Aparentul final

Știrea morții lui Ariel se împrăștie urbi et orbi. În acele momente cumplite, prietenii din toate colțurile țării și lumii fură fizic ori sufletește alături de cea care-i fusese soție. Domnul Marcu și doamna Marcu, părintele Gabriel, tatăl și mama Adei, domnul Muncan și fiul său (cei doi timișoreni cu care împărtășiseră experiența războiului din Serbia) ori d-na Manu din Germania își lăsară baltă treburile pentru a fi lângă ea. Dl. Lacey venise și el din Anglia. Ricardo Gomez Borlini îi scrisese o lungă scrisoare electronică. Și pe el îl lovise o nenorocire. Se afla în Argentina, la căpătâiul fiului său mai mic care avusese un grav accident de motocicletă. Își întrerupsese contractul cu firma spaniolă de aviație pentru a-l ajuta pe sărmanul copil să se adapteze la noua lui situație de infirm (bietul tată spera că se va face bine într-o zi). Și totuși, în durerea lui, Ricky găsise timp și suflet să o consoleze pe văduva camaradului său.
Dar să revenim la Silvia, căci firește, vă întrebați probabil cum a suportat ea o asemenea lovitură – cumplită chiar într-o situație normală – cu atât mai necruțătoare în starea ei delicată, acum când n-o mai despărțeau decât două luni de naștere. Care fuseseră primele ei cuvinte când cei mai buni prieteni, Ada și Edi veniră să împărtășească cu ea cumplita veste? Fuseseră „Nu pot să cred”. Săptămâni în șir acesta avea să fie aproape unicul leit-motiv al tuturor conversațiilor.
- Nu pot să cred, Ada, repeta ea întruna. Aș fi avut o presimțire. Un vis. Întotdeauna a fost așa, de fiecare dată când am pierdut pe cineva drag. E imposibil să i se fi întâmplat ceva fără ca eu să simt. Ariel se va întoarce, Ariel se va întoarce!
De obicei asemenea declarații de credință se sfârșeau în accese de plâns sfâșietor. Ada și Edi se uitau unul la altul fără să aibă inima s-o contrazică.
- Așa e cel mai bine pentru copil, spuse într-o zi d-na Telinschi către bărbatul ei. Până când naște e mai bine să n-accepte adevărul, adăugă mohorât. Măcar atât s-o țină puntea asta fragilă.
Edi nu-și revenise nici el din șocul atât de brutal al morții prietenului său. În mod irațional, și el sperase să fie o eroare. Dar nu fusese. Raportul autorităților sârbe era foarte clar. De altfel totul părea să se lege. În faxul pe care îl primiseră pe adresa firmei se specifica că fusese vorba de un atentat. Un atentat revendicat de o organizație teroristă internațională: „Frăția libertății”. Se pare că dl. Beller, printr-o întâmplare, dăduse un important ajutor poliției federale în deconspirarea unor membri ai organizației ce activau pe teritoriul Yugoslaviei. Asta Edi o aflase pe căi oculte, citind pe Internet edițiile în engleză ale unor ziare belgrădene. Siviei nu-i spusese însă nimic.
- E vorba de organizația din care făceau parte cei ce i-au asasinat soția și copilul, acum 10-11 ani, îi explică el Adei, amintindu-și că Silvia îi menționase numele ăsta odată.
- Sărmanul Ariel, răspunse Ada printre lacrimi, ce soartă a avut. A murit ca un soldat. Avionul a fost cândva arma lui de luptă și tot de aici i s-a tras moartea. Și sfârșitul precedentei lui familii, de asemenea. Poate că frica Silviei de avioane a fost un noroc extraordinar: a ferit-o până acum de nenorocire.
- Stau și mă întreb, continuă Edi, oare Ari a apucat măcar să afle de copilul lui? Oare a știut că e tată?
- Presupun că n-o să știm niciodată. Silvia nu-și activase opțiunea să primească mesaj de retur dacă destinatarul își deschidea e-mailul, ci doar de confirmare a privirii. Spunea că incertitudinea e uneori mai ușor de suportat ca adevărul. Și într-un fel s-a dovedit că are dreptate.


Când ea primi certificatul de deces fu ca lovită în moalele capului. Până atunci nu existase nici un act oficial care s-o contrazică, nici o dovadă palpabilă că el nu mai exista. Acum însă, fără a asimila și a înțelege pe deplin adevărul, pentru prima dată păru că ia cunoștință de acesta. Îl văzu pe Christien Létrier uitându-se la ea fix.
- Silvia, zise el ... neștiind prea bine cum să înceapă, ... vreau să vorbesc cu tine ... despre ceva nu tocmai plăcut.
Se aflau la ea acasă. Ada și Edi erau și ei acolo pentru a o ajuta la treburi și a-i ține companie. Momentan însă Silvia și Christien erau singuri.
- Am fost la Paris, după cum știi, pentru a mă ocupa de problema bunurilor lui Ari. Făcu o pauză apoi spuse oftând :
- Am fost contactat de o anume doamnă, o argentiniană stabilită de curând în SUA, Andalín Brinubiez de Echeverría.
Silvia tresări auzind numele.
- Din partea fiului ei, Esteban Beller, urmă Létrier. Fiul adoptiv al lui Ariel. Înțelegi, el are dreptul la o parte din moștenire. Vor trimite un avocat să verifice evaluarea bunurilor din România. Voiau chiar să te caute pesonal pentru a ajunge la un aranjament ... Știu că pe tine nu te va afecta lucrul ăsta din punctul de vedere material, dar ...
Ea avu o izbucnire neașteptată. O furie subită și amară.
- Un fiu care și-a pălmuit tatăl vine acum la moștenire? Are tupeul să pretindă și să verifice ? Să stabilească aranjamente?
- N-o să se aleagă cu mare lucru. Din fericire, aproape tot ce avea în țară, Ariel a pus pe numele tău. Tot ce poate revendica legal acest Esteban se referă la acțiunile de la Bel-Air și la apartamentul din Paris ...
- Nu, spuse Silvia, după un moment de tăcere. O să împărțim tot ce i-a aparținut lui Ariel.
Și în timp ce soții Telinschi (care veniseră și ei în cameră) și Christien o priveau nedumeriți, ea spuse cu un calm amar :
- Poate că el nu s-ar mai fi întors niciodată la mine ... Poate că în cele din urmă n-aș fi fost decât o altă soție divorțată a lui Ariel Beller Aranda ... iar fiul meu – dorit numai de mine – n-ar fi avut moral și material mai multe drepturi decât fiul ei.
Simți cum picoarele o lasă. Edi sări s-o sprijine. El și cu avocatul de la ACAB o ajutară să se așeze pe canapea. Ea continuă să vorbească, ca și când simțea nevoia să dea afară mai repede cuvintele :
- O să vând apartamentul din centru ... și ferma de la Snagov ... Oricum ele nu-mi mai aparțineau ... Aparțineau altei lumi ... Altei vieți ... Te rog pe tine, Chris, să te ocupi de tot. Aranjezi cu avocatul acelei femei. Să obțină tot ce vrea. Dar să nu cumva să cuteze ea sau fiul ei să dea ochii cu mine, spuse și privirea i se inflamă de mânie. Să nu îndrăznească să pună piciorul pe pământul României ... Să calce pe urma pașilor lui Ariel iar eu să aflu. Altfel vor regreta amarnic adăugă ridicându-se în capul oaselor.


Timpul trecu pe negândite și ceasul nașterii se apropia cu pași repezi. Pe măsură ce realitatea morții lui Ariel își făcea tot mai mult loc în inima ei, o depresie adâncă începea s-o cuprindă, în ciuda eforturilor disperate ale prietenilor de a o menține pe linia de plutire. Soții Telinschi aproape că se mutaseră cu ea (Silvia locuia acum în vechea ei casă părintească). O însoțeau peste tot : la doctor, la plimbare, la cumpărături. Nu o lăsau singură nici un moment. Apoi sosi în sfârșit și ziua cea mare. Din durere și zbatere, din sudoare și suferință (în ciuda celor 36 de ani pe care îi împlinise de curând, mama optase pentru naștere naturală), într-o noapte de la începutul lui iunie veni pe lume fiul lui Ariel. Un băiat sănătos și voinic, de aproape patru kilograme. „Misiunea” Silviei fusese dusă la bun sfârșit. Cu toții sperau acum ca un reviriment să se producă; ca Andrés Beller Aranda (îl numiseră așa după un unchi al tatălui său) să-și înceapă drumul în viață printr-o minune: aceea de a-i reda mult încercatei lui mame liniștea. Dar nu fu așa. Săptămânile treceau fără nici o schimbare în bine. O deznădejde tot mai adâncă pusese stăpânire pe ea, odată ce traumele propriei ei existențe ieșeau din nou la suprafață.
Fiul ei nu-i aducea o prea mare consolare, acum, când Ariel nu mai era. În timpul – scurt la scara unei vieți – cât îl avusese alături, el fusese tăria și încrederea, energia și puterea ei de a înfrunta viața. Cândva se imaginase pe sine, pe Ariel și pe fiul lor ca pe o treime indivizibilă, ca și când părțile ce o alcătuiau nu puteau avea o viață separată. Avea de multe ori senzația că murise și ea, că ceea ce trăia acum era un fel de prelungire a vieții, o post-existență artificială și nefirească, ca cea a unui om în moarte clinică, încă racordat la aparate. Avea în față o imagine care îi dădea coșmaruri, imaginea viitorului fiului ei – sortit ca și ea să crească fără protecția unui tată în viață, batjocorit și umilit cum fusese ea, luptând din greu să-și mențină condiția umană.
Desigur, acum avea o oarecare situație materială; dar nu era nici suficient de bogată pentru ca banii să-i asigure o protecție absolută și nici suficient de săracă să nu stârnească invidia și persecuțiile celor aflați mult mai jos pe scara socială. Avea și prieteni, gata să sară pentru ea și s-o apere în orice moment. Dar știa că nici asta nu-l va pune la adăpost pe Andrés de acel dulău, niciodată sătul, al răutății omenești. Și nici de fantomaticele umbre ale trecutului.
Într-o zi, când ieșise la plimbare cu băiețelul, lupii adulmecaseră prada. Pe când se pregăteau să se urce în mașină, în parcarea de lângă parc, acele fețe întunecate se opriseră la vreo zece metri de ei. Nu era o gașcă de puști, erau cinci bărbați în toată firea. O fixaseră cu privirea și se pregăteau să strige. Putea distinge vechiul „Perverso” printre dinții lor, jucând pe limbi, dansând în ochi, plutind în gesturi. Dar el n-avea să fie rostit. Ada și Edi, observându-i, se postaseră lângă ea, de-a stânga și de-a dreapta, cu mâinile în șold, ca doi pistolari gata de tragere, cu ochii țintă la grupul ostil. După aprigul schimb de priviri, cei cinci renunțaseră și o luaseră din loc, mormăind cuvinte de neînțeles și umplând asfaltul de scuipături.
După acest incident ce-i răscolise amintirile, Silvia se gândea uneori că cel mai bine ar fi ca ea să moară – cel mai bine pentru fiul ei. Dar nici chiar în ideea morții nu putea găsi refugiu și consolare, fiindcă atunci îi sărea în față cel mai cumplit scenariu pe care mintea ei îl putea fabrica: acela că verișoara ei, Laura îi va lua copilul. Nu-i era oare singura rudă în viață? Și n-ar fi fost asta o capodoperă a vendetelor pentru cea care se dedicase trup și suflet unui război absurd? Asta o făcea să se cutremure și să alunge ideea morții.
În starea de descumpănire în care căzuse, Silvia nu căuta deloc tovărășia oamenilor. Devenise tăcută, absentă și închisă în sine. Reuși totuși să iasă din cochilie în ziua în care Geo, fostul ei camarad de arme în ale programării, trecu pe la ea să-și ia rămas bun, împreună cu Cristina, logodnica lui. Câștigase la loteria vizelor și urmau să plece în America. În sfârșit, visul lui de a lucra la o mare companie de soft în domeniul jocurilor avea să se împlinească; semnase deja un contract.
- Am să scriu un joc care să mă facă celebru, declară el fostei lui șefe într-o naivă explozie de bucurie. Atâta doar că tot n-am un subiect, adăugă rușinat de izbucnirea de adineauri, deplasată vizavi de durerea ei.
- Îți dau eu un subiect, zise Silvia cu tristețe. Războiul Malvinelor. Avioane, nave ... rachete și tunuri ... cred că o să-i captiveze pe tinerii care n-au trăit nici măcar o zi de război. Apoi își aminti de ziua în care oamenii de la ea din secție, la fostul IREEN-ACAB îl cunoscuseră personal pe Ari. Când el îi arătase băiețelului unui angajat cum să câștige un asemenea joc. Înainte de acea petrecere a firmei la care ei doi dansaseră „dansul de la miezul nopții”. Dansul inimilor oprite ... O podidiră lacrimile.
Îi întinse mâna lui Geo și cu o voce slabă, îi ură mult noroc în noua lui viață. Pe urmă recăzu în starea de dinainte. Tangențial, ajungeau la ea noutățile de la firmă. Colegii ei reușiseră, firește, să treacă peste șocul ce pe ea o dezechilibrase. TelinConstruct-ul era în maximă activitate și la sediu și pe teren. Noul proiect al muzeului în aer liber – demarat deja – nu numai că „înghițise” ca amploare și resurse nouăzeci la sută din forța de muncă a firmei, dar îi și subjugase moral pe toți angajații, seduși de ideea că va ieși ceva minunat. Măsurătorile de teren erau aproape gata și se făceau ultimele retușuri la planul muzeului. Cu o mică echipă, Ada demară și cealaltă lucrare, căbănuța lui Sir William de la Vama Veche.
În acest răstimp – o lună, două, trei, Silvia primi câteva vizite ale personajului mai sus pomenit. Dacă ar fi depins de el, probabil că vizitele ar fi fost mai multe, mai dese și mai lungi. Dar ea își stăpânea greu iritarea când îi vedea trupul deșirat și uscățiv în pragul ușii și-l dorea plecat cât mai repede. De fiecare dată, dl. Lacey, cu o grotescă grimasă de doliu întipărită pe față, aducea vorba despre Ariel și îi răsucea cuțitul în rană, deși Silvia pricepea că-și dădea toată silința s-o consoleze, în felul său stângaci, brutal, lipsit de tact. I se păreau cu totul străine de suferința ei aceste dovezi de solicitudine: doar el fusese unul dintre cei care făcuseră ca viața ei să fie așa cum era.
În timp ce el vorbea, tânăra mamă îl privea fix pe bărbatul din fața ei și tăcea.
„Ai tu habar, bătrân ciufut, i se adresa în gând, câte știu despre tine? Care o fi fost rostul tău pe pământ, acela de a aduce suferință? Inclusiv unicului tău fiu!”
Și totuși se pare că odată făcuse și pe cineva fericit. Acea fotografie o dovedea. Oricum ar fi fost, când tăcerea Silviei devenea insuportabilă, respectabilul gentleman o lua din loc, cu coada între picioare, sperând că data viitoare o va găsi în toane mai bune.
Cu toate astea, în ciuda neplăcerii provocate, vizitele lui William Lacey îi atingeau mereu ceva în subconștient, căci începuse să aibă vise stranii. Avea impresia că ceva material, ceva sau cineva palpabil emana din ele. În prima noapte când avusese visul, i se păruse că simte lângă ea pe cineva și întinsese mâna. „Tu ești, Ari?” întrebase prin somn și atunci cineva îi răspunsese: „Nu, o, nu, sunt eu, nu mă recunoști?”
Ochiul ei interior se deschisese și bărbatul din vis, căruia nu-i putea distinge fața spusese:
„Sunt eu, Clive Lacey. Cel pe care l-ai cunoscut înainte ca toate astea să se petreacă”.
„Dar ce cauți aici?”
„Þi-am întors vizita. Te-am simțit tulburată și am venit. În afară de asta am ceva să-ți spun.”
„De ce tu și nu Ariel? De ce n-a venit el la mine?”
„Pentru că între noi există o altfel de legătură.”
„Legătură? Ce legătură?”
„A sângelui”.
Atunci Silvia se trezise paralizată de spaimă și văzuse că lângă ea nu era nimeni. Voise să ia telefonul și s-o sune pe Ada, dar nu îndrăznise să se miște. Apoi simțise răsuflarea caldă a copilului în pătucul lui și inima i se liniștise și adormise la loc.
Dar în noaptea următoare, îl visă din nou.
„Ești la capătul puterilor, Silvia, dar nu și la capătul suferințelor. Curând îți va fi dat să treci prin cea mai mare încercare a vieții tale. Te vei afla față în față cu spaimele tale cele mai vechi și cele mai cumplite. Să știi că nu există cale de scăpare.”
Aceste vise ajunseseră o tortură, o reîntâlnire pe altă lungime de undă cu propriile sale obsesii. „Cumplita încercare”. „Bătălia finală”. „Răscumpărarea greșelilor trecutului”. Ultimele două sintagme erau de mult prezente în subconștientul ei. Dar nu-și putea închipui nici o încercare mai cumplită decât moartea lui Ariel. Cât despre greșelile trecutului, cum o va putea vreodată răscumpăra pe cea din urmă? Îl revedea pe soțul ei implorând-o să-l lase să sfarme cercul Răului. Îl revedea îngenunchind distrus la patul ei de suferință, făcându-i amare reproșuri. Apoi fusese despărțirea lor, devenită acum ireversibilă.
Și ce-i ceruse Ariel în definitiv? Îi ceruse atât de puțin, doar să-l susțină moral, să fie alături de el în ceea ce urma să întreprindă. Dar ea fusese neînduplecată, de neclintit în trista-i lașitate. Și presupunând că ea acum ar fi putut face – de dragul dreptății și adevărului ceea ce voise să facă Ariel, ce ar mai fi putut schimba? I-ar mai putea reda viața ceea ce îi luase?
Torturată – ziua de gânduri – noaptea de vise, se simțea din ce în ce mai rău. Trupul o trădase. Nu mai putea metaboliza otrava. În trecut, somnul o ajuta întotdeauna să elimine acele otrăvuri concentrate. Dar acum nu se mai culca înfrântă pentru a se scula a doua zi cu moralul refăcut. Acum toate zilele și nopțile erau la fel.
Avea mereu greață, mânca prost și îi trebuia ajutor ca să-și poată îngriji copilul. Edi o ajuta cel mai mult. Era un prieten minunat și numai prezența lui și a Adei (când firma îi lăsa puțin timp liber) o împiedica să piardă definitiv controlul asupra ei înseși.
Într-o dimineață, o deșteptă un apel telefonic. Vocea de la celălalt capăt al firului o convoca la Poliție. Inima i se oprise pentru o clipă, crezând că era vorba de ceva în legătură cu Ariel. Dar se înșela: era vorba de ceva petrecut cu mulți ani în urmă. Ceva legat chiar de aceia cărora le servise drept cal de bătaie și în final drept pavăză și scut; ceva legat deopotrivă de un alt punct de inflexiune al vieții ei. O teribilă suferință din trecut. Și o enigmă abia acum elucidată.

În vremea când Silvia trecu prin toată această suferință de neînchipuit, o altă dramă se desfășura în paralel cu a ei. Ce-i drept, cu mult diferită ca esență, dar cumva convergentă.
Era vorba de Luiza Marinescu-Vicol, ziarista care îndrăznise să scoată la lumină o mică parte din conținutul haznalei infecte ce fusese până la acel moment viața d-lui senator Tănase.
Într-o zi de la începutul acelei veri, o femeie cernită își conducea soțul și copila la aeroport. Erau toți trei tăcuți și înlăcrimați.
- N-am să înțeleg niciodată de ce ai luat hotărârea să ne despărțim, Luiza, vorbi într-un târziu bărbatul.
Femeia îl privi cu nesfârșită și dureroasă tandrețe. Îi mângâie obrazul plin de lacrimi și șopti gâtuit:
- Þi-am mai spus de o mie de ori, iubirea mea. Fiindcă acolo, departe, sunteți în siguranță. În Canada o să fiți la adăpost de mâna cea răzbunătoare. Voi doi sunteți tot ce am.
- N-am să-nțeleg de ce ... murmură el ... „Divorț prin acord”. Ce stupid! „Acord” cu pistolul la tâmplă.
Când semnaseră actele, cu o lună în urmă, lui nu-i venise să creadă. Nu putea crede nici acum. Mai ales că ea nu-i spusese decât jumătate din adevăr.
„Nu ai dreptul să faci pe justițiarul în viața altora atâta timp cât în viața ta există minciună”, declarase cândva cu cinism Răzvan Tănase.
Iar ea nu-i putuse mărturisi soțului ei minciuna care îi adusese în fața altarului. N-avusese curajul că-i spună că timp de 20 de ani ... el iubise o femeie care n-a existat niciodată. Voise ca relația lor să moară frumos, ca o mireasă neprihănită. Voise ca el să păstreze măcar iluzia unei iubiri curate. Așa că nu mărturisise adevărul, dar renunțase la ce a obținut prin minciună. Căci în cealaltă direcție, cea care privea viața „altora”, ajunsese prea departe ca să mai dea înapoi. Era în punctul de neîntoarcere.
- Nu va servi la nimic să dai tot materialul pe mâna justiției. Are imunitate parlamentară. În plus, nici unul dintre martori nu va avea curajul să apară la proces, ori să dea vreo declarație.
- N-am spus că va servi la ceva. Am spus că nu pot face altfel.
Această discuție avusese loc înainte de separarea lor legală. Mama Luizei murise de puțin timp, iar sora ei cu copiii plecaseră în Canada. Soțul și fiica ei nu aveau să stea printre străini. Cel puțin va avea această slabă consolare. Hotărârea fusese luată pentru a-i pune la adăpost.
- Omul căruia nu i se mai poate lua nimic devine un luptător redutabil, murmură ea. Dreptatea cere sacrificiu. Ca și creația. Dreptatea este creația Adevărului.
Venise momentul despărțirii. Anunțuri, controlul bagajelor, verificarea înainte de îmbarcare. Lacrimi, sărutări, cuvinte de consolare. Îmbrățișarea ultimă. Vedea ca printr-o sticlă aburită. Oare aveau să se mai revadă vreodată? Nu se putea îndoi că, odată plecați din cetate cei nevinovați, peste Sodoma va începe ploaia de foc.


Ada lucrase pe calculator toată ziua; ochii i se înroșiseră și o usturau. Deschise cutia cu mesaje electronice: avea unul nou venit. Îl accesă și îl citi. Asistenta ei o privi cum se schimbă la față pe măsură ce citea. În secunda următoare, d-na Telinschi se ridică și ieși din birou ca o furtună, cu fața descompusă. Se urcă în mașină, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât cu greu reuși să pornească motorul, să-și pună centura și să demareze. Ajunsă la Silvia acasă, intră gâfâind și îl găsi pe Edi, jucându-se cu copilul în curte.
- Unde e Silvia ? strigă ea din poartă.
- A plecat acum vreo ... Edi se uită la ceas ... acum vreo oră, cred. M-a rugat să stau cu Andrés și ... Dar ce s-a-ntâmplat ? Dumnezeule, i s-a întâmplat ceva ?
- Trebuie s-o găsim. Repede!
Când adăugă despre ce era vorba, soțul ei se făcu alb ca varul. Primul loc unde le dădu prin minte s-o caute era apartamentul ei din centru, pe care încă nu-l vânduse. Portarul le spuse însă că d-na Beller nu trecuse în acea zi pe acolo. Îl văzuse în schimb pe dl. Lacey. Ieșise cu câinele la plimbare.
Îl întâlniră în grădina Icoanei, privind copiii care se zbenguiau în nisip la terenul de joacă. Panther alerga, făcând porumbeii să-și ia zborul într-un nor de fulgi și de praf.
Cu greu își găsi Ada cuvintele în engleză, în starea în care era. „Ați văzut-o pe Silvia?”
Când îi spuse că ea voia să-și pună capăt zilelor, el se schimbă la față și spuse încet: „O, Doamne, nu și de data asta!”. Și porniră toți trei într-o cursă disperată luând la rând locurile unde bănuiau că o pot găsi. Copilașul scâncea din când în când și Edi, așezat în spate cu el în brațe, se întreba, cu mintea înghețată de spaimă, ce fel de moarte își alesese Silvia (oh, de ce tocmai asta avea importanță acum?). Oricum, nu o găsiră nici la vreun spital, nici la morgă. Fuseseră – în ultimă instanță și la domeniul de la Prundu Snagovului (care urma să fie vândut la licitație), dar, așa cum era de așteptat, ea nu fusese nici aici. Se înserase și șansele lor de o găsi în vreun parc sau orice alt loc în aer liber de care știau că ar fi putut fi ea legată sufletește erau practic nule.
Trecură din nou pe acasă pe la Silvia. Ada simțea că trebuie neapărat să folosească toaleta – spaima îi dădea o durere cumplită în rinichi. Când deschise ușa, aproape că îi veni să țipe. Cu spatele rezemat de perete, goală pușcă și cu genunchii la piept, dar vie și nevătămată era o femeie: Silvia. Pe marginea căzii atârnau niște lucruri ude: hainele ei.
- N-am avut curajul s-o fac, zise încet. N-am putut, și lacrimile începură să-i curgă pe obraji.
- Gata, gata, a trecut, a trecut. Ada o luă în brațe și o încălzi cu trupul ei. Doamne, ce tare ne-ai speriat. Cum ai putut să ne faci una ca asta?
Se duse la fereastră și le făcu semn lui Edi și d-lui Lacey – care așteptau în mașină. Zâmbetul și privirea ei îi înștiințaseră instantaneu că o găsise pe Silvia. Câteva minute mai târziu erau amândouă așezate pe canapeaua din sufragerie, iar Edi trecu în bucătărie, căci șocul îl făcuse să simtă o foame nervoasă – pe de o parte și pe de altă parte – să vrea să facă ceva cu mâinile, orice. Cât despre Sir William, acesta avusese înțelepciunea să se retragă discret. Odată încredințat că Silvia era în afară de orice pericol, hotărî să n-o inoportuneze prin prezență și o lăsă în compania celor ce-și câștigaseră dreptul de a-i fi prieteni.
Edi veni cu ceștile de cacao fierbinte. Îi dădură să bea ca unui copil. Îi luară mâinile ce tremurau ca la un epileptic într-ale lor. Fără să pună întrebări. O învăluiră doar cu dragostea lor mută. Și nu plecară de lângă ea decât în clipa când un somn de plumb îi închise ochii și îi înmuie trupul zbuciumat.


Timp de două zile ea se închisese într-o tăcere obstinată. A treia zi de la cele întâmplate, pe când zăcea încă la pat, Ada îl luă pe Edi de o parte și spuse :
- Silvia a aflat ceva grav, deosebit de grav. Își înghiți nodul din gât. Îți amintești de ziarista care a fost agresată anul trecut ?
- Vorbești de prietena ei ? Luiza Marinescu, parcă așa se numea.
- Chiar ea. După ce a fost nevoită să plece de la ziarul unde lucra, și-a continuat investigațiile pe cont propriu. L-a urmărit pe acel individ care a lovit-o și care e în slujba d-lui senator, știi tu care. Acel nemernic care a terorizat-o pe Silvia în copilărie și mai târziu. E în prezent o persoană respectabilă, patronul unei cârciumi, pardon, internet-cafe. Numele lui e Florin Stăncescu. Ei bine, într-o zi Luiza (deghizată, firește) a fost acolo. Individul a jucat poker până la ziuă cu unii de teapa lui – din aceia care își pierd sistematic nopțile și banii în fața jocurilor sângeroase, a femeilor goale de pe ecran și a păhărelului de pe masă. Băieții l-au tapat de tot câștigul acelei nopți până când în buzunar nu i-a mai rămas nici măcar o scamă. Atunci, ce crezi ? Tipul a scos din sân un medalion. Unul dintre tovarășii lui l-a cântărit în palmă. L-a întors pe toate părțile.
„Pare din aur. Dar nu face atâta.”
Acel Stăncescu a rânjit cu subînțeles. A rânjit și a spus:
„Valorează de zece, de o sută, de o mie de ori mai mult ca unul obișnuit. Mie mi-a deschis porțile Raiului. Tot ce vezi de aici a pornit.”
Celălalt a râs și a întrebat ceva de genul:
„Să-nțeleg că prin asta ai devenit supus al Coroanei?”
Un altul s-a amestecat atunci în discuție și a punctat direct:
„Ia zi, Florine, ce ți-a mai dat să faci dl. senator?”
Cu toții știau că Poliția îl săltase de vreo două ori pe stimabilul patron și tot de atâtea ori, grație unui telefon trăseseră pe dreapta și îi deschiseseră politicos portiera. Numai că pe Luiza nu asta a frapat-o. Ea știa asta demult. Nici măcar nerușinarea cu care acest Stăncescu le recunoștea pe toate în gura mare, ca și când nu era în țară om de care să-i pese. În privința asta individul nu-i nici pe departe un caz singular. Ceea ce a frapat-o era medalionul însuși. Și-a amintit că l-a mai văzut cândva. Fără a pierde timpul punându-și întrebări, l-a urmărit pe noul posesor. Acesta l-a dus la o casă de amanet și ea l-a răscumpărat. Atunci studiindu-l de aproape, l-a recunoscut nevenindu-i să creadă. Nu era greu, căci avea un model străin, ciudat – o cruce celtică cu o lucrătură specială. Îl văzuse în studenție de zeci de ori, la gâtul mamei Silviei. Pe atunci se vedeau des. Înțelegi, înțelegi ce înseamnă asta?
- Că acest Florin Stăncescu este ... este ... se bâlbâi Edi ca sugrumat, neîndrăznind să formuleze propoziția până la capăt.
- Asasinul d-nei Linoiu. Iar Răzvan Tănase nu e nici el străin de faptă.

Aceasta fu și concluzia la care ajunsese ofițerul ce analiză probele. Probe mai vechi și probe mai noi. Suficiente pentru a reconstitui frânturi de adevăr. Dar aproape nule pentru a redeschide un dosar clasat acum 12 ani și a-i aduce pe făptași în justiție. I-adevărat, existaseră chiar și atunci, la finalizarea anchetei indicii și opinii contrarii versiunii oficiale. Existaseră zvonuri că în acea îndepărtată zi de vară a anului ’89, câțiva copii aflați la pescuit în cealaltă parte a lacului auziseră un țipăt, apoi niște bufnituri înfundate. Exista presupunerea că dacă investigațiile întreprinse atunci s-ar fi terminat cu verdictul „crimă” – lucrul ar fi declanșat un scandal de neimaginat în acele vremuri, iar conducerea organizației de partid pe sector ar fi fost măturată numaidecât de pe posturi.
Exista relatarea uluitoare a Luizei Marinescu. Exista în sfârșit medalionul.
- Deci ați putea să-mi confirmați categoric că medalionul a fost al mamei dvs., d-nă Beller?
- Da, categoric.
Atunci, Silvia fusese perfect calmă. Refuzase să fie condusă acasă cu mașina. Dar când o pornise pe străzi, totul în jurul ei se întunecase. Avea impresia că timpul se răsucise în loc, iar ea se întorsese în acea noapte când o așteptase pe mama ei. Ce-i spusese Laura atunci?
„Și o aștepți de mult, nu-i așa?”
Asta spusese și își aminti că o simțise zâmbind la telefon; își imagina zâmbetul acela crud, de pisică ce se joacă cu prada. Ea știa. Știuse în toți acești ani. Probabil, fusese chiar de față. Și el. Soțul ei. Căci ea era de pe atunci „o femeie măritată, respectabilă”, care nu umblă singură pe străzi și prin parcuri.
„A fost o crimă comandată!”
„Nu, mai degrabă ei doi l-au surprins asupra faptului și l-au șantajat pentru ca în cele din urmă să-l angajeze în serviciul lor. Þinând cont de împrejurări și de profilul suspecților, acesta e scenariul cel mai plauzibil”.
„Nu, nu pot să-ndur. Să trăiesc sub același cer cu ei. Asasinii. Propriul meu sânge.”
„Da, asta a fost cea mai cumplită încercare. Ultima. Nu mai exista răscumpărare. S-a sfârșit, s-a sfârșit, s-a sfârșit ...”
„Destinația finală. Singura adevărată. Ajunsese deja acolo. Murise moral. Restul sunt metafore, parabole, definiții”.
Sosise acasă și îl sunase pe Edi să-l roage să vină să stea cu Andrés. Îi spusese că pleacă undeva și el fusese cam surprins, deși expresia ei era în acea clipă cu desăvârșire calmă. Își deschisese laptop-ul și îi scrisese Adei, rugând-o s-o ierte și să aibă grijă de copilul ei. Dar ea nu plecase nicăieri. Se dusese în pod și stătuse acolo, cu capul în mâini, auzind confuz scâncetul copilașului și din timp în timp, glasul lui Edi: „taci cu tata, taci cu tata”. După ce îi văzuse plecând, coborâse și intrase în baie. Fără să se dezbrace. Măcar în moarte voise să fie ... decentă. „Perversa” avea să moară odată cu ea. Cu un gest net, dăduse drumul la apă. Apoi luase o lamă de pe etajeră. Se tăiase întâi la un deget, ca să se obișnuiască cu ideea sângelui. Să nu se sperie când va trebui să taie, dintr-o mișcare, artera de la mână. Va trebui să fie tare când va vedea cum sângele colorează apa. Nu va simți nici o durere în apa fierbinte. Degetele îi vor amorți încet-încet, apoi mâna până la umăr. Apoi nu-și va mai simți picioarele și când întreaga cadă se va umple de sânge, ochii i se vor închide pentru totdeauna. Și în sfârșit, va veni tunelul, cel pe care îl cunoștea din cărți. Și lumina cea orbitoare, și recapitularea vieții ei, secundă cu secundă, și apoi, și apoi ... nu știa ce va fi mai apoi pentru că nu scrie asta în nici o carte. Toți cei ce fuseseră în moarte clinică se întorseseră din acel punct. Desigur, știa că undeva, la sfârșitul veacurilor avea să vină Judecata. Însă mintea ei nu se putea gândi acum decât la refugiul iluzoriu al morții. Dar pentru ca să ajungă acolo, trebuia să facă un singur gest. Nu se putea hotărî. Auzea pendula din perete bătând, de trei, de patru, de cinci ori. De câte ori auzise pendula bătând? Câte ore trecuseră? Apa înghețase, picioarele o dureau și începuse să tremure. În geam vedea cum lumina zilei se stingea, se făcuse întuneric și era frig. Ieșise din cadă, se dezbrăcase și se așezase cu spatele la boiler, cu mintea goală. Pendula bătuse de multe ori încât pierduse șirul. Atunci intrase Ada și o găsise.
În noaptea aceea, auzi din nou în vis vocea tainică.
„Nu căuta soluție, Silvia, în partea în care nu există. Nu poți ieși din labirint decât printr-o parte. Cea dinainte. Altfel ai să te învârți în întuneric tot restul zilelor pe care le mai ai de trăit”.
Dar ea nu-și putea imagina vreo ieșire. În acea săptămână avu o altă întrevedere cu ofițerul de la Poliție. De data asta o însoțea și familia Telinschi. Cât despre respectivul om al legii, printr-o ciudățenie a destinului, acesta era chiar cel ce anchetase moartea lui Paul, cu ani în urmă. „Căpitanul Colombo”, cum îl poreclise Silvia atunci avusese o evoluție spectaculoasă. Așa cum promisese, lichidase rețeaua pe care o patrona Colceru – toți membrii ei erau acum după gratii – inclusiv Blondul, fostul lui complice și amic.
- Avem nevoie mai mult ca oricând de ajutorul dvs., d-nă Beller și vă rog ca de data asta să nu ni-l refuzați. Va trebui să-i întindem o cursă. Dacă lăsăm un criminal periculos ca acesta să scape justiției din nou, și pe unul ca Răzvan Tănase să facă legea în țara asta, atunci să nu ne mai întrebăm de ce am ajuns un stat mafiot, de ce societatea ...
Dar Silvia nu-l mai asculta. Gândurile își luaseră zborul.
- Sper ca răspunsul dvs. să fie acela pe care îl așteptăm, spuse drept încheiere tânărul ofițer când cei trei se ridicară să plece. Chibzuiți în liniște. Îmi dau seama la ce risc vă cer să vă expuneți. Dar nu cred că e nimeni mai implicat decât dvs.
Noaptea căzu peste oraș iar ea făcu ceva ce nu mai făcuse de mult: încercă într-adevăr să chibzuiască în liniște. Ce alternative îi rămâneau? Pe același pământ cu ucigașii mamei ei nu mai putea rămâne. Ar putea pleca cu fiul său departe, în altă țară, încercând să uite totul și să ia viața de la capăt. Și amintirile? Și durerea? Pe acestea le va lua cu ea, iar adevărul va rămâne pentru totdeauna aici, îngropat în pământul României.
Alternativa era să accepte colaborarea cu oamenii legii. Dar cei pe care urma să-i înfrunte erau mai presus de lege. Se dovedise lucrul acesta de atâtea ori. O bănuială groaznică îi trecu prin minte. Căci în starea aceea de neîncredere totală în oameni ce pusese stăpânire pe ea, orice i se părea posibil. Da, se gândi că ea și acel Florin Stăncescu nu erau decât niște pioni pe o tablă de șah, două piese de manevră în mâinile unor șacali la fel de nesătui. După ce pionii se vor fi înfruntat, cei ce-i manipulau vor negocia probabil un reciproc avantajos armistițiu. Și adevărul se va îngropa din nou. Nu, nu, NU!!! strigă ceva în ființa ei, ceva întunecat și cumplit. Nu, asta n-o să se-ntâmple. Spiritul i se dezechilibră iarăși. Frânturi de gânduri, imagini incoerente, amintiri, îi explodară în minte.
... O zi în poligonul de tragere. Studentele așteaptă încolonate. Îi vine rândul și ei. Își îndreaptă brațul la nivelul umărului și ia ținta. Detunăturile răsună una după alta. Îi înapoiază ofițerului anticul Carpați.
- Tovarășe căpitan, soldat Linoiu Silvia, raportez că am lovit ținta cu șase gloanțe.
- Felicitări.
- Servesc patria.
Un fior sălbatic o scutură din cap până-n picioare. Se sculă și traversă holul. Deschise ușor ușa și se duse într-o anumită cameră. Trase un anumit sertar și scoase prosoapele ce ascundeau obiectul pe care-l căuta. Îl ținu o clipă în mână, pipăind ușor trăgaciul cu degetul. În clipa aceea o geană de lumină pătrunse în încăpere și întorcându-se o văzu pe Ada în pragul ușii, privind-o înmărmurită. (Silvia dormise în acea noapte în apartamentul soților Telinschi). Auzise zgomot și se trezise. Dintr-o ochire, pricepuse întreaga scenă.
- E singura soluție Ada, vorbi prietena ei cu o expresie cruntă întipărită pe față, cu un glas net și o tonalitate de gheață. Îl aștept în fața cafenelei. De la o distanță atât de mică e imposibil să ratez. Iar celor doi le dau întâlnire, undeva prin apropiere, sub un pretext oarecare. O împușc întâi pe ea, apoi pe soțul ei. Pe voi nu vă implic cu nimic. O să las scris că i-am furat lui Edi pistolul, fără știrea lui. Iar ultimul glonț va fi pentru mine. Nu e altă soluție, nu e altă soluție, șopti ea strângând convulsiv arma la piept.
O privi pe Ada, așteptându-se la un răspuns de genul „ești nebună” și la o reacție pe măsură. Dar Ada, departe de a spune asta, o privi cu nesfârșită dragoste și înțelegere. Și îi vorbi, cu un uluitor realism.
- N-ai să apuci să-l tragi decât pe primul, Sil. Ceilalți vor fugi dacă sunt suficient de aproape. Iar dacă nu, se vor interpune alții și te vor imobiliza. N-am să te las să faci asta. Nu te pot lăsa să-ți petreci restul zilelor la închisoare. Și încă fără să rezolvi mai nimic.
- Nu e altă cale, Ada. Cei de la Poliție n-au să mă ajute. N-am încredere în ei.
- Silvia, spuse stăpâna casei privind-o, hai să stăm jos, ..., să discutăm omenește. Lasă pistolul ăla afurisit. Îmi dai fiori.
Ea se supuse și împinse arma la loc în sertar. Apoi se așezară amândouă. Ada aprinse veioza din perete. Și o cuprinse în brațe.
- Silvia, tu greșești. Ei au să te ajute. Faptul că atunci, de mult, niște funcționărași în uniformă te-au trimis la plimbare în niște probleme relativ puțin grave nu justifică neîncrederea ta. Omul ăsta cu care vom colabora noi e unul cinstit și în plus, e un profesionist, chiar dacă tu îl consideri un vânător de recompense.
Silvia intrase acum în cea de-a doua fază a stării nervoase ce adineauri o făcuse să urzească un asemenea plan catastrofic. Tot ce simțea era o sfârșeală, o toropeală ce-i invada mintea și trupul. Recunoștea în sinea ei că ceea spunea Ada era de bun simț. Cu toate astea, ideea execuției nu murise în ea: avea încă o forță și o consistență obsedantă. În sfârșit, mâine avea să ia o hotărâre, oricare ar fi ea. Acum era prea obosită. Întoarsă în imperiul somnului, plonjă iarăși într-un vis straniu. Clive îi apăru din nou înaintea ochilor, în acea strălucire spectrală, fantomatică. Pentru ce el i se arăta de atunci când îi citise jurnalul, mereu în chip de purtător de cuvânt al propriei ei conștiințe?
„Nu faci deloc, Silvia, ceea ce trebuie să faci. Ceea ce viața îți cere să faci. Tu așa crezi, că poți să ieși din cercul răului printr-un rău? Să-ți răscumperi păcatele printr-un păcat? Crezi că asta ți se cere? Să faci dreptate cu pistolul? Va trebui s-o faci cu mâinile goale. Și cu propria spinare”.
„Să-mi răscumpăr păcatele? Care din ele? Acela de a nu fi tranșat la timpul lui un conflict început în copilărie? Acela de a fi încercat să fug de batjocură printr-un fatal compromis? Acela de a nu fi fost alături de soțul meu când mi-a cerut să lupt de partea lui?”
„Pe toate acestea. Acum nu le mai poți răscumpăra decât într-un singur fel: punând chezășie propria viață”.
Atunci simți ceva fierbinte pe gât și pe buze.
„De ce plângi, Clive? Pentru că eu voi muri?”
„Nu e sigur că tu vei muri. Dar în curând va muri cineva. Întotdeauna plâng când moare cineva”.
Și Silvia se trezi cu inima bătându-i nebunește. Simți pe obraz și pe gât lacrimile din vis și își dădu seama că erau propriile ei lacrimi.