asupra unei posibilități la care nu m-am gândit până acum: el este de părere că trenulețele nu o să pornească niciodată. Cred că acesta ar fi cea mai mare dezamăgire.