poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1478 .



Scrisori netrimise (17)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2011-01-12  |     | 



Se apropia ziua în care trebuia să mă întorc în țară și deja începusem, cu o apăsare crescândă, să număr zilele, când vestea a venit ca un trăznet într-o seară. Întorcându-se de la lucru, fără a saluta mai întâi, Mihnea mi-a spus direct:
- Mâine dimineață trebuie să pleci. Nae are mulți clienți de dus și de adus și abia ți-a făcut loc în mașină pentru mâine.

Nu mai știu ce făceam în clipa aceea, la ce mă gândisem cu câteva momente înainte sau în ce culori mi se arătase lumea până atunci. N-am scos un sunet, n-am mai putut nici să clipesc; căpătasem o înțepeneală de gheață, contrar tumultului interior pe care-l simțeam. Mi-am amintit de acel tsunami care devastase coasta Indoneziei cu câteva zile înainte. Mi-am zis că nici oamenii aceia nu fuseseră pregătiți pentru ce avea să se întâmple, că și pe ei valul îi luase pe „nepusă masă”, iar consecințele fuseseră mult, mult mai devastatoare. Că ceea ce mi se întâmplă mie e „floare la ureche” pe lângă tragedia unora care trecuseră prin așa ceva: părinți despărțiți de copii, oameni rămași fără case, fără tot ce agonisiseră în lupta de zi cu zi. Pentru a-mi îndulci situația în proprii mei ochi, am încercat să rememorez acele imagini cutremurătoare văzute la televizor, dar, în clipa aceea, n-au reușit să mă miște mai mult decât mișcă furnica o rădăcină de copac. „Tsunami”-ul meu era mult mai devastator și mai aducător de nefericire. Trebuie să pleci mâine… trebuie să pleci mâine…
Ca să nu rămân stană de piatră pentru totdeauna, am început să mă mișc, haotic la început, apoi din ce în ce mai ordonat, cu scopul de a-mi face bagajul. Îmi simțeam mișcările greoaie și lente, de parcă ar fi fost transmise în reluare. Umblam cu fiecare lucru așa cum trebuie să umbli cu o operă de artă proaspăt restaurată. Mihnea îmi mai dădea câte ceva la mână. Devenisem sau eram pe cale de a deveni paranoică, privind strâmb chiar și acest ajutor pe care se străduia, stângaci, să mi-l ofere. „Vrea să scape de mine mai repede.” „Vrea să fie sigur că nu-mi las vreun lucru, să n-am pretext să mă întorc după el.”
Nu vorbeam. Ce să-ți spui în câteva ore rămase? Cum mai disprețuim timpul! Îmi veneau în minte atâtea ore și ore și ore pierdute fără rost de-a lungul vremii. Aș fi dat orice să-mi pot aduna orele irosite, să le adaug scurtului timp care-mi mai rămăsese de petrecut cu Mihnea. Dar oare aș fi știut ce să fac cu ele? Timpul, când îl ai, ca și dragostea, ca și orice, nu-l prețuiești la adevărata valoare.
A venit cu repeziciune dimineata. Nu putusem să dorm. Nici Mihnea. Doar ne-am foit, dar nu ne-am spus nimic. Auzisem și cocoșul vecinilor, de care făcuserăm haz în nopțile anterioare când ne prindea ora 4 râzând, povestind sau ținându-ne în brațe. Parcă și cocoșul cânta astăzi altfel.
La 6, Mihnea s-a dat jos din pat, ca de obicei. Peste o oră a plecat la lucru. Nae urma să vină în jur de 9. Nu-mi puteam alunga din minte întrebarea de ce Mihnea n-a putut măcar astăzi să mai rămână două ore, până plecam. Dar nu l-am întrebat. Ar fi sunat ca un reproș. Cine are nevoie de reproșuri? În schimb, lipsa acestui gest din partea lui m-a durut mai tare decât despărțirea însăși. Ne-am luat „La revedere” în grabă, l-am simțit preocupat să plece mai repede („Trebuie s-apară Battista să mă ia!”). Rămăsesem rezemată de tocul ușii, cu mâinile în buzunarele halatului portocaliu și sufletul suspendat de o întrebare: „Când ne vom mai vedea?”
Înainte ca Mihnea să-mi întoarcă spatele, am prins glas și am reușit să i-o adresez, timid. Mi-a răspuns printr-o ridicare din umeri. Aș fi preferat ca răspunsul să fi fost „Niciodată”. O ridicare din umeri înseamnă că nu știi, dar nici nu te interesează.
Am rămas multă vreme privind în urmă. Aveam senzația ciudată că mă văd pe mine, de undeva de sus. Îmi devenisem exterioară mie însămi și nu puteam scăpa de gândul straniu că n-o cunosc pe tipa care rezema ușa, cu mâinile în buzunare și cu privirea „baleind” pe stradă în căutarea unui „ceva”. M-am văzut apoi dată la o parte de Nina și poftită la măsuța din curte pe care așezase cafeaua.
E ciudat cum, în momentele de răscruce ale vieții, ne „lipim” mintea de lucruri fără absolut nicio însemnătate. Îmi amintesc că farfurioara de sub ceașca de cafea era albă cu dungă verde, un pic ciobită într-o parte, cam în dreptul locului în care venea codița ceștii. Încercam să trasez o dreaptă imaginară, între punctul cel mai de sus al cozii și punctul acela minuscul de pe farfurie din care sărise materialul. Nu-mi reușea deloc dreapta aia, tot aveam tendința să o curbez. Înnebunisem? Unele dureri par atât de greu suportabile, încât le-ai înlocui cu orice. Fie și cu o dreaptă care nu e deloc dreaptă. Pe Nina am simțit-o privindu-mă cu milă. Vorbea, dar n-o ascultam. După ce-am dat pace farfurioarei și ceștii de cafea, am făcut o pasiune pentru un punct de pe unghia inelarului mâinii drepte a Ninei, punct din care îi sărise oja lilá. Chiar nimic nu-i perfect? Totul trebuie să fie ciobit, sărit, curb, frânt? După ce mi-a dispărut pasiunea pentru oja sărită a Ninei, mi-am îndreptat toată atenția asupra pietricelelor cu care era pavată grădina. Erau pietre mici, albe și gri, un tot pestriț, cum e și viața. Când eram copil, priveam fix o anumită piatră și așteptam o minune. Construiam o lume imaginară în jurul unei pietre și eram convinsă că, dacă o voi privi îndeajuns, se va deschide și din ea vor răsări acele zâne și acei feți-frumoși despre care citisem. Alteori, dintr-o piatră, făceam un castel strălucitor. În care, bineînțeles, aș fi intrat dusă de Prințul-cel-frumos pe calul lui alb. „Și au trăit fericiți împreună până la adânci bătrâneți”… până la adânci bătrâneți. Formula aceasta mă obsedase încă din copilărie, chiar dacă abia mai târziu am înțeles mirajul traiului împreună fericiți până la adânci bătrâneți. Abia mai târziu am înțeles, atunci când n-am mai știut sau n-am mai putut să fac dintr-o piatră castel și dintr-un gând pe Prințul-cel-frumos.
Acum, nu știu ce așteptam de la pietrele din grădină. Cert e că, la un moment dat, am zărit ceva sclipind. M-am ridicat să văd ce este și am aflat un inel. Un inel cu piatră. L-am arătat Ninei, dar mi-a spus că nu știe al cui este și mi-a propus să-l păstrez. L-am aruncat la loc. Cine l-a pierdut, să-l găsească. În scurtul timp al șederii mele în Italia, primisem două inele: unul de la Lola, altul de la „pietre”. Numai pe cel pe care mi l-am dorit nu-l primisem. Mai lasă, mai lasă-mi inelul… ce nu mi l-ai dat niciodată!
După ce am băut cafeaua și am „conversat” cu Nina, am găsit energii nebănuite cu ajutorul cărora am reușit să mă îmbrac. Nae trebuia să sosească. Până atunci, crezusem că nu sunt în stare să urăsc. Am aflat că da și încă, în mod nedrept, pe cine nu trebuie. Toate frustrările, toate neîmplinirile mele legate de Mihnea le adunasem, le transformasem în ură pe care o revărsam, în gând, asupra lui Nae, vinovat, desigur, nu doar pentru că îndrăznise să se bage în viața mea, stricând, cinci zile mai devreme, ceea ce oricum avea să se strice, ci și pentru faptul că lui Mihnea nici prin cap nu-i dăduse să îmi propună să-mi amân plecarea cu o săptămână, cu două, până când indispensabilul Nae ar fi avut iar mașina liberă.

Când mi-am luat bagajul, am mai aruncat o privire camerei. Văzusem, cândva, un film în care o femeie, împreună cu soțul ei, își câștigau traiul astfel: colindau lumea și dădeau o reprezentație în care ea se așeza țintă, iar el arunca zeci de cuțite, trasând, astfel, conturul trupului ei. Pentru o clipă, m-am văzut ca fiind eu în locul aceleia. Doar că, pe mine, cuțitele mă nimereau.
Plecam. Și nici măcar nu aflasem cine-i Lăcrămioara. Am aruncat o ultimă privire spre caiete și o străfulgerare de gând m-a îndemnat să le iau. Aveam nevoie să termin lectura. Mai ales că Mihnea mă asigurase că, până la sfârșit, voi afla. Dar nu puteam face asta. Din păcate, buna-cuviință mi-e ca o haină, chiar și în momentele de rătăcire a minții.
Nu fusese rostită nicio vorbă, nici un definitiv „Adio!”, dar am știut (chiar nu știu cum, de unde am știut) că se terminase. Fără să înțeleg de ce, fără să am măcar o bănuială. Un fel de cunoaștere ca un deja-vu; nu știi cum, unde, când ai mai trăit o situație, dar îți e clar că ai mai trăit-o. Eu cred că o trăisem doar în spaimele mele. Și aș fi crezut că nu e de-adevăratelea, dacă Nae nu s-ar fi înființat, vesel nevoie mare, să mă scoată din rătăciri:
- Da’ ce sunteți așa supărată? Știu că v-am stricat planurile plecând mai devreme, și-mi pare rău. Dar aveți toată viața înainte. O să vă tot duc și-o să vă tot aduc, pân-oți hotărî să v-adunați într-un loc. Eu abia aștept să vă iau banii. He, he, he!, încercase Nae să glumească.
Taci, să nu te trezești cu una peste ochi!
„Stricat planurile”! Așa se cheamă la Nae când desparți doi oameni care se iubesc.
Încă mai credeam că între Mihnea și mine fusese iubire. Și nu înțelegeam că, dacă ar fi fost așa, nimic și nimeni nu ne-ar fi putut despărți. Și că bietul Nae nu „stricase” nimic, pe principiul de bun-simț că nu poți strica ceea ce e dinainte stricat.

Când mi-am luat „La revedere” de la Nina, cu lacrimi în ochi (cred că a înțeles că lacrimile nu-i fuseseră adresate), mi-am luat adio și de la o parte din suflet – fărâme rătăcind printre pietrele din grădină, dansând în jurul strălucitorului inel misterios.

Plecam. Și, chiar dacă nimeni nu-mi spusese, am știut că nu mă voi întoarce niciodată.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!