7 octombrie 2011
O vreme foarte ciudată. Acum e soare, acum plouă. Norii sunt alergați de vântul rece și parcă vor să facă loc cerului de un albastru perfect, dar totuși, vin alți nori din urmă, mai grei și mai negri. Abia se văd câteva raze de soare, care încearcă să încălzească acoperișurile cărămizii ale caselor înclinate de pe marginea canalului.
Ea stă în casă, pe patul acoperit de pătura cea roșie și privește pe geamul plin cu picături de la ploaia de acum 5 minute. E fericită și nu știe de ce. Nu are cum să fie de la vreme, pentru că aceasta este foarte schimbătoare aici, ca și ea de altfel. Da, ea este foarte schimbătoare. Ar dori să fie mai hotărâtă. Ar dori să își găsească calea pe care să o urmeze, dar este pierdută. Ea este pierdută în ecuații și reguli fără noimă, care nu i-au plăcut niciodată, dar totuși le-a înghițit cu greu și acum nu mai înțelege de ce. De ce a plecat pe acest drum pe care nu a întâlnit nicio satisfacție, nicio tresărire, nicio plăcere? Și-a pierdut trei ani din viață și își va mai pierde unul cu monotonie, standarde și rigori. Ei nu-i plac rigorile. Ei îi place vremea de afară care este foarte ciudată. Ea vrea să se joace cu ametistul, cristalul, jadul, cu sclipirea din argint și din aur. Ei îi place creația și totuși nu face nimic în acest sens.
Ziua perfectă începe cu o cană aburindă plină cu ceai și niște biscuiți. Pe terasa din fața casei, într-un leagăn, acoperită cu o pătură groasă se bucură de câteva pagini din cartea ei preferată. Soarele deja se joacă printre frunzele nucului, iar acestea, gâdilate de vânt, încep să se agite zgomotos. Norii se aduna și acoperă soarele abia trezit. Ceaiul se răcește înainte de a se fi terminat, iar ea se retrage înfrigurată în casă. Își ia un pulover mai gros și șoșoni în picioare și își aprinde lampa de la birou. O mulțime de culori, sclipiri și forme o fac să zâmbească. Va lucra cu ametistul azi. Se spune că e piatra Peștilor. E mov, o combinație între roșu și albastru. Movul e la fel de nehotărât ca și ea. A început ploaia, iar ea este liniștită. Ascultă de obicei melodii triste și acestea totuși o fac să se simtă relaxată, calmă și melancolică. Pentru ea melancolia e o stare de bine. Oare va avea vreodată o zi perfectă?