Basmul iubirii în rime

A fost odată ca niciodată și chiar de-ar mai fi ca despre asta nu s-ar vesti. A fost odată o împărăție cârmuită de un om tare hotărât, că ce zicea el azi, mâine se făcea, iar dacă nu se făcea, nimeni nu se supăra, el doar...ce mai pufăia, da-i trecea. Ei iacă...în împărăția ista nu se mișca nimic, negustorii, ioc, să zici că se mai construiește ceva, poloboc, tot ioc. Si păcat de soare-răsare și de apus- frumusețe mare, păcat de pajiști mari, cu vite fără de văcari, păcat de... pomi și grâne, le mâncă oile din stâne.
Dară iști oameni din împărăție ce s-au supărat ei pe-a lor lenevie și-au dat vina pe-mpărat, trebe schimbat neapărat. Si s-au strâns vreo patru-o mie și-au zis „facem noi curat în împărăție”. Si-au început să-nvețe pe oameni a munci, cum să țină „sapili”, să lepede „acentili”. Dară...au găsit împotrivire la ăl ce stă în cap la ocârmuire. Au găsit potop de ură la împăratul purtat în casă prin trăsură. Ei fiind oameni viteji, au pus mâna pe paznicii ca niște vreji și s-au dus ei mai întâi păste-mpărat decât s-aștept să le vină el de hac. Si cum, într-acele vremi nu se vestise de republică, ci toți urmau legea străbună au zis „hai împărăție nouă”, punem odrasla regelui să conducă, să ne spună.
Mi ți l-au pus pe Fincopil pe scaunul lui tasu și-au zis „ne trebe mireasă pentru acesta, dară să-i fie de nasu”. Si-au scos depeșe și le-au trimis și-n apă la regele Pește, le-au trimis în nori la regele Zori, le-au trimis în câmp, la regele Tâmp. Venit-au multe scrisori, și din apă, și din nori. Și s-au uitat pe poze, pardon, portrete, și-au zis „ehei, dar are pământul fete”. Trecând și prințul pe acolo, căzutu-i-a privirea pe-un chip de primadonă. Albă ca spuma, curată-n ochi ca luna când ceru-i senin și privitul la ea lin. Să îți spun sau...să vă spun, să nu zică ăl nebun că voiesc s-ascund cuiva, că voiesc ca povestirea să nu fie pentru toată omenirea. Că atunci când mă pornesc a zice, iaca...știe și...și mai bine trec napoi, să nu zică unul-doi că încep a cânta neagra și termin șuierând alba. Tânăr prințul blond și-atent era altul decât tasul cel... în lene perseverent. Unde punea el mâna, într-un ceas creștea fântâna, unde punea el vorba, nimenea nu cerea proba, iar unde punea el iubire, era rai pentru cei care-i primeau zâmbetul cu fericire. Si să spun, când văzu pe tânăra domniță, ce e aia garofiță? Ce e aia trandafir? Era smarald, rubin, safir. Dar ce e aia nestămată, era însăși frumusețea după care se zidiră toate lucrurile cele care zice-se, au frumusețe-n ele.
Fincopil de-ndată pe dregătorii mi ți-i opri și zise blând „la aceasta inima-mi dori”. Si cu mare alai porniră, pe pețit se potriviră și pe drum care-ntre ei, se găsiră trei, mai dulce la glas, mai măsurați l-al vorbii pas, mai cum se cuvine, ca să te facă pe tine să iubești cele de la mine.
Și-au pășit Nadin, Berbin și Aladin, în cază la regele Fin. Si-au adus poze, pardon, portrete, să vadă ochii celei fetei că și prințul Fincopil ține seama-n frumusețe cestei minunate prințese. Fata! Când îl văzu, sărmana sensibilă, din albă roșu-rac ea se făcu și mărturisi cu glas suav „parcă...mi-a căzut din prima drag”. Iac-atunci spre palat mi se porniră , pe nicăieri nu rătăciră, ci cu grabă să-ncununeze împărăția lui Fincopil cu pașii de înger a celei prințese.
Când s-au văzut în prag, ea din trăsură, el ținând de-aur toiag, iaca au uitat de haine scumpe, de lume din jur, de vorbe de protocul de dinainte frânte, ea a roșit, el a zâmbit, zice-se ca-n basme „pe loc s-au potrivit ”. Si apucă mâna scumpei prințese și dragostea porni în goană a se țese și unde călcau crini se iveau, un se opreau nuferi de-aur se-ntindeau. Iaca zice-se c-au stat mai mult de-o clipă și jumate, de s-au privit, sorbindu-se de toate. Si de-atuncea a rămas, foiță de-aur care crește ceas de ceas, acel loc așa de asta s-a umplut, că zici că-i pom de aur, soare pe țărână așternut.
Dară...nici nu apucară de mână prea bine să mi se țină, că nu știu cum, ori întuneric, ori lumină, zmeul din împărăția Pizmă, zis și Vrednic-de-laudă-ca-o-cizmă, pe scurt, Slut, a înșfăcat-o pe mândra floare, din ale prințului mânișoare când acesta ochi-n jos plecă, o ultimă gândire la tătâne-să.
Strigăt, țipăt, și necaz, Fincopil se pălmuia-n obraz, primit-a mândră floare-n grijă și-i fu furată, iară el pierdea cu gândul la al lui tătâne-su soartă. Nici nu lepădă haine de nuntire, ci mi se-narmă cu paloș și cu urări din jur de izbândire și plecă precum vijelia pusă pe năpăstuire.
Zmeu-n ceasul ăsta căuta s-o ducă pe prințesă la a facea după cum-îi zicea. Văzând dar că forța n-are-n fața ei câștig și c-ar fi gata să moară ori de foame, ori de frig, se gândi cu mintea-i de ispită, s-o păcălească, să găsească mierea potrivită. Astăzi haine, ieri cercei, cu din acestea mici degeaba zmeului o iei! Dar netrebnicul mă auzi și mai vârtos se puse a gândi și-ncepu ei a-i promite c-o va duce la tătâne-su cuminte, doară...numai cât va fi călătoria să-i stea în brațe, nu de alta, nu cumva vreun fur să o înhațe. Si-i povesti ce frumos e drumul prin pajiști și câmpii, câte mioare se-adapă la izvoare, câte vrăbioare ciripesc în zare. Si le zugrăvi mai ca Leonardo din istorie de vizavi. Iară tânăra prințesă, văzând dar cum încolțește sâmbure de deznădejde se-amărî cu lacrimi față de sine, că-i proastă de cade la astfel de suspine și se bătu cu pumnii-n piept, mai bine moartă decât păcălita zmeului șiret. Si-ncepu zmeul să facă milostenie curată. Își orândui împărăția, puse dreptatea să fie făclia, făclia magistraților și a înalt-prelaților. Si se porni cu abitir ca tot ce va putea să facă, prințese-i de cârmuitor să-i placă, aia degrabă să-mplinească c-apoi...cine va avea peste inima ei ca să domnească?
Iară prințesa vedea și se minuna, țara se schimba, hoții-i pedepsea, mândrii îi smerea, drepții îi slăvea. El dar...rar facea acum că trece pe la ea, doară-doar ei i-o părea ca nu pentru ea le-o făcea, ci...că așa e el în țara sa. Si veneau gânduri de foc, mai-mai s-o mute din loc, dar de fiecară dată, scumpa, tânăra, gingașa fată încredința alegerea ei, nu mintei, ci inimei. Si deși capu-i zvâcnea de „iată câte zmeul are a făcea”, inima curatei, dulce răbda și din piept spre mândra înalța „să nu cumva să-i dai crezare celui ce-n fire și-a scris pierzare, să nu cumva să te convingă cel ce nu caută decât într-a sa ca să învingă”. Si scumpa se liniștea, lacrimi vărsa, că se temea de mintea sa, să nu cumva... să uite inima.
Iară Fincopil în vijelie, pasă nu avea de munți, câmpie. De mâncat...uitase când, de băut o mai fi știind. Din când în în când oprea lâng-un izvor și-o gură de apă mai potolea focul de dor. Strângea firul ierbii într-o palmă, văzând pe zmeul cum sub pumnu-i se sfarmă. Spărgea piatra într-un pumn, văzând cum crapă osul mâinii zmeului nebun. Si cu avânt mi se pornea, păduri trecea, munți număra, nu mi le vedea, ochii țintiți ținea la frumoasa sa. Si gonea prin furtună, ploaia-l bate ca în strună, vântul uscă hainele pe el, ochii grei mai cad nițel. Dară sufletul i-i foc, dorirea nu-i stă pe loc. El nu simte rece cald, el se vede-ajuns în prag. Vede ochii preafrumoase-i, mâinile la sânu-i trase, simte lacrima de bucurie, simte pentru zmeu nemăsurată mânie.
Și iaca ajunge-n împărăție, paloșul ascute, iscusință preface din mânie. Si mi ți se-mbracă ponosit și se pune pe cerșit. Zici de-l vezi că-i colea de ani, habar n-ai de ce fireturi are dedesubt pe haini. Și-ntinde glas, și-ntinde vorbă, c-ar vrea să muncească pentru-a sa ciorbă, să nu mai stea ziua toată-n drum, vrea și el să fie om bun. si se dă pe lângă palat, preamărind pe împărat. Iară când la muncă e primit, degrabă se arată iscusit. Si unde pune mâna crește, că-i dregătoria-ntreagă, că-i de pus dinte la clește. Si zmeul ce mi-l plăcu, și la munci grele-l dădu. Zice zmeul „să muncească, pentru asta a venit, asta să găsească”. Si fiind prințul cuminte, nu lasă zmeului să dea prin minte că el ar vrea alte cuvinte decât de la stăpânul său. Si convins fiind hainul că străinu-i fără voie, că-i unealtă, unde-o puie, să steie, el o zi încredință turnul fetei a-l păzi, pân-a mai închide și el o măsură ochii.
Iară Fincopil primi, în fața zmeului deloc nu tresări, dar în suflet nu mai era locșor care să nu fie cuprins de focșor aprins de dor. Iar când vremea pazei se ivi, prințul într-un gând în ușa camerei sosi și bătând o dată, două, spuse cu viața nouă „minunea mea, eu am sosit, să iau pe cine mi-a fost sortit”. Si fata trează se făcu, din vis pe coate la fereastră, cu iuțeală plecă din glastră și neîndoielnic ușa deschise că sufletul lui Fincopil simțise în vorbele lui zise. Dar nu apucă de tot să strălucească, că peste prinț zmeul se-aruncă și lupta ca-ntre cerbi îndată se porni. Si zmeul vârtos mi ți-l apucă, peste dulapuri, scaune îl aruncă, iară Fincopil se învârtoșă și pe zmeul îl apucă, de tavan mi ți-l trânti, de-i frânse toate oasili. Zmeul se dezmetici, lepădă acentili și-i trânti la prinț o palmă, se-nvârti în loc de amețeală. Iară Fincopil se-aprinse și-o palmă la zmeu când prinse, începu acela ca un titirez, cum fuge după coadă un câine maidanez. Zmeul cu toată ura sări să-l muște de umăr cu gura, dar prințul prise figura și peste bot îi trânti una, de zmeul își înghiți fără unul-doi, toți dinții. Găsind zmeul că-i mai tare feciorul, pe lângă el se avântă, de mi-l înconjură și-ndată forma lui luă, cu păr, cu haine, ba chiar și cu-a lui vorbă. Degrabă-apoi se duse la stânga prințesei, înfățișat ca prinț, cu viclenie-acum să fure inima frumoase-i. Si glas suav si dulce înălță „Prințesă...iată-mă eu prințul tău, cel de colo nu sunt eu, e zmeu netrebnic ce-a luat forma mea de fiu de împărat”. si aflându-se prințesa, pe cari s-o zic, o chema Finessa, între doi fii de-mpărat, avea de-ales: care e al ei bărbat? Tremur mare-n suflet se făcu, mai mult decât aceasta de nimic nu se temu. Ar fi îndurat moarte cu strigăt, dară s-aleagă pe cel neadevărat, de-asta era groază ca de-al focului iad. Si fiindu-i amărăciunea așa de grozavă, căzu în genunchi degrabă și lacrimi începură a șiroi, râuri fără-a se opri. Așa-i de teamă fu să se înșele că nu-ndrăzni cu ochii să privească, când pe unul, când pe altul, de teamă ca mișelul să nu o păcălească. Și-n clipa-aceea luna, și-a dăruit cununa și lumină albă-n jurul fetei se făcu, grăind de sus cel astru „poți privi acuma, ți-am dăruit cununa de-a vede ce-i bine și ce-i rău, îl vei alege pe prințul tău”. Dară prințesa-așa se temea, nu îndrăznea orice i-ar spune luna. Si-aprig hohotea, perdelele se întindea...de-o mângâia. Iară însuși soarele, auzind de lăcrimioarele, mersul și-l întoarse înapoi și pe cei se ivi în al său toi și strigă cu glas de tunet „iaca-ți dau al meu răsunet, pe cel ce vei întreba „ești tu acela?” de te va minți, îndată vei simți”. Dară prințesa era atât de temătoare că nu se-ncredea nici în lună, nici în soare, ea stătea, plângea, sufletul și-l îneca. Iacă mări ce se-ntâmplă, firicel de apa clară, cum e susur în izvoară, lângă fiică se ivi, ale prințului din dreapta lacrimi. Si-ndrăzni atunci prințesa să ridice frumuseța și să privească pe cel din dreapta de unde izvora apa curată ca lumina, cea care-n firicel ajunse până la ea. Si văzând atunci al prințului chip, soare-n lacrimi, dor nebănuit, căci prințul plângea, nu de teama ca vicleanul s-o înhațe, ci că nu putea sărmanul s-o strângă-ntr-a sale brațe, până prințesa nu ar fi ales cine-i prinț, cine-i invers. De-asta feciorul izvora apă curată de munte, de sub sprâncenele-i blânde, că-i era necaz, ca și cum lacrima fetei curgea pe curatul lui obraz.
În ceasul acela prințesa pricepu că cel din fața-i era prințul cunoscut și nici măcar privire-n spate n-aruncă, nu se-ndoi o clipă că cel ce-n fața-i stă e scumpul ei bărbat, prințul ce se cuvine împărat. Si zâmbet toată se făcu, în brațele-i se așternu. La astă privire, zmeul în turbare, porni în fugă mare. Prințul însă stăpân, întinse-n față paloșul, ca un neghiob se-nfipse-n el vrăjmașul.
Și luându-mi-o de mână au plecat o cale bună până-n casa cea dintâi, pragul unde o-ntâlni. Si-au călcat mândră cărare, în spate aur, în față floare. Că nu era râu să nu-și curgă apa înapoi când se-apropiau scumpii amândoi. Că nu era seară neluminată, soare și lună cântau laolaltă. Iară când au ajuns acasă, împărat și-mpărăteasă, pe tron mi se așezară, țară de judecară, lumea de mângâiară, dreptatea așezară-n țară. Iar nu ca-n țara zmeului, din pizmă, ci din iubire, din curată veșnică simțire.
Nu știu-acum de m-ați crezut, eu vă spun ce-oi fi știut. C-o fi fost prințul băiat, iar prințesa, fată vrednică de căutat, dară nu de împărat, nu-i neapărat. C-o fi fost cel zmeul un tânăr, dornic ca să pună mâna pe a altuia cunună, fără ca să fie vrednic de cea albă mână, asta...cine știe, să mi-o spună.
Eu închei cu basmul meu zicând, că pân-oi merge în pământ, am să cred în orice clipă că a adevărului aripă zboară-n focul inimii, în lacrima curățirii.