poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1161 .



poarta catre cer
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mariopissi ]

2010-09-15  |     | 





Pisica Marius












POARTA CÃTRE CER






CAPITOLUL I
Revelația






*

03 Decembrie, 2011
New York City, SUA


În jur domnea o tăcere adâncă… O senzație stranie de neliniște însă, îl cuprindea până în profunzimile conștiinței sale, deși, știa că nu avea de ce. Se plimba prin livada aceea, cu un gazon perfect, umplută de o lumină caldă și simțea prin pantofii negrii moliciunea blândă a ierbii, iar prin costumul său impecabil trecea un aer plăcut, reconfortant; și totuși mintea sa era neliniștită. Nu se întreba ce cauta acolo, ci pur și simplu mergea fără țintă. Ajungând la umbra unui măr, unde ploile au umplut cu apă o mică denivelare a terenului se apropie și mai mult de acea baltă, atât cât să-și poată vedea reflexia în întinderea nemișcată a apei atât de limpede. Răzleț, pluteau câteva mere căzute, încă verzi, rotindu-se ușor. El, îngenunche cavalerește la marginea apei privindu-și propia reflexie, tulburată pentru scurt timp de căderea unei frunze. În acel moment, avu impresia că imaginea sa , acum neclară, îl privește înapoi și simți un imbold să atingă cu un deget apa, ce avea o strălucire stranie. La atingerea rece a apei, se formară imediat unde concentrice, fine, ce dispăreau pe masură ce se lărgeau, pierzându-se printre firele de iarbă de pe margine. Surâse la propriul gând stupid cum că cineva l-ar privii și își retrase mâna, iar o picatură de apă ce-i rămăsese pe buricul degetului se prelinse si căzu în apă, formând alte cercuri concentrice care nu conteneau să se oprească. Din nou, acel sentiment de neliniște îl cuprinse și mintea sa, programată să se îndoiască de sine își spunea: “Ești sigur că e real ceea ce ai văzut?” Inima începu să-i bată așa de tare, auzindu-se ca un ecou ciudat, ca niște voci nedeslușite, din ce în ce mai tare, din ce în ce mai aproape, și brusc simții cum ceva îl trase de mână și cum apa rece îi inunda plămânii lăsându-l fără aer. Încerca să se zbată și să țipe, dar trupul său inert parcă nu mai era al său, iar strigătele sale mute, nici măcar el nu le mai auzea. Când în sfârșit corpul sau cedă, creierul său, capabil încă să mai înregistreze imagini, văzu o mână plăpândă, albă, un braț, apoi materialul alb al unei rochii de mătase purtată de o femeie cu părul lung, negru ca abanosul, răvășit de adâncul apei, două buze pline și un nas acvilin, niște ochi negrii lucioși amenințători, însă expresia chipului lăsa să se întrevadă o cumplită suferință. Părea că vrea să spună ceva din priviri dar dintrodată se năpustii asupra lui cu niște colți însângerați ca ai unei fiare sălbatice ce tocmai se hrănește.




*


Se trezii ud leoarcă în patul său, cu un strigăt înăbușit și disperat. Respira greu strângând așternuturile în pumni, iar până se dezmeticii își șterse sudoarea de pe față, lăsând în așternuturile de satin urma pumnilor săi, ce se estompa ușor, insesizabil. La câteva secunde porni și alarma deranjantă, cu piuitul său electronic, al ceasului de pe noptiera din stânga patului său, mult prea mare și mult prea gol. Își întoarse privirea spre el și cu un gest mecanic oprii alarma aparatului ce indica ora 06:00 AM, cu cifrele sale pătrate, roșii.
-E un lucru bun că mai trezit la timp! Se adresa ironic aparatului, insensibil la replica sa.
Se dezvelii dând la o parte așternuturile albastre și se îndrepta cu mersul leneș spre fereastră. Trase jaluzelele verticale așteptându-se să vadă primele raze ale soarelui însă era deja Decembrie. Totul era cufundat, încă, în noapte, soarele având să răsară mult mai târziu. Privea prin sticla ferestrei, orașul căruia-i clipoceau, pe un fond întunecat, miile de luminițe și panourile publicitare animate. Câteva mașini treceau grăbite pe șosea, cu farurile lor străpungând ceața deasă din timpul nopții. Cerul încă mai arăta câteva stele și recunoscu cu ușurință constelația Orionului. O privea de fiecare dată fascinat, gândindu-se de ce egiptenii erau așa de interesați de ea. De ce era asa de învăluită în mister și, privind în gol îi venii în minte imaginea femeii misterioase din visul său. Îl trăgea cu mâna aceea plăpândă și atât de albă, apoi privirea aceea care încerca să-i spună ceva și, ca de fiecare dată când avea acel vis, cum îl atacă precum o fiară demonică cu acei colți însângerați. Scutură din cap încercând să scape de acele imagini din mintea sa și simții niște fiori reci cum îl treceau pe spatele gol, excitându-i pielea de pe pieptul lat.
După ce își făcu siesta de dimineață își puse costumul și se privii în oglindă să-și aranjeze cravata. Își puse legitimația la buzunarul de la piept al sacoului și citii entuziasmat: Prof. Dr. Daniel Gospel, scris sub poza în care afișa un zâmbet ce-i aducea aminte de anii studenției. Încercă să imite acel zâmbet dezinvolt în oglinda înaltă cu rama sculptată, puse mâna pe servietă și se îndrepta spre ușa, previzualizând drumul spre universitate.

*

În amfiteatrul universității, sala era pe jumătate plină. Scaunele erau dispuse circular pentru a înlesnii predarea cursurilor. Studenților li se citea plictiseala pe față, cu excepția celor din primele rânduri ce dădeau dovada de un real interes pentru cursul Drei. Eleonor Patrick.
-Efectul neurotransmițătorilor eliberați de axonul presinaptic este de a inhiba si nu de a excita dendrita postsinaptică și atunci…
Discursul i-a fost înterupt de zgomotul ușilor înalte de la una din intrările amfiteatrului. Daniel intră și o privi cu un zâmbet, așteptând parcă aprobarea ei să ia loc în sala. Îl privi cum stătea în ușa, cu statura lui impunătoare și costumul mereu impecabil, frizura lui “sauvage”, cu părul tuns scurt și privirea aceea caldă a ochilor care nu pierdeau nici un detaliu. Îi făcu scurt un semn din cap urmat de un zâmbet și se grăbii să-și termine fraza în timp ce el lua loc în sală:
-…și atunci ei sunt considerați inhibitori. Dar dat fiind faptul că timpul nostru se apropie de sfârșit, am să vă rog să studiați până data viitoare, pentru o mai bună aprofundare “Efectul neurotransmițătorilor axonului presinaptic” din teza prof. Everett. Pe data viitoare. Încheie dându-și ochelarii jos și așezându-se la catedra plină de cărți și de lucrări de corectat. Studenții se ridicau în picioare făcând o larmă uneori supăratoare, ieșind din amfiteatru pe toate căile de acces, dar deja se obișnuise. Daniel se apropie de catedră, în timp ce ea, evident obosită, își masa pleoapele ochilor cu degetele sale delicate și subțiri, pe sub ochelarii chic.
-Bună ziua Dr. Gospel! Spuse ea cu accentul ei britanic.
-Bună, Lena!
-Nu te-am văzut azi dimineață în cancelarie! Zise ea punându-și din nou ochelarii la ochi și adoptând o poziție mai serioasa, în scaunul de la catedră, ca un jilț regal îmbracat în catifea vișinie, ca și celelalte scaune din amfiteatru, ce se asortau într-o paletă interesantă cu parchetul laminat, de culoarea lemnului de cireș și cu lambriurile înalte ce îmbrăcau pereții. Arăta superb cu toată oboseala ce i se vedea pe chip. O femeie tânără, la 28 de ani, miniona la vreo 1,65m cu părul ca mierea și niște ochi verzi pătrunzători. Când vorbea, buzele i se mișcau așa lasciv, încat orice bărbat ar fi dat orice, să le sărute, iar vocea ei încânta orice ureche.
-Păi am ajuns devreme și am intrat direct la cursuri, îi spuse Daniel. Am văzut că mi-ai lăsat o invitație pe birou. Despre ce e vorba?
-A, da! Mmm… OK! Îți spun imediat, spuse preocupată să caute ceva cu o mână iar cu cealaltă masându-și fruntea pe sub șuvițele părului prins la spate ce aducea cu un lotus înflorit, plutind pe un lac.
Găsi tubul de aspirină, ce nu-i lipsea niciodată, și luă două pastille sorbind apa dintr-un pahar pe jumătate plin.
-Îmi pari obosită!...
-Mda! Spuse ea. Mulțumesc lui Dumnezeu că există cafeaua. Am nevoie de o ceașcă de cafea. Una mare, îi spuse zâmbindu-i. Hai să bem o cafea! Știu un loc grozav în apropiere.
Daniel o privii suspicios și curios în acelasi timp, ținând în mână plicul alb, simplu, cu o invitație ciudată la o conferință al cărei subiect nu-l înțelesese prea bine. Își puse plicul în buzunarul interior al sacoului și mergând de cealaltă parte a catedrei, îi oferii brațul celei pe care o admira înca din facultate și se îndreptară spre ieșire.
Ajunși în fața cafenelei, Daniel se grăbi să-i deschidă ușa din termopan, Lenei care intră aruncându-și privirile după o masa liberă. O muzică lentă, probabil jazz, se auzea în difuzoarele instalate pe pereții vopsiți cu galben ai încăperii. Mesele erau așezate la fereastră, iar alături era barul. Se așezară și, o domnișoară drăguță, chelneriță în cafenea. le luă comanda:
-Bună ziua! Cu ce vă pot servii? Þinuta ei era elegantă, sobră iar zâmbetul făcea notă discordantă cu acel loc care arăta mult prea serios, realiză Daniel.
-Două cafele cu lapte! spuse Lena. Și cu puțin mai mult zahăr pentru mine te rog.
În timp ce se întoarse pe călcâie spuse că revine imediat și se duse la bar unde se afla expresorul de cafea.
-Drăguță muzica! spuse Daniel.
- Da e un fel de jazz mai lent, probabil ambiental, între timp cafelele le-au fost așezate pe masa, chelnerița retrăgându-se cu un semn din cap, politicos, iar Lena spuse:
-OK! Învitația pe care ai primit-o…Mmm asta DA viață! se oprii pentru un scurt moment, pentru a sorbii din cafeaua fierbinte. Puse ceașca cu amândouă mâinile în farfurioara de pe masa rotundă și reluă:
-Învitația pe care ai primit-o, pe care am primit-o și eu, este pentru o întrevedere cu cei mai mari savanți ai lumii și are loc în New York.
-O conferință? Despre ce? Păru mirat Daniel, mai mult surprins că a primit și el o invitație. Sigur, diplomele și lucrările sale erau de admirat, însă nu se considera pe sine una din mințile strălucite ale lumii. Sorbii și el din cafeaua sa și aștepta curios răspunsul Lenei, bucurându-se că avea mai mult ocazia să stea cu ea de vorba decât de faptul că primise o invitație la o conferință internațională.
-Despre 21 Decembrie 2012! Îți spune ceva?
-Nu, zise Daniel.
-Ei bine… își începu ea prelegerea, adoptând din nou acea postură oficială pe care o avea ori de câte ori vorbea serios, iar accentul ei britanic o făcea să pară și mai serioasă, să nu mai vorbim de faptul că lui Daniel îi părea și mai atrăgătoare, întrebându-se de ce niciodată nu a făcut nici un pas spre a se apropia de ea.
-Diferite civilizații antice, cu diferitele lor culturi, au prezis ca anul 2012, adică anul viitor va fi unul de maxima importanță. Unele dintr-aceste civilizații presupun că la sfârșitul anului viitor va incepe sfârșitul lumii, mai exact la 21 decembrie.Însă o singură civilizație, mayașii,ca să fiu mai precisă, cred că se va produce o mare schimbare, atât de mare încat nu au putut vedea mai departe de anul 2012, sfârșitul unui ciclu calendaristic, sau nu au înțeles pur și simplu în ce constă această schimbare. Dovada lor reprezentând-o calendarul mayan, care este atât de precis încât este practic, infailibil.
-Deci la anul va fi sfârșitul lumii? Asta e ceea ce îmi spui? Trebuie să îmi sun avocatul! O întrerupse Daniel, glumind puțin ironic, lăsând impresia că ar vrea să se ridice, punând amble mâini pe masă.
Lena își atinse buza superioară cu vârful limbii, privindu-l peste ramele ochelarilor, în semn că nu avea chef de glume, își umezii buzele apoi continuă:
-Mmm… Nu! Ceea ce vreau să spun e că, acest presupus sfârșit al lumii, va fi de fapt, pragul spre necunoscuta schimbare, coincidând cu foarte multe fenomene astronomice de o importanță deosebită. Scopul conferinței fiind acela de a stabili ce efecte pot avea aceste schimbări asupra omului, din toate punctele de vedere, fizic si psihic, iar motivul pentru care noi doi am fost chemați, este lucrarea noastra despre subiectivitatea realității individuale pe care am scris-o amândoi în facultate.
-Cum? păru derutat Daniel. Adică după opt ani de zile ne bagă cineva în seamă lucrarea?
-Da Daniel. Invitațiile au sosit pe adresa universității, cerându-ne prezența, îi spuse Lena privindu-l în ochi cu un zâmbet pe care nu-l mai arătase de multa vreme. Daniel își aprinse o tigară, inhalând fumul apoi expirându-l zgomotos și își puse bricheta zippo pe masă... Ceea ce nu înțeleg deloc, continuă ea, e de ce noi? Mai gustă odată din cafea și spuse:
-Invitațiile nu sunt din partea vreunei societăți a savanților din lume ci din partea unui personaj misterios pe nume Contele Raman. Nimeni nu știe cine este!
-Conte? Râse Daniel. Raman? Ce fel de nume mai e și ăsta?
-Nu știu Daniel, dar cică tipul ar venii de undeva din România. O țară din Europa de Est.
-Din Þara Contelui Dracula? Sper că nu au vreun grad de rudenie? Zise el, vizibil amuzat de subiect.
Lena zâmbii din nou. Privii spre bricheta metalică argintie amuzându-se în sinea ei de mesajul gravat pe ea: “I Have Issues!”; își dorea cu ardoare o țigară, dar își aduse aminte că e mai puternică de atât. Daniel, citind-o ca pe o carte îi spuse amuzat:
-De cât timp nu ai mai fumat?
-Þie chiar nu-ți scapă nimic, nu-i așa? Îi replică Lena ușor jenată de cât de transparentă era în jurul lui. Ei bine, cam un an și jumătate. “Dar nu cred că mi-ar strica una sigură!” își spuse în gând. Pot să iau și eu una? Zise și întinse mâna spre Daniel care avea deja pachetul de țigări întins spre ea.
-Ești incredibil! Îi spuse dând din cap, luând pachetul roșu de țigări plecându-și privirea de parca nu voia să vadă ceea ce face. Desfăcu pachetul, scoase o țigară, luă bricheta de pe masă trecându-și degetul mare peste gravura întrebându-se dacă și ea are probleme. Își aprinse o țigară lăsând urme de ruj pe filtrul galben și simții fumul cald cum îi umple plămânii și aroma tutunului care se îmbunătățise simțitor dealungul anilor. Închise ochii savurând o plăcere de mult uitată și expiră fumul când îi deschise. Daniel o privii fascinat, studiindu-i mimica și gesturile, felul cum ținea țigara în mana delicata și ușor tremurândă, denotând pasiunea cu care fuma în acel moment.
-Bun! L-ai întâlnit pe acest conte? O întrerupse el. Parcă ieșită din transă, Lena îi răspunse:
-Nu! E un mister pentru mine. Daniel ridică din sprâncene și mai curios.
O melodie se auzii dinspre poșeta Lenei, semăna cu “Chasing Cars” a celor de la Snow Patrol. Își puse poșeta neagra pe masa și o deschise, volumul tonului de apel crescu, iar insigna Luis Vuitton strălucii scurt din cauza unor raze de soare ce își făceau loc prin perdeaua de plumb a norilor și prin fereastra cafenelei.
-Da! Răspunse ea scurt, sprijinindu-și încheietura mâinii în care ținea țigara, pe marginea mesei, fumul venind spre Daniel care-l împrăștie cu mâna.
-OK! Vin imediat, spuse glisând display-ul telefonului, punându-l în poșeta. Trebuie sa plec, anunță ea. Îmi pare rău. Te sun eu mai pe seară.
Își puse țigara în scrumieră și poșeta pe umăr în timp ce se ridica de la masă. Daniel politicos se ridică și el, curios de apelul ce tocmai îl primise Lena. Îl sărută scurt pe obraz și înainte să plece mai trase un fum din țigara din scrumieră exclamând:
-Oh, Da!... și ieși grăbită din cafenea lăsând în urma sa parfumul dulce și fumul unei țigări ce ardea încă.
“Uite o femeie căruia nu-i este frică să-și exprime emoțiile!” gândi Daniel așezându-se din nou la masa să-și termine cafeaua. “Bună muzică!” își spuse.


*


Ajunși la Hotelul Plaza, unde misterioasa lor gazdă închiriase o sală de conferințe, Daniel care purta un costum nou, îi deschise ușa Lenei, ca de obicei încântătoare. Daniel făcu o plecăciune:
-Milady…
-Vai! Mulțumesc bunule domn! Îi spuse ea,intrând în jocul lui și făcu o reverență.
Intrând în sala au fost uimiți de dimensiunile prea mici pentru o conferință de asemenea anvergură, asta dacă nu cumva cei invitați erau puțini la numar și scopul era de a nu aduce la cunoștință publicului larg, lucruruile ce urmau a fi discutate. Pereții erau albi și îmbrăcați până la jumătate într-un lambriu de arțar roșu, pe jos era întins un covor grena cu modele aurii în centru, deasupra cărora era așezată o masă dreptunghiulară din lemn masiv, probabil stejar, și noua scaune cu spătar înalt sculptat și pernă violet, de catifea.
-Se pare că am ajuns ultimii! Zise Daniel îndreptându-se împreună cu Lena spre locurile rezervate lor, unul în fața celuilalt, în dreptul fiecăruia fiind o plăcuță cu numele și un dosar gros. Salutară din priviri pei cei deja prezenți care erau foarte zgomotoși discutând aprins în engleză .
-Mă așteptam să vină mai multă lume! spune Lena.
În acel moment întra în sală, pe o alta ușă decât cea pe care intrară invitații, Contele Raman spunând:
-Întradevăr domnișoară Patrick, ar fi trebuit sa fim mult mai mulți, însă oamenii buni sunt greu de găsit în ziua de azi. Sala amuții. Uimirea Lenei i se citi pe față.
Contele avea o statură impresionantă și o voce impunătoare, cu toate astea se mișca atât de lejer lăsând impresia că plutește. Avea un chip cu trasături fine în jur de patruzeci de ani, se vedea și dupa hainele în care era îmbrăcat, ca a dus o viață demnă de un conte. Și totuși nimeni nu știa cine este. Merse până în capul mesei, tăcut se așeza pe scaun cu încheieturile mâinilor pe marginea mesei și spuse adresându-se tuturor cu un glas domol.
-Bună seara doamnelor și domnilor! Vă întrebați probabil cine sunt și de ce v-am chemat aici, aș dorii mai întâi să vă spun că sunt Contele Arian Raman, spuse arătând cu o mână spre sine. Daniel observă că pe un deget avea un inel foarte mare cu o piatră străvezie, translucidă, foarte ciudată.
-Această întâlnire nu va fi mediatizată din motive pe care am să vi le explic ulterior. V-am studiat activitatea tuturor, iar în urma rezultatelor muncii dumneavoastra ați fost selectați pentru a participa la aceasta hai să-i spunem aducere la cunoștință, în ceea ce privește ziua de 21 Decembrie 2012. Acum știu că pentru unii dintre domniile voastre această dată poate că nu are o însemnătate prea mare, iar pentru alții poate că înseamnă totul. Dar, înainte de toate să vă ajut să vă cunoasteți cât mai bine, pentru că astfel sper că veți lucra împreună în următoarea perioadă.
Se ridică în picioare, cu degetele încă sprijinite pe masă și cu inelul care strălucea acum într-un mod foarte ciudat. Instinctiv, Daniel îi făcu un profil psihologic scurt, studiindu-i mimica și gesturile, îl vedea ca pe o persoană foarte calmă și rațională, dar care cu siguranță a trăit prea multe întâmplări în doar cei patruzeci de ani pe care arăta că-i are. Contele indică cu mâna sa dreaptă și îl numii pe un tip la vreo treizeci de ani, cu părul grizonat, mult prea devreme, cu ochelari cu ramă neagră:
-Prof. Dr. Michael Planck, din Marea Britanie, astrofizician. Mai departe îl avem pe Prof. Dr. Martin Simic, fizician, din Serbia, spuse Contele arătând spre stânga sa, un tip dolofan într-un costum de culoare gri, cu chelie.
-Alături de profesorul Planck este domnul Prof. Dr. Sidney Powell, din Marea Britanie, arheolog; domnul Mahmoru Akita, genetician din Japonia – și pronunță numele cu un accent impecabil – care se ridică și se înclină salutând după tradiția japoneză după care luă loc; domnul Jean-Jeaques Flandre, biolog, din Franța…
-Bonsoir! replică Flandre, un tip elegant cu o frizură ce amintea de Alain Delon, cu veșnicul fular alb în jurul gâtului,ce se tot juca cu un creion între degetele prea lungi și subțiri.
-Vivian Withmore, oceanolog din Australia, așezată lângă Daniel, care salută cu o voce subțire, cu accent tipic Australian, era o tipă zâmbăreață, cu niște ochi verzi smarald, cu părul roșcat în bucle largi și câțiva pistrui pe pomeți.
-În cele din urmă, Dr. Eleonor Patrick și Daniel Gospel, psihologi, din Statele Unite. Acum!... și se așeză plecându-și privirea pentru o secundă; inelul pe care îl avea la mână nu mai avea aceeași strălucire…Motivul pentru care v-am chemat este că data de 21 Decembrie, adică peste un an de zile, va avea loc cel mai important fenomen pe care umanitatea îl va avea de înfruntat. După cum bine știți, spuse contele vorbind din nou cu acea tonalitate impunătoare, planeta Pământ va trece printr-o bandă fotonică cu o lățime de două mii de ani, moment ce va coincide cu alinierea sistemului nostru solar, la centrul galaxiei. Din păcate, acest lucru deja este un fapt, încă din 1998 soarele nostru intrând în banda fotonică prin care sistemul solar trece la fiecare 26 000 de ani, iar Pământul urmând a intra în această bandă în 2012 pentru o perioada de 2000 de ani. Deasemenea această dată, coincide cu începutul celui de-al șaselea ciclu calendaristic maya, când s-ar presupune că v-om ascende la un nivel superior al existenței unde ar trebui să primim în dar cunoștințele și secretele întregului univers. Acest lucru poate fi însă, dezastruos, dar, totul se poate schimba…
-Mă scuzați că vă întrerup, spuse Daniel sceptic. Care este baza acestor teorii?
Contele îl privii pe Daniel, în timp ce colțurile gurii sale încercau să-și abțină un zâmbet. Michael Planck, astrofizicianul intervenii:
-Acum trei ani, eu și asistenții mei de la universitatea Oxford, am observat o tendință a planetelor și a stelelor apropiate de a se alinia la centrul gravitațional al galaxiei noastre. “Vorbește foarte mandru de el!” își nota în minte Daniel. Am descoperit astfel și banda fotonică și i-am calculat traiectoria, cu ajutorul celor de la NASA, continuă el, ceea ce domnul Conte a spus mai deveme este în întregime adevărat. Fără să luăm în considerare posibilele efecte ale bandei fotonice numai alinierea sistemului solar la centrul galaxiei poate avea efecte dezastruoase asupra vieții pe această planetă, datorită inversării polilor magnetici ai planetei. Nu este o farsă de internet de genul “Nibiru” planeta care ne va “înghiții” încercă Planck să evidențieze seriozitatea cu care vorbea.
-Și de ce nu simțim aceste efecte în momentul de față? întreba Lena.
-Asta este pentru că alinierea la centrul galaxiei, a făcut ca pe tot globul clima să ramână neschimbată. De ce nu simțim efectele probabil că asta o să ne explicați dvs. și Dl. Gospel mai târziu.
-Nu ar trebui neglijate nici efectele bandei fotonice d-le prof. Planck, intervenii Mahmoru Akita. Acum 2 ani de zile, în urma unui experiment, în care câteva particule de fotoni au fost izolate în vid, în momentul în care în cuvă sa introdus o mostră de ADN, fotonii au interacționat cu moleculele, luând forma de spirală a acestora, ba mai mult, schimbându-le total structura, îmbunătățind legăturile, în fond fiecare particulă subatomică este goală pe dinăuntru, adică este energie pură, la fel și fotonii, care iau forma și devin vizibili, doar când întâlnesc un corp material. Și astfel…
-Și astfel ajungem la vechea teorie despre materie versus antimaterie, intervenii Lena, spre uimirea lui Daniel care nici în ruptul capului nu o credea a fi pasionată de fizica cuantică.
-Exact… spuse zâmbind Moru Akita, însa asupra oamenilor este cu totul o altă poveste. Vorbea sacadat și tot timpul își aranja ochelarii pe nasul lucios, unsuros. Se pare că efectul asupra ADN-ului uman este incredibil, din două spire existente, se pare că vom avea 12, pe măsura ce vom trece prin banda fotonică, cu cât mai mare fiind perioada de expunere, cu atât mai mare va fi schimbarea. Iar asta este inconmesurabil. Vă dati seama ce vom putea face? Vom fi probabil capabili să percepem alte dimensiuni, probabil patru sau cinci, cine știe, poate chiar mai multe, iar corpurile noastre vor fi poate chiar luminișcente. Desigur, rămâne o problema însă… spuse întristat, aceea că nu toți indivizii de pe planetă vor putea face față schimbării. Probabil că Mama Natură își face singură selecția naturală. Supraviețuirea este a celui mai puternic, cel ce se poate adapta mai bine la acest proces.
-Mulțumesc Dle. Akita! intervenii Contele succint. În altă ordine de idei, în curând, veți fi invitați să faceți parte din echipa care va opera, un fel de celulă de criză, să-i spunem, direct de pe un vas, aflat în mijlocul Atlanticului. Prestațiile dvs vor fi remunerate pe măsura, deși… și aici îi apăru o urmă de îngrijorare pe față, dacă nu reușim acest lucru, totul va fi în van, iar banii nu vor mai avea nici o valoare, și nu vor mai putea schimba nimic.
-Să sperăm că banii nu vor mai exista nici dacă reusim ceea ce ne propunem! Spuse Prof. Sidney Powell, coborându-și privirea apoi încruntându-și sprâncenele groase, lăsând să se vadă ridurile de expresie, adâncii dintre ele, ce formau un “U”, ciudat ca o stemă în frunte.
-Eu cred că banii nu sunt problema! Se pronunță Daniel. Oamenii întotdeauna își vor găsi o moneda de schimb.
-Întradevăr, d-le Gospel. Însă noi sperăm să eliminăm cu totul conceptul de monedă. Pentru că asta e ceea ce a produs războaiele dealungul istoriei lumii noastre . Lăcomia omului, dacă reușim să inoculăm oamenilor gândul că nu au nevoie de nimic pentru a trăi, resursele planetei fiind distribuite în mod egal tuturor, poate vom elimina violența cauzată de lipsuri.
-Vorbiți cumva despre natura umană, D-le Powell? Întrebă Lena.
-Nicidecum, draga mea. La ce mă refeream de fapt este modelul de societate închipuit și proiectat de Jaques Fresco, sunt sigur ca a-ți auzit de dânsul.
-Da, e vorba de o societate utopică în care totul e atât de perfect, însă…
-Însă acea societate nu este doar un proiect, D-na Patrick. Si vă asigur că nu e deloc utopică, preciză Contele… acum doi ani s-au pus bazele unei societati, “Zeitgeist” care trăiesc după sistemul autosusținerii și independenței de tot ceea ce înseamnă societatea cunoscută de dvs. Aceia dintre dvs care doresc să cunoască această societate, sunt bineveniți, pentru un studiu de caz și nu numai, deoarece creând această societate sperăm să trecem cu bine de încercările anului ce va veni.
Inelul purtat la deget începu din nou să aibă acea strălucire stranie, Daniel îl studia atent, insistent chiar, simțind cum respirația i se accelerează pentru că vedea în acea strălucire stranie, ceva extrem de familiar, știa că a mai văzut-o undeva, iar mintea sa făcu acel click necesar pentru a găsi acea amintire a apei din visul său, predecesoare imaginii terifiante a acelei femei demonice. Ridică din sprâncene și își scutură capul ușor, simțind rigiditatea gulerului cămășii sale albe, impecabile.
-În speranța că îmi veți accepta umilele mele scuze, pentru această invitație inoportună, luă din nou cuvântul Contele care-i aruncă lui Daniel o privire. Dar scopul real al acestei adunări este acela de a vă cunoaște în persoană și de a vă pregătii pentru ceea ce urmează să luați la cunoștință peste trei zile. Locul de întâlnire va fi aici, la orele 19:00; după care vom merge către aeoroport unde ne va astepta o aeronava particulara. Destinația va va fi comunicată în avion, însă bănuiesc că până atunci fiecare dintre domniile voastre va dori să se pregătească pentru o ședere de… să sperăm noi câteva luni. Vă reamintesc că prezența nu este obligatorie, iar colaborarea cu noi va fi foarte bine remunerată, așa că am să vă rog să vă gândiți foarte bine înainte de a va îmbarca în aeronavă. Deși eu sper, cum v-am mai zis, și își împreună mâinile ca și cum s-ar ruga, sper să veniți toți, pentru că viitorul omenirii poate depinde de noi și de cât de mulți suntem implicați în asta. Știu că poate sună nebunește, dar vă asigur că totul se întâmplă, și e cât se poate de real.
-Și atunci de ce să nu aducem la cunoștință publicului acest lucru, își spuse părerea, Viviane Withmore.
-Pentru că vrem să împiedicăm panica în masă și un puternic val de sinucideri, probabil, îi răspunse Daniel îngândurat.






*






Vântul adia ușor, împrăștiind câteva frunze uscate printr-o mișcare spiralată, foșnăind ușor cu sunetul lor ruginiu, urcând înalt și intrând pe o fereastra din apropiere. Perdeaua camerei ieșise în afara ferestrei și se unduia molcom în șoaptele ușoare ale vântului. Aerul rece al iernii pătrunse în cameră și excita pielea unei mâini grosolane, dezvelită de sub cearșaful alb ce crea în întuneric, văi adânci și munți înalți de umbre, cute și forme ale unui corp masiv. Se agita în somn, respira sacadat apoi brusc deschise ochii și se ridică grăbit. Întunericul din cameră nu-i spunea nimic nou, însă o mireasma amăruie îi înfățișa în minte o imagine de o cumplită suferință, Frunze mormăind, copacii înalți și uscați urlând de durere aruncându-și amenințător crengile în bătaia unei furtuni violente ce lăsa doar prăpăd și uscăciune în urma ei, un cer roșu închis, apăsător și crăpături ce formau falii întregi în scoarța planetei care gemea asurzitor.
O durere cumplită îl lovi , o lacrimă îi curgea pe obraz, deși nu știa de ce… de ce se întamplau toate acestea, de ce îl doare atât de mult. Inima îi bătea să-i sară din piept, apoi nările i se umpluseră de un iz insuportabil, privi disperat în jur și văzu doar moarte, cadavre de animale, elefanți, lei, balene eșuate și schelete umane care arătau ca și cum încă mai țipau… din faliile create ieșeau flăcări și lava încinsă ce acopereau pământul până departe, venind amenințător către el, se întoarse și porni să urce pe un munte uscat, cu pietrele încinse de atâta căldură, de atâta ură pe care o simțea ca niște mărăcini sub tălpile sale goale. Urca disperat, agățându-se de orice piatră, urcând orice stâncă îi ieșea în cale până ajunse pe un platou înalt, înca verde, cu o racoare plăcută și cu un parfum de flori înmiresmate a bucurie și iubire. Prinși de mână într-un cerc stăteau 140 de oameni… stăteau cu ochii închiși și fețele în sus de parca s-ar fi luptat în mintea lor cu distrugerea și dezastrul din jur. Brusc s-au strans de mâini mai puternic, iar o voce nevazută șoptea cuvinte fără înțeles pentru el, acele șoapte parcă-l pătrundeau până la ultima celulă devenind asurzitoare, iar oamenii ce se țineau de mâini au început să leviteze și să se învârtă în cerc. Fu capabil să-i recunoască printre cei prinși în ritualul acela pe Lena, sora sa și pe Daniel, restul nu-i recunoscu, probabil nici nu conta.
Tot ridicându-se acel cerc de oameni, a lăsat să se vadă acea voce care șoptea parcă un descântec. Vocea aceea întruchipa o femeie într-o rochie alba, cu părul lung și negru, ale cărei plete unduiau în bătaia vântului. Mâinile ei plăpânde și albe stăteau de parcă ar fi ținut ceva strâns la piept. Își desfăcu palmele și o sferă luminoasă se creea în mânile ei. Strălucirea aceea îl umplea de bucurie, simțea o euforie totală inexplicabilă, apoi murmurul buzelor pline ale acelei femei îi spuse:
-Nu te teme Gabriel! Totul e menit să se intâmple astfel!
Sfera luminoasă din mâinile ei creștea din ce în ce mai mare și începu să plutească în jur, în spirală, extinzându-se din ce în ce mai mult acaparând totul, absorbind tot ce era în jurul său, descompunând totul în particule de lumină pură, atât de perfectă… oamenii și ei se transformau în lumină și rupeau acel cerc împrăștiindu-se în toate părțile, recreând planeta așa cum era ea, așa cum o știa, la fel cum simțea că trebuie să fie, apoi totul din jur fu cuprins de aceeași lumină pură, alungând orice umbră, orice urmă de îndoială și orice gând negativ nu-și mai avea rostul…
Se trezi din nou în rezerva sa, o raza de soare îi gâdila obrazul gras, un zâmbet larg arăta starea de beatitudine în care se afla. O asistentă medicală intră în camera și îi spuse bună dimineața, apropiindu-se de el să-i pună o perfuzie.
Aerul călduț al spitalului împrăștia un iz neplăcut care îl întâlneai în orice spital. Acel miros de curațenie exagerată îi provoca Lenei grețuri în timp ce pășea cu mersul elegant, cu zgomotul tocurilor acoperind vociferările asistentelor care îi mai aruncau din când în când câte o privire invidioasă pentru pantofii ce-i purta, mergând către rezerva unde Gabriel Patrick, fratele ei, era internat de 2 ani.
Se opri în fața unei uși albe cu maner auriu în care își vedea propria reflexie. Întinse mâna și răsuci mânerul, ușa se deschise și un aer călduț îi mângâie obrajii, iar mirosul de spital se intensifică. Pe un pat alb stătea întins un bărbat tânăr, cu fața umflată, cearcane până la jumatatea obrajilor, un păr lung până la umeri, roșcat ca la vechii vikingi, cu niște ochi verzi, reci care o priveau însa cu atâta blăndete, schițând un zambet larg din buzele prea subțiri, la vederea ei. Lângă pat, o asistenta într-un halat albastru, de doc, îi aranja o perfuzie, apoi îi înfipse acul gros, legat de un furtun subțire transparent, în cateterul prins de mâna prea albă a lui Gabriel. în timp ce închidea ușa răsuncindu-se ușor pe călcâie, Lena privii perdeaua care se legana ușor în curentul creat de inchiderea ușii. Se apropie de pat zâmbind așa de fals, gândindu-se să mascheze tristețea profundă din sufletul ei, nu putea să-l ingrijoreze cu conflictul din mintea ei.
-Hei! Ia uite cine mă vizitează… spuse el și zâmbetul de pe fața lui se amplifică, încât pomeții se uneau cu arcadele facându-i ochii așa de mici că abia se mai vedeau. Asistenta o privi pe Lena cu figura aceea impasibilă, care spunea că a vazut tot la viata ei și spuse:
-Am să vă las un moment! Și cu pași măsurați ieșii din rezervă, închizând ușa după ea.
Piuitul aparatului ce-i măsura bătăile inimii lui Gabriel o trezi pe Lena ce căzuse parcă într-o transă și i se adresă fratelui ei cu cea mai duioasă voce:
-Ce mai faci? Se așeză pe pat și întinse mâna către mâna lui. Îi mângâie palma cu degetele groase și cu tenul său atât de alb, apoi îl sărută pe fruntea lată. Cum te mai simți?
-Ooo! Perfect. Mai perfect de atât nici că se poate, răspunse el, vorbind cât se poate de sincer, deși în cazul lui orice om ar fi cedat psihic - să fi legat de un pat doi ani de zile, cu chimio-terapie și nici o legatură cu exteriorul, cu soarele și cu natura care-l încântau atât de mult, decât prin deschizătura unei ferestre. Era împacat cu sine, cu condiția sa și cu viața însăși.
-Mă bucur foarte tare. Am venit să vorbim ceva, îi zise în timp ce privea picăturile de lichid transparent ce se scurgeau din punga acea de plastic, în micul recipient ce doza cantitatea de lichid care ajungea în brațul lui Gabriel.
-Hmm… lasă-mă să ghicesc! Pleci din oraș? spuse privind-o fix.
De când Gabriel intrase în spital, Lena nu mai era aceeași. Mintea ei stătea doar la fratele său, se temea să-l lase sigur, nu o făcuse niciodată, iar acum că trebuia să plece, mai ales că nici nu știa unde are să meargă, era puțin confuză, inima îi spunea să nu plece, pentru a mai rămâne cu el, în timp ce rațiunea îi spunea că dacă nu are să plece, nu va mai fi probabil o planetă pe care să traiască. Deși încă nu înțelegea ce ar fi putut face ea, în plus erau atât de mulți oameni care să facă acel lucru în locul ei. Nu putea să-l abandonze. Dacă întradevăr ar fi sfârșitul lumii ar fi vrut să-l petreacă alături de el.
-Da. Așa este, recunoscu ea oftând, dând după ureche o șuviță de păr care atârna atât de elegant... Zâmbetul ei timid, era mult prea lizibil pentru Gabriel, astfel încât să nu-și dea seama că e ceva mare la mijloc, așa că o întrebă:
-Și unde anume trebuie să pleci? Spuse ridicându-se mai sus în pat, aranjându-și perna mototolită, mult prea moale și mult prea albă, la spatele său lat.
-Þii minte ce am vorbit acum ceva timp despre… urmă o pauză în care privi în tavan căutând parcă inspirația, despre cum civilizația maya a prezis ca pe 21 decembrie 2012 lumea așa cum o știm noi se va schimba, sau va fi distrusă de cine știe ce transformare sau cataclism?
-Da da! Þin minte… spuse el ștergându-și câteva broboane de sudoare de pe frunte cu podul palmei, alte câteva, alunecându-i jilav peste tâmple, lăsând o dâră fină în urma lor. Wow! E foarte cald aici
. Lena continuă:
-Ei bine, am fost chemată la o conferință, ce privește chiar fenomenul acesta și ce ar putea să se întâmple și ce nu. OK! Ideea este că v-a trebui să plec ceva vreme din oraș și nu știu exact când anume mă voi întoarce, și voiam să știu dacă te vei descurca o vreme fără mine.
-A început, nu-i așa? îi spuse el, în timp ce Lena ridicându-și rivirea în tavan încerca să nu izbucnească în plâns.
-Nu trebuie să-ți faci griji pentru mine, iubita… îi zâmbii mângâindu-i obrazul. O să fiu OK. Știu asta acum, doar un singur lucru vreau să-l ai în vedere… își plecă privirea, inspiră adânc cu gândul la acel mesaj primit în vis.
-Sigur! Orice… zise și clatină din cap, gesticulând cu ambele mâini.
- Când va veni vremea… vreau să te gândesti la ceva frumos, nu la viața care am dus-o, nu la ultimii doi ani… ci la ceva… roz și pufos, așa cum îmi place mie, spuse râzând.
O lacrimă îi aluneca pe obrazul stâng, curgând ușor spre bărbie, fiind urmată îndeaproape de alta, iar ochii îi căpătară o strălucire apoasă.
-Dar tu urăști tot ce e roz și pufos, încerca ea să râdă și să zâmbească.
-Știu, dar acum nu aș putea să mai urăsc ceva nici dacă aș vrea. Nu mai pot. Simt că iubesc tot, orice, pe oricine, nu știu cum să-ți explic schimbarea prin care trec, am avut timp destul în acești doi în care să mă gândesc la tot ce e mai important în viață, și mi-am dat seama că doar iubirea necondiționată față de tot ce mă înconjoară este scopul existenței noastre, iubirea este forța creatoare și doar ea ne poate lipsi de frica ce sălășluiește în adâncul nostru, al fiecăruia.
-Știu scumpule… și îl îmbrățișă.
Se priviră câteva secunde, care treceau mult prea repede, priviri ce spuneau totul despre ei, apoi Lena răbufni într-un plânset violent, ce răsuna în rezerva din spitalul acela, ai cărui pereți au auzit și au văzut mult prea multă suferință, vibrația acelei suferințe, născând parcă un vuiet răsunător, în nopțile liniștite, nederanjate de vreun plânset al vreunei soții căreia i-a murit soțul, sau al agitației unui tată ce își așteaptă fiul, ori de tocurile nervoase ale unor asistente mult prea fițoase ca să poarte altceva.














CAPITOLUL II

Prima revelatie





*



22 august 1987,
Bucuresti, Romania


Lumina slaba din camera sarac mobilata ii dadea dureri de cap lui Ionut Popa. Era si asa destul de agitat, tot cautand ceva prin mormanele de dosare stivuite prin debaraua din camera sa ce o folosea pe post de birou. Rascolea stivele de dosare invechite si prafuite incat o ceata de praf se ridica si il facu sa stranute puternic, stropi din mucoasa sa nazala sarind peste un dosar alb lasand cerculete umede ce se colorau imediat in maroul pamantiu al prafului ce umplea tot Bucurestiul.
-Unde naiba este? Îngăimă el dând la o parte dosarul alb. Tată unde ai ascuns-o?
Se opri pentru un moment și se ridică îndreptându-și spatele, simțind cum discurile coloanei sale se tasau ușor, durerea ce o simțea devenind insuportabilă. Dar nu se putea opri. Trebuia să gasească cartea. Își trecu mâinile prin părul blond și des presând cu podul palmelor tâmplele umflate de durerea de cap. Privii învins către tabloul “Tovarășului” ce stătea agățat pe peretele opus debaralei. I se părea că tabloul nu stătea cum ar trebui și se gândi că tatăl său, suspicios de fel, putea fi foarte inventiv când venea vorba de ascuns lucruri importante. Luă un taburet de lângă biroul din lemn de nuc, pe care atunci când avea 12 ani, scrijelise cu un briceag numele său. Puse taburetul lânga peretele murdar și umed de atâta igrasie, de iarna trecută, și gândindu-se la corecția pe care tatăl său i-a aplicat-o pentru că a scrijelit biroul, se ridică punându-și un picior pe taburet, apoi pe celălalt. Își îndrepta din nou spatele și se uită la privirea mândră a președintelui.
-Ce îmi ascunzi tovarășe?
Puse mâinile pe rama aurie a tabloului, degetele sale mari atingând sticla prăfuită, lăsând urme în stratul de praf ce îi murdarea acum degetele. Se aplecă să rezeme tabloul de perete și observă că în locul tabloului, era o gaura, nu prea estetica, o spărtura inegală, plina de pânze de păienjeni. Înăuntru era ceva împachetat într-o hârtie galben pământiu și legată cu sfoară albă, în cruce, la fel cum îl învățase tovarășa învățătoare să-și lege manualele ce le primise în clasa I la școală. Îndepărtă pânzele de păianjeni și luă pachetul pe care se mișca alarmat, un păianjen cu cruce. Îl îndepărtă cu podul palmei în timp ce cobora de pe scaun, privindul cum se grăbea să se adapostescă sub canapeaua veche, tapițată cu floricele. Se apropie cu pași calculați de birou și îl trânti, întorcându-se să caute un cuțit pentru a tăia sfoara cu care era legat pachetul. Merse până în bucătărie și deschise un sertar de la bufetul alb de pe peretele cu faianță străvezie căzută într-un colț, lăsând să se vadă adezivul cu care a fost lipită și care ar fi trebuit să nu lase să se desprindă, dacă nu ar fi fost ciocnită de muncitorii care l-au ajutat să aducă bufetul de la soacra sa. Puse mâna pe un cuțit de masă și realiză că nu prea avea ce face cu el. Luă un altul cu care tăiau carnea și se apropie de fereastra cu perdele murdare și deschise geamul pentru a aerisi, în speranța că se va mai răcorii puțin pe arșița aceea. Se întoarse în birou, târându-și papucii chinezești de cauciuc pe linoleumul din hol. Se așeza pe scaun gândindu-se la ce ar putea găsi în pachet. Tăie sfoara alba și, cu grijă, despachetă hârtia. Era o carte, legată în piele. O deschise și pe prima pagină erau niște caractere ciudate, ce semănau cu cractere hindi. Trecu la pagina următoare și observă că era de fapt un manuscris. Totul era scris în hindusă. Nu înțelegea o iotă din ce scria acolo. Lăsă manuscrisul pe birou și se lăsă să cadă pe spătarul scaunului de lemn, care scârțâia din cauza anilor trecuți peste el.
-Unde dracu găsesc eu un traducator de hindusă? Și în timp ce mintea îi alerga prin cartea de telefoane, sunetul deranjant al telefonului cu disc îl făcu să-i țiuie urechile.
-Da vă rog! Răspunse vizibil deranjat.
-Bună ziua! Tovarașul Popa? Se auzi o voce pițigăiată de la celălalt capăt al firului.
-Aa mda, spuse el.
-Tovarășe, țin să vă comunic că soția dumneavoastră a fost dusă la spitalul Pantelimon. Vă sun de la Liceul Iulia Hașdeu, tovarășa profesoară a intrat în travaliu și am chemat o ambulanță.
-Am înțeles! Am să merg imediat la spital. Vă mulțumesc mult. O zi bună! Spuse și așeză receptorul în furcă.
Își puse capul între palme și coatele pe birou. Aștepta cu nerăbdare nașterea copilului său. Însă momentul era cum nu se poate mai nepotrivit. Mintea sa era Într-un vertij amețitor. Cum avea să meargă la spital știind ce avea în posesie în acest moment ? Se ridică grăbit și își puse paltonul lung, gri și încălță pantofii negrii din holul de la intrare. Nu putea să nu fie lângă Maria. Își iubea soția. Era singura care-l înțelegea și-l susținea în tot ceea ce făcea. Chiar dacă uneori i se părea că e o pierdere de timp și îl mai cicălea un pic. Luă manuscrisul de pe birou și îl puse în buzunarul de pe interiorul paltonului de vară. Era tocmai potrivit, deși atârna cam inestetic în buzunar, iar paltonul pe o vreme ca asta... Ieși și încuie gândidu-se că va găsi o soluție după ce se întoarce de la spital.
Ajuns la camera de gardă a spitalului Sf Pantelimon, întrebă la registratură de soția sa, iar o doamnă în vârstă destul de drăguță, îl indrumă către etajul 1, la secția de obstetrică și ginecologie, unde avea să îl întâlnească pe Dr. Pavelescu, cel mai bun obstetrician din țară. Acesta era un tip masiv, mai înalt decât el, probabil avea vreo 1,90 m, proaspăt bărbierit, cu trăsături ferme și cu niște mâini uriașe, aparent neîndemânatice.
-Bună ziua, tovarășe doctor Pavelescu! I se adresă Ionuț, întinzând mâna respectuos. Doctorul, îl privi scurt și cu un zâmbet profesional, îi intinse mâna păroasă de sub mâneca scurta a halatului alb, contrastant cu furtunul negru al stetoscopului ce îi atârna în jurul gâtului gros.
-Bună ziua, tovarășe.
-Mă numesc Ionuț Popa! Spuse el privindu-l în ochii reci. Își retrase mâna, și îl privea în continuare fix. Soția mea a fost adusă de urgență la spital, trebuie să nască. Maria Popa se numește.
Doctorul se uită un moment la omulețul slăbuț și elegant din fața sa apoi căută pe fișa din mâna sa câteva informații, după care spuse ferm:
-Da tovarășe Popa! Este la salonul 2. O pregătim pentru naștere prin cezariana. După consultațiile mele, nu va putea naște normal, deoarece soția dumitale are un organism tare încapățânat, iar dacă nu facem operația e posibil să nu poată rezista nașterii, astfel se poate risca să pierdem și mama și fătul.
Vestea pică nu tocmai bine pentru viitorul tată care se schimbă la față imediat. Dr. Pavelescu sesiză acest lucru și încercă să-l calmeze.
-Stați liniștit tovarășe! E pe mâini bune. Vă asigur că nu aveți de ce să vă faceți griji. și îi puse o mână pe umăr, menită să-l liniștească pe Ionuț.
-O pot vedea, tovarășe doctor? Întrebă el cu vocea tremurândă.
-Da sigur că puteți. Mergeți vă rog la salonul 2. E prima ușă pe dreapta după ce dați colțul acesta, zise doctorul arătându-i direcția în care urma să meargă. Se îndrepta către salonul 2, pe un hol slab luminat, din lipsa ferestrelor suficiente, iar lumina electrică nu se folosea foarte mult în timpul zilei datorită programului comunist de raționalizare a consumului de energie. Ajuns în fața unei uși vopsite în alb, cu o cifra 2 gravată pe ea, sub care era un mic avizier de sticlă. Apăsă clanța și intră. O lumină mai buna decât cea de pe hol, îi mângâie fața și în salonul alb, cu mozaic pe jos, erau așezate patru paturi de spital, cu saltele albastre, pe arcuri, și lenjerii albe. Internate acolo mai erau încă două femei care tocmai născuseră și așteptau să vină momentul în care asistentele aduceau copii să fie hrăniți. Salută respectuos și intră ușor în salon, se apropie de patul din dreapta unde Maria, soția sa iubită stătea întinsă cu burta rotunjită de sarcină, respirând greoi, cu un zâmbet natural pe chipul răvășit de durere. Se apropie și se așeză pa marginea patului strângându-i mâna în palmele sale. I-o sărută prelung, cu drag și îi spuse:
-Ce faci scumpa mea? Îi mângâie obrazul umed de lacrimile curse de mai devreme, iar ea își plecă ușor capul în palma lui, bucuroasă că a ajuns. Părul negru și lung așezat în bucle largi, îi mirosea atât de bine în momentul când o săruta pe obraz, iar ochii înlăcrimați de fericire ai Mariei, îl priveau cu recunoștință.
-Sunt mai bine! Contracțiile vin și pleacă. Iubita mea vrea să iasă afară.
-Sau iubitul… spuse Ionuț, încă nu știm ce este.
-Va fi fată, îi spuse Maria cu fața schimonosita de durerea unei noi contracții.
-Nu asta e important acum… indiferet ce va fi îl vom iubi ca pe ochii din cap. Am vorbit cu doctorul… mi-a spus că vei naște prin cezariană…
Maria râse scurt, așezându-se mai bine în pat.
-Da știu. Mi-a spus că am un organism încăpățânat
-M-au sunat de la liceu și mi-au spus că ești aici.
-Da. Cred că elevii mei se bucură că nu mai fac atâta istorie, directorul a chemat un suplinitor în locul meu.
-Însă nu cred că bucuria lor e mai mare decât a mea. Voi fi tată, Maria! Voi fi tată! spuse Ionuț, mângâindu-i din nou obrazul.
-Ei bine dacă ești așa bucuros, de ce nu ai purtat tu sarcina, deșteptule… glumi Maria.
Ușa alba a salonului se deschise și două asistente au intrat cu o targă pe roți.
-E momentul! Zise una dintre ele punând o mână pe umărul lui Ionuț. Hai, curaj tovarășa Popa.
Au ajutat-o sa se ridice si sa se aseze pe targa dupa care au dus-o in sala de operatii unde Dr Pavelescu era deja echipat si pregatit. L-au pus sa astepte intr-o sala spunandu-i ca o sa dureze ceva timp. Nelinisitit si nerabdator se plimba prin sala de asteptare cu mainile la spate si spatele cocosat, garbovit parca ar fi avut 70 de ani.
Dupa vreo ora si ceva, usile salii de operatii s-au deschis violent, o asistenta iesi furtunos si alerga pe coridor cu fata inspaimantata…
-Chemati cardiologul! striga ea catre o alta asistenta. Chemati-l de urgenta pe tovarasul dr Toma, sa vina in sala de operatii. Dupa ce mai rosti cateva cuvinte catre asistenta de la receptie, intra la fel de repede in sala de operatii. Receptionista puse mana pe telefon si forma interiorul sectiei de cardiologie, apoi murmura ceva aruncand priviri scurte si furisate catre Ionut care uimit si aproape convins ca se intampla ceva, ramasese socat, cu gura cascata, asteptand un semn.
In scurt timp, un om micut de statura, grasun, cu un halat pe el, alerga sufland greu si tinandu-se cu mana de burta, apoi, intra si el in sala de operatii. Ionut se apropie de biroul de la receptie si punand mainile pe tejgheaua de marmura vorbii prin deschizatura din geamul ce separa sala de asteptare de camera receptionistei.
-Buna ziua, tovarasa! o asistenta purtand o bluza alba de doc, mulata bine pe corp, cu parul blond si cret de sub boneta ce o purta prinsa pe cap cu agrafe, isi ridica privirea si il intreba:
-Buna ziua! Cu ce va pot ajuta tovarase!
-Sotia mea... spuse cu vocea tremuranda. Este in sala de operatii, trebuia sa nasca prin cezariana. Aa... puteti va rog sa-mi spuneti si mie ce se intampla ?
O privea indurerat, simtind ca ceva ce nu trebuia sa aiba loc, se intampla. Piciorul drept incepu sa-i tremure din sold si nu se putea opri, inima i-o lua razna si gandurile ii alegau ametitor prin minte. Vazand starea in care era, asistenta ii spuse:
-Tovarase, credeti-ma pe cuvant ca nu va pot spune mare lucru. Asteptati va rog sa iasa cineva din sala, care va poate ajuta mai mult.
-Dar... cardiologul?.. pentru ce l-au chemat?
-Am inteles ca sunt niste complicatii cu copilul. Mai multe nu stiu sa va spun. Ma iertati va rog, spuse si isi pleca privirea intr-un registru mare in care completa ceva.
Ionut se retrase si se aseza pe un scaun incomod al banchetelor din sala. Privea pe pereti, incercand sa gaseasca modele in varuiala alba, apoi pe tavan, ba pe mozaicul podelei, in asteptarea unui raspuns care intarzia sa apara.
Cand in sfarsit, cineva iesi din sala, acela era doctorul obstetrician. Figura posomorata ce o avea nu spunea nimic de bun augur, iar in momentul in care se apropia de el, trecandu-si mana peste fruntea transpirata, Ionut se ridica in picioare:
-Tovarase doctor!
Inspirand profund, parca pentru a gasii tarie sa spuna ceea ce urma sa spuna, doctorul ii spuse:
-Copilul...aa... e bine, insa... mama, adica sotia dumitale... si dadea din cap dezaprobator, ocolind privirea scrutatoare a lui Ionut.
-Adica!? Tovarase doctor!.. intreba el, tinandu-si respiratia.
-I-a cedat inima, tovarase... spuse dintr-o data. Imi pare nespus de rau. Puteti afla mai multe de la asistenta mea. Eu mai am cateva operatii de facut. Luati legatura cu ea si puteti vedea si copilul... fetita adica.
Cu privirea plecata, doctorul se intoarse pe calcaie si garbovit, mergea tinandu-si o mana pe frunte, masandu-si o durere de cap, timp in care Ionut, trecut de la extaz la agonie se prabusi in genunchi, cu picioarele sub el si capul in palme si izbucnii intr-un plans isteric. In ameteala ce-l apucase il blestema pe Dumnezeu, simtind ca nu mai vrea sa mai traiasca, simtind cum totul explodeaza in jurul sau, de furia ce l-a cuprins, cum orice zgomot s-a evaporat, si o liniste surda i-a acoperit urechile si cum totul incepe sa se intunece in ochii sai. Cineva il trase de mana sa se ridice, se uita la asistenta care asistase la operatie care ii spunea ceva, dar nu o putea auzii, ii vedea gura cum isi misca buzele ridate dar nici un sunet nu ajungea la urechile sale. Cand in sfarsit putea percepe sunete, toate au devenit asurzitoare. Isi cuprinse tamplele, pentru ca simtea cum o sa-i explodeze; incerca sa se calmeze si inspira adanc, expira zgomotos, cu gura deschisa, picaturi de saliva imprastiindu-se din gura lui, in aerul devenit insuportabil. Se folosii de sprijinul banchetei cu o mana, ca sa se ridice si desi, picioarele ii tremurau, trebuia sa stea ferm. Mai avea o viata pentru care sa traiasca... o fiica, o amintire de la scumpa sa Maria. Tot ceea ce-i mai ramasese pe lumea asta. Trebuia sa-si gaseasca forta necesara sa continue si iata-l stand acum drept ca un stejar pasind cu pasi calculati, sigur pe el, mergand spre sala de operatii unde corpul inert al sotiei sale statea intins pe masa pe care isi daduse duhul, trecand in nefiinta, irosindu-se o frumusete rara, o inima mare si o persoana mareata a carei bunatate radia o lumina pura. Ii lua mana intre palmele sale si saruta raceala pielii, caci caldura corpului se stingea precum se stinge un foc de jaratec, incet incet. Ii mangaie chipul pe care inca mai ramasese un zambet dezimvolt, isi trecu mana prin parul ei si saruta fruntea neteda care nu se va mai incretii de acum niciodata la toate planurile visatorului Ionut, buzele care nu vor mai zambii niciodata si ochii care nu-l vor mai privii niciodata cu atata blandete. Simtii cum viata a plecat din trupul ei si cum il va veghea de acum incolo de undeva de sus, ii simtea prezenta si inima ii fu mangaiata de aceea prezenta. O lacrima calda ii mangaia obrazul si simtii cum cineva ii stergea acea picatura de suflet ce se scurgea din trupul lui. Ii mai saruta inca o data mana ce nu-l va mai mangaia in veci si-si lua ramas bun, cu inima franta de durere.
-As dorii sa vad copilul! i se adresa asistentei care ramase in usa.
-Da tovarase! Urmati-ma va rog!
I s-a dat un halat si o masca cand a fost dus in fata unei camere in care se aflau nou-nascutii. Asistenta aduse in brate un copil, infasurat in scutece albe, de finet, ce gangurea incet la schimbarile de lumina din fata ochilor ce nu putea sa vada sau sa inteleaga nimic din lumea in care ajunsese. O lua in bratele sale si simtii aceea inocenta si acea fragilitate a fiicei sale ce avea sa aiba nevoie de multa grija si dragoste de acum incolo. O privii si pe chipul ei vazu chipul sotiei sale, in ochi avea aceea privire dezorientata a unui bebelus, insa erau clar ochii mamei sale, iar manutele ei mici, care abia puteau cuprinde degetul tatalui se miscau jucause, incercand parca sa-l imbratiseze.
-Stiti, tovarase! V-a trebui sa-i dati un nume! spuse asistenta batrana, care-l privea cu lacrimi in ochi.
-Cum va numiti! intreba el.
Schitand un zambet bland, asistenta spuse:
-Ralu. Asa ma numesc, apoi scoase din urechile sale, perechea de cercei de aur, ce-i purta spunand:
-Au fost ai mamei mele care-i avea de la mama sa. Mi-ati face o onoare deosebita sa-i primiti si sa-i poarte ea; si se aropie usor si ii puse in scutecul copilului, binecuvantand-o. Dumnezeu sa te aiba in paza, Ralu...
















*





22 August, 2009
Târgoviste, Romania


Cậnd a auzit zgomotele de jos, a sặrit in picioare, cu fața umflata de somn, cu mersul impleticit, s-a imbrặcat in grabặ și a izbit violent ușa sufrageriei cậnd a intrat, intinzậnd mậna dreaptặ spre perete, apặsậnd intrerupặtorul sặ aprindặ lumina. O lustrặ prafuitặ impraștia o luminặ palidặ, disproporționatặ, biroul plin de hậrțogặrii era in dreapta, se apropie de el si vặzu cum cậtiva gậndaci de bucặtặrie se impraștiarặ prin camera mizerặ, cậnd puse mậna pe manuscris insặ, unul mare și umflat rặmặsese nemișcat, paralizat, și simtea cum il privea cerșindu-i milặ. Aproprie in grabặ manuscrisul de podea, astfel incật ființa tậrậtoare sặ poatặ pleca fặrặ probleme. Iși luặ din cuierul de lemn de dupặ ușa geanta de poștaș din piele intoarsặ, maro, ce stặtea atậrnatặ așteptậnd parcặ acest moment. In ea se gặsea tot ceea ce avea nevoie. Indesặ manuscrisul in geantặ in timp ce iesea din apartament, tragậnd ușa dupa el, insặ fặrặ sặ o incuie. Nimeni nu ar fi avut ce sặ fure din acel apartament, pentru care plặtea o chirie exorbitanta, in raport cu ce condiții ii erau oferite. Dar nu asta il interesa acum… știa cặ trebuie sặ plece. Zarva facutặ de polițiștii care urcau pe scặri era mai mult decật evidentặ. Erau cu un etaj sub el. Se gậndea sặ ia liftul, insặ, cu siguranțặ l-ar fi așteptat cineva jos, așa cặ urcặ la ultimul etaj, escaladặ vechea scarặ de metal care ducea sus pe acoperișul blocului. Vậntul ce bặtea la acea inalțime ii rặvặșa pặrul lặsat sa creasca pana la umeri. Orașul ặsta vechi nu a arặtat niciodatặ mai bine ca astặzi, cu clặdirile sale gri, umbrite de dealurile mănăstirii ce adăposteau capul unuia dintre cei mai mari domnitori ai țării, cu cerul atât de albastru și norii nemișcați de vântul care nu-i ajungea, rămânând netulburati ca niște bucăți de vată de bumbac, împrăștiați pe o coală plină de cerneală a unui copil ce se joacă nevinovat, inocent, neștiutor si nepăsător de ceea ce va urma să se întample cu omenirea. Povara de a știi ce urmează apăsa greu pe umerii lui, atât de greu încât singurul său gând era cum să scape mai repede de aceea responsabilitate, pentru a-și vedea mai departe de viața sa alături de Ralu, fiica sa. Si tot ceea ce-l împiedica era acest stupid manuscris al lui Sundhar Singh. Un personaj care era posibil nici măcar sa nu fi existat, in opinia publică, un manuscris cu o profeție uluitoare, devastatoare despre Romania, un manuscris interzis încă de pe vremea fostului dictator, însă tatăl său l-a ascuns atâta vreme, iar el trebuia să facă la fel, din simțul prostesc al unei datorii morale față de memoria tatălui sau. Ura acest lucru, deși asta nu-l impiedica să-și facă treaba. Urmărit, întotdeauna pe fugă, hăituit ba de poliție, ba de personaje a căror sorginte nu o cunoștea. Acum era urmărit de polițiștii de la Municipal. Erau trei agenți și patru jandarmi… le auzea vocile urlând: “Poliția!”, în timp ce au lovit ușa cu piciorul pentru a intra în apartament. Nu știa cum au reușit să dea de el, iar acum unul din jandarmi urcase să verifice acoperișul.
-Nu mișca! Poliția! urla jandarmul scoțand arma de la șold. Respira greu, emotiv, mâna îi tremura iar pe tâmplele acoperite de sudoare, de sub capela bleu-marin, zvâcneau câteva vene albastre. Ochii de un albastru rece, îl fixau pe Ionuț care ridica mâinile, prudent, privind cu un ochi la puștiul de jandarm, bobocul care-l amenința cu arma, iar cu celalalt la o cale de scăpare de pe acest acoperiș.
-L-am prins, e sus pe bloc! urlă din nou către agenții de jos. Cu picioarele depărtate se apropia de Ionuț cu arma indreptată spre pieptul sau, ținuta cu ambele mâini. Picioarele incepuseră si ele să-i tremure, iar cu colțul ochiului, privea spre marginea blocului cu zece etaje. Nu ia trebuit mult să-și dea seama că jandarmul avea rău de inălțime, așa că, lăsă mainile jos, privind in spatele său. La 4 metri distanță era celălalt bloc, mai puțin înalt decât acesta. Avea nevoie să facă un salt considerabil, dar nu era imposibil.
-Mâinile sus! striga din nou jandarmul. Să fi sigur ca o să trag! îl asigură el.
Pe scara se auzeau pașii apăsați de bocanci militari, ai polițiștilor ce urcau sus.
-Ba n-o să tragi, fiule! îi spuse Ionuț, zâmbindu-i. Nu astăzi când e o zi așa frumoasă… îl privea acum și mai fix, accentuând efectul psihologic ce urma. La inalțimea asta ai putea să greșești și să mă omori, ori nu cred că vrei asta.
Auzind cuvântul “înălțime”, jandarmul parcă transpira și mai rău, își șterse cu mâneca stângă, sudoarea de pe frunte ridicând capela de pe cap și așezând-o la loc. Studiind atent mimica și fiecare gest ale jandarmului, Ionuț se aropia cu pasi ușori de el. Știa că are nevoie doar de o secunda de neatenție pentru a face saltul înapoi. și acea secunda venii în momentul în care ceilalți polițiști se cățarau pe scara de metal. Atunci când jandarmul iși îndrepta privirea către înapoi, unde apăru unul dintre colegii săi, atunci se întoarse și iși făcu un avânt scurt apoi urmă saltul în înălțime. Vântul îi sufla în față, pardesiul impermeabil de culoarea bronzului se unduia în avântul saltului strălucind în razele soarelui dimineții. Un gest reflex al jandarmului îl făcu să apese trăgaciul pistolului de pe țeava căruia ieși un glonț. Timpul parcă sta în loc în acel moment, lăsându-i răgaz să observe cum glonțul se învartea in jurul propriei axe, dilatând aerul îndreptându-se către ținta sa. O dâra foarte fină de fum croia drumul către punctul de impact al glonțului care se nimerii a fi geanta lui Ionuț, ce în urma săriturii ajunsese undeva deasupra umerilor săi, protejând astfel corpul său suspendat. Apoi zgomotul metalic al cartușului tras, ce pică, puse capăt dilatării timpului.
Înotând prin aer, ajunse pe acoperișul blocului vecin, simțind cum genunchii și gleznele stăteau să-i cedeze când ateriză, rostogolindu-se pentru a mai atenua din șocul săriturii. Se ridică în picioare scuturându-și palmele de smoala care era turnată pentru a izola acoperișul, își trecu o mână prin păr întorcându-se cu fața spre jandarmul de pe blocul mai înalt, zâmbi ironic și îi spuse:
-Nu astăzi, bibane!.. Nu astăzi!..
Coborând și ieșind din blocul acela, se strecură prin parcarea plină de mașini a hipermarketului apoi pe străduțele lăturalnice până la muzeul de istorie unde avea să fie în siguranță, pentru ceva vreme, cel puțin.



*



Zgomotul pantofilor săi pe podeaua de marmură a muzeului răsunau într-un ecou pustiu. Lumina ce intra prin ferestrele largi dinspre est, facea ca armura argintie de cavaler, din epoca medievală, expusă pe peretele Nordic, să stralucească amintind de vremuri de mult apuse. Vremuri în care întunericul minții umane dăinuia liber fără opreliște, întuneric întretinut numai de Instituțiile Bisericești. Curatorul muzeului îl recunoscu și se apropie de el.
-Bună ziua domnule Popa! Ce vânt vă aduce pe la noi?
-Australul, d-le Eftimie… australul… îi spuse, strângându-i mâna osoasă, cu venele pline de noduli. Curatorul era un om pipernicit, foarte slab, fumător înrăit și șprițar la ordinea zilei, însă mintea sa din capul cu părul rar si cârlionțat, tuns scurt, era intotdeauna trează, oricât de mult ar fi băut. Purta niște pantaloni de raiat maro și un tricou negru cu dungi orizontale gri, care stătea pe el ca pe gard. Privirea ochilor căprui, adânciți în orbite, cu strabism paralitic la ochiul drept, studia bărbatul care devenise Ionuț.
-Câți ani au trecut de când ai fost pe aici ultima dată? Cinci, șase ani?
-Într-adevăr! spuse el. Prea mulți…
-Mi-aduc aminte de vremea când alergai pe aici prin muzeu, când veneai cu tatăl tău, Dumnezeu să-l odihnească în pace, zise curatorul privind parcă prin el.
-Mda… zâmbii Ionuț. Eu mi-aduc aminte de madam’ Kiraly cum mă alerga cu mătura când intram cu picioiarele pline de noroi prin muzeu… râdeau amândoi cu pofta.
-Da săraca, sa dus și dânsa… Numai eu nu mă sting… zise cu tristețea întipărită pe chipul schimonosit. Nu mă vrea Domnul…continua el. Îmi tot zice că mai am de facut niste treabă p’aci.
-Si câtă treaba mai ai… nea Eftimie. Hai mai bine să-ți zic de ce am venit la dumneata… și duse mâna la geanta ce o purta oblic pe umar. Scoase din ea manuscrisul lui Sundhar Singh și i-l înmana.
-L-ai găsit în sfârșit, zise curatorul. Bravo copile. Nici nu știi câtă lume îl cauta.
-Ba cred ca știu!... îi spuse Ionuț, încercând să-și dea geanta de pe umăr jos. O zăngănitura scurtă, metalică se auzi din geanta sa și băgă din nou mâna. Scoase tabachera de argint cadou de la Maria, și observă că era indoită, aproape găurita, o întoarse pe partea cealaltă și, prins intr-o gaura, era un glonț de cupru. Cred că știu cât se poate de bine, spuse el privind glonțul între degete în lumina soarelui ce răzbea prin vitraliile ferestrelor.
Rặsfoind prin manuscris, plimbậndu-și privirea de pe o paginặ pe alta, increțindu-și fruntea și facậnd anumite grimase, specifice lui, curatorul spuse.
-Auzi, da’… fiica ta ce face?
-Mulțumesc, bine! Îi rặspunse Ionuț, care privea cum dl. Eftimie nici nu-și ridica privirea din manuscrisul din care era absolut sigur cặ nu înțelegea o boabặ. E la facultate la București. Studiazặ psihologia.
-E bine zici?
-Da! E bine.
Mai răsfoi câte ceva pagini apoi, închise manuscrisul zicând:
-Bun! Bănuiesc ca vrei să-l traduci.
-Bănuiești bine matale…
-Mergi te rog la Curtea Domnească și caută-l pe Cristi… Þuțu Cristian. E un băiat extraordinar, vorbește fluent 12 limbi moarte, sunt sigur ca el te poate ajuta. Zi-i că eu te-am trimis. O să te ajute, e băiat bun ăsta... a invățat la Oxford, la bețivii ăia de bretoni.
-Bun! Așa am să fac, nea Eftimie. Mă duc și eu! Numa’ bine! Doamne ajută!
-Doamne ajută, fiule… Doamne ajută! Și rămase nemișcat privindu-l cum ieșea cel ce alese drumul tatălui său, cel pe care liniștea nu-l va mai găsii prea curând.
Ieșit din muzeu, nu avea de mers prea mult până la Curtea Domnească, acel monument, rămășițe ale locului de domnie ce a adăpostit cândva treizeci și trei de voievozi. Plătii biletul la intrare, scoțând din buzunar trei lei, gândinduse ce bine a făcut statul când a decis să facă banii din plastic. Zâmbii taxatoarei, care schiță un zâmbet plictisit la rândul ei și intră. Trecând pe sub arcul imens de cărămidă își aruncă ochii pe placa de marmură de pe peretele din stânga sa, unde erau trecute numele tuturor voievozilor ce au domnit acolo. Înaintă pe o cărare pietruită, în dreapta pe lângă biserică, apoi pe lângă ruine se strecură și ajunse în spatele lor, unde la vechea bisericuță, Sfânta Vineri, lucrau niște zidari. Se apropie de ei și intrebă pe unul dintre ei:
-Buna ziua! Știți cumva unde îl pot găsii pe Dl Þuțu Cristian?
-Aa Þuțu?… e jos, linge praful de pe o piatră. îi răspunse acesta, stârnind râsetele celorlalți zidari, făcând aluzie la faptul că recondiționa o placă comemorativă, veche.
Se întoarse pe călcâie și lăsând în urmă râsetele nevinovate ale muncitorilor se îndreptă spre camera de sub ruine, ce era folosită pentru depozitarea tuturor artefactelor găsite, care erau recondiționate apoi trimise la muzeu. Îndepărtând gratiile de la intrare, cobora o scară de piatră, printre zidurile de cărămidă innegrită, slab laminate. Undeva se deschidea o sală largă, zidită tot cu cărămidă, luminată de un bec atârnat în tavan, alimentat de niște fire trase din afara camerei, pe o fereastră ingustă. Aproape îngenuncheat, lângă o placă de marmură albă, stăteau un tip micuț de statură si slab, cu părul blond ce-i ieșea de sub un fes negru cu Chicago Bulls. Þinea în mână o pensulă și tot curăța praful de pe placă părând că nimic nu îl va deraanja din ceea ce făcea.
-Salut! Domnul Þuțu?...
Îdreptându-și privirea câtre el, ridicându-și sprâncenele arcuite, Þuțu făcu un semn din cap că da, apoi se întoarse la ceea ce făcea.
Simțindu-se ignorat și puțin stânjenit, Ionuț insistă:
-Aveți un moment, vă rog?
-Imediat, numai puțin vă rog, dar… după cum v-am spus și mai devreme la telefon, o să plătesc când o să îmi primesc și eu salariul…
Buimăcit își drese vocea și i se adresă din nou:
-Mă scuzați dar nu sunt de la nici o bancă…
-Nu?...
-Nu! M-a trimis Dl Eftimie la dumneavoastră. Mi-a zis că mă puteți ajuta cu ceva.
-Aaa… bun atunci. Mă scuzați… Creditorii ăștia fără inimă mă urmăresc oriunde aș fi. Zise Þuțu râzând, arătându-și strungăreața dinților superiori. Se ridică în picioare și își șterse mâna pe pantalonii sărăcăcioși in material după care o întinse în semn de salut către Ionuț. Acesta îi strânse mâna ferm și se recomandă, uimit de strânsoarea puternică a unui om așa plăpând.
-Mă numesc Ionuț Popa! Aș dorii să vă uitați puțin peste ceva. Putem merge undeva mai retras, vă rog? Îi spuse observând că în sală mai intrară și alte persoane.
-Mmm… Da, sigur! Haide-ți vă rog, să mergem în turn. Îi spuse Þuțu, politicos, punându-i o mână pe umăr.
După ce au ieșit la suprafață, au urcat în Turnul Chindiei, un măreț turn de apărare, ce veghea asupra Curții domnești, precum și a întregului oraș, fiind aproape cea mai înaltă construcție din acel orășel, odată cea mai mare cetate.
Urcând scara dispusă într-o spirală, au ajuns deasupra turnului de unde priveliștea orașului era minunată. Era o zi cum nu mai văzuse de mult, era o zi frumoasă. Þuțu scoase dintr-o pungă ce o luase cu el din sala în care lucra, două sandwich-uri și îi oferii și lui Ionuț unul. Îl primii, mulțumindu-i din priviri, căci întradevăr îi era și lui foame, deși se săturase de același gust de fast food pe care-l avea pe buze de fiecare dată când mușca din chifla aceea moale și din mixtura cu cartofi prăjiți și piept de pui mărunțit.
-E bun! îi spuse. E un kebap foarte bun și suficient de ieftin, pentru Târgoviște.
Mușcând din chifla moale, gura i se umpluse de salivă totuși, probabil de foame. Simțea susanul pe limbă și gustul cărnii de pui, condimentat și mărunțit, fript pe cilindrele acelea mari de metal, și sosul acela de usturoi care-i plăcea atât de mult.
-Voiați să îmi arătați ceva? Dle Popa? Întrebă Þuțu mestecând în același timp, plescăind apoi strângându-și buzele pentru a nu i se scurge sosul din gură. Ionuț, scoate manuscrisul și il arată.
-Acesta este! Îi înmână manuscrisul apoi îl privea pe Þuțu, fix, pentru a-i afla părerea înainte ca acesta să o gândească măcar.
Mușcând din acel kebap privea în zare și spuse:
-Știi!... Indiferent dacă e criză sau nu, război sau pace, orașul asta a rezistat mereu, în umbră ce-i drept, dar… a rezistat. Părea că ar fi vrut să schimbe orașul din priviri, să-l reconstruiască după propria sa viziune, cu siguranță ar fi fost un sentiment nobil, având în vedere câtă muncă de voluntariat a dus și câtă sete de cunoaștere avea acest om.
-Bun! Să înțeleg că-l vrei tradus? spuse răsfoind cu grijă paginile manuscrisului. E păcat, locul lui ar trebui să fie în muzeu, nu să fie nevoie să alergi cu el.
-Nu! Nu îl vreau tradus, știu deja ce conține, iar locul lui ar trebui să fie într-un muzeu, însă ceea ce aduce cu el acest manuscris trebuie împărtășit lumii întregi într-un alt mod. E mult prea valoros.
-Și atunci pentru ce mai ai nevoie de mine! întrebă el arcuindu-și sprâncenele, continuând să mestece.
-Aș vrea să îl ascunzi pentru mine!
Încrețindu-și fruntea, se scărpină cu unghia pe ceafă, lăsând pielea roșie cu o dâră de praf, transpirată. Privii din nou în zare, părea plecat departe și după o vreme zise:
-Bun! o facem și p’asta! Cred că am locul perfect pentru asta.



*


29 August 2009,
Munții Bucegi, România


Aerul rece al muntelui îi umplea plămânii de o energie vitală cum nu mai întalnise până atunci. Nu era sigur dacă era vorba de aerul de munte doar, sau locul era de vină. Știa că anumite locuri de pe pământ sunt sacre, un fel de puncte energetice ale planetei, unde puteai simți cum această piatră din spațiu numită planetă, este la fel de vie ca orișice ființă ce sălașluiește pe ea.
Ajuns în vârf, putea să admire liniștit toată splendoarea Bucegilor. Nu se simțea nicidecum obosit, însă se aseza pe o piatră pătrată. Inspira aerul, atât de curat încât închise ochii de plăcere. Răcoarea plăcută îi revigora corpul transpirat și în timp ce sta cu ochii închiși auzea vântul șoptindu-i. un fel de fior îi traversa corpul și se instala undeva pe coloana vertebrală. Inima începu să-i bată simțitor și un fel de euforie îi îmbăta creierul. Simțea viața din el împrăștiindu-se în mediul din jurul său și din eter prin el ajungând înapoi în pământ. Simțea acel strigăt mut al bătrânei planete ce-i vorbea. Se întreba în sinea sa cum s-a ajuns aici… cum de noi oamenii am uitat de acea legatură între noi și planeta pe care trăim, cum de am destrămat acea armonie cu toată tehnologia noastră și cu setea noastră de bogăție, cu apetitul nostru de a consuma resursele planetei așa de inconștient și de distructiv.
Inima și mintea i s-au împovărat cu aceste lucruri și simțea acum o revoltă atât de puternică încât și-ar fi dorit ca toate rănile planetei să se vindece cu un strigăt puternic din adâncul ființei sale.
Mai inspiră încă odată adânc, și deschise ochii. Văzând toată acea frumusețe ochii îi lăcrimară la gândul că totul va pierii într-o zi. Un șuierat al vântului îi atrase atenția, simțea că nu mai e singur. O prezență stranie își făcu apariția făcându-l să-i tresară inima. Un fel de halo de lumina înconjura peisajul din jur. În timp ce privea uimit, fără să știe ce se întâmplă acel halo se mișca, parcă dansa de colo colo, reducându-și forma până la aceea a unei umbre de apă, umanoide. Putea să vadă dincolo de ea și prin ea. În mod normal s-ar fi impacientat, însă acum era altceva, nu se simțea amenințat în nici un fel. Închise ochii și își deschise mintea pentru a încerca să comunice cu acea entitate, pentru că într-un fel știa că asta e calea. Nu știa cum, însa, intuiția lui asta îi spunea.
Eliberându-și mintea de orice gând negativ, întunericul ce-l vedea în jur începu să contureze o formă, la început, apoi, acea formă se lumina din ce în ce mai mult și lua chipul soției sale, Maria. O scurtă tresărire îi făcu inima să bată mai tare, își simțea pulsul în fiecare încheietura din corpul său, iar entitatea cu chipul Mariei începu să-i vorbească cu o voce domoală, suavă, fără vreun ton anume și aproape impersonală:
- Ave Ramanus! Þi se va spune de acum Ramanus, căci ești printre ultimi din neamul tău, ramanii, Purtătorii Luminii. Focul vostru arde adânc în sufletele voastre, iar mintea voastră este liberă ca pasărea cerului. Viața de pe această planetă simte vibrația voastră la fiecare bătaie a inimii voastre. Nu-ți fie frică de cele ce vor urma căci totul are un scop precis, fiecare drum își are capătul său, iar voi ați ajuns la capătul drumului, doar pentru a începe unul nou.
Ar fi vrut să o strige pe Maria, poate chiar să o imbrățișeze, dar știa că nu e ea și, întrebă cu voce tremurândă:
-Care este acest nou început? De ce trebuie să trecem prin tot ceea ce s-a prezis?
În timp ce stătea jos, a perceput aroma unei flori înmiresmate. Entitatea îl privea și l-a întrebat dacă percepe frumosul parfum al florii albastre.Apoi i-a spus: “ Asta e ziua potrivită pentru ca tu să înțelegi conceptul “esență-spirit”.”
L-a întrebat dacă îi place floarea albastră și i-a răspuns că nu vede niciuna în jur, însă îi percepe , parfumul. I s-a spus: “Astăzi floarea albstră nu e prezentă, deși îi percepi parfumul și îi poți mângâia petalele. Asta e calea existenței; totul sosește mai întâi spiritual. La fel cum sosește floarea albastra, astfel sosește totul din jur. Astfel și voi oamenii ați sosit în această lume, mai întâi spiritual, iar mai apoi fizic.” Dar existența tuturor lucrurilor este ciclică, astfel din forma fizică va trebui să redeveniți spirit, energie pentru ca fiecare ciclu al existenței să fie complet și spiritul să se maturizeze.”
“-Asta înseamnă că va trebui să murim? Să fim distruși în aceste dezastre menite să schimbe lumea?”
“-Lumea din jurul nostru, este deja în schimbare, totul este în perpetuă schimbare, însă dacă, muriți sau trăiți conștient aceste evenimente, depinde doar de voi. Curățați planeta de vibrațiile negative și nimic din tot ce se va schimba nu se va pierde ci se va transforma. Revelația ce vi se va înfățișa este tot ceea ce umanitatea a așteptat, însă pentru asta mintea oamenilor trebuie sa fie UNA.”

Auzea vocea aceea în capul său și știa că doar așa îi putea răspunde sau pune întrebări și nu a fost nevoie să deschidă gura să articuleze cuvinte, căci imediat ce terminase de gândit, întrebarea sa primise un răspuns.
“-Întradevăr locul vostru nu este aici pe Pământ. Doar prin evoluția voastră veți arăta că sunteți demni să vă reîntoarceți ACASǍ.”
Nu era prima dată când acea entitate îi vorbise, o întâlnise prima dată în vis și nu a arătat prea mult interes, apoi i s-a arătat și în timpul unei meditații, obicei învățat la o mănăstire din nordul Moldovei, unde anumiți preoți erau inițiați în arta meditației de către preoți ortodocși din Grecia. Și astfel stătea pe vârful muntelui meditând, impasibil la vântul care bătea sau la stropii de ploaie caldă ce începeau să cadă ușor, unul după altul. Mintea sa alerga într-un vertij amețitor înconjurând lumea întreagă, dorind să o îmbrățișeze pe toată și să o umple de iubire…
Își deschise ochii și expiră profund. Temperatura corpului său revenii la normal, căci scăzuse cât timp meditase, pulsul inimii la fel. Porni mergând agale, să coboare și după ce coborî într-o poieniță privea inaintea sa și zării două piscuri înzăpezite pe alocuri. Stătu câteva momente și admiră frumusețea naturii patriei sale apoi simții un imbold să meargă într-acolo în mintea sa răsunând un singur cuvânt: “Kogaionon” – muntele sacru al dacilor. Mergea fără țintă întotdeauna înainte și în sus, niciodată înapoi și în jos. Nu trecuse niciodată pe aici și nu era nici un semn că altcineva mai trecuse, de foarte multă vreme, drumul cu urme de căruță pe mijloc fusese deja acoperit cu iarbă deasă, deci trecuse cel puțin un an de când drumul a fost călcat, de mașini nici nu putea fi vorba.
Ajuns la baza unuia dintre piscuri găsi o gaură în munte, atunci începu să plouă torențial și se gândi să se adăpostească în acea peșteră. De la un metru distanță, intrarea în peșteră părea imensă, de parcă ar fi fost făcută pentru uriași. Intră și găsi o cameră înaltă de vreo patru metri cu pereții șlefuiți perfect, lucru ce atesta că nu a fost făcută de mâna omului, nu cu tehnologia de astăzi. Începu să se răcorescă și să îi fie frig, își aprinse lanterna atârnată de un buzunar lateral al rucsacului său și inspectă camera. Da! Acum era convins că nu a fost creată de om. Descoperii pe unul din pereți un desen ciudat, un fel de cub într-un cub, iar în centru o piatră străvezie, ce își schimba culoarea într-un mod ciudat. Atinse acea piatră și simții un fel de furnicături, apoi o privea cum se aprinde, iar totul în jurul său se umplu de o lumină curată de parcă ar fi fost afară. Un zgomot răsunător de parcă ai fi frecat o piatră de alta, se auzi și forma unei uși dreptunghiulare se contură în jurul ciudatului desen. Bucata de piatră începu să se înapoieze vreo jumătate de metru apoi se retrase undeva în dreapta, în peretele muntelui. Un culoar lung se pierdea într-o beznă totală. Îndreptă lanterna înainte și estimă că avea în jur de zece metri, la fel de înalt ca și camera anterioară și lat de doi metri. Pereții erau negrii cu diferite simboluri pe care nu le recunoștea, iar un val de căldură, plăcută, îi mângâia fața. Se hotărî să intre și parcuse abia doi metrii când acel culoar prinse a se lumina puternic, fără vreo sursă aparentă. Străbătu și restul culoarului și ajunse în fața unei uși ce avea același simbol în centru, cubul în cub, însă piatra din centru lipsea. Căută în jur după ceva asemănător cu o clanță sau un mâner de ușă și nu găsi. În stânga și în dreapta erau pereții negrii, iar în sus tavanul care nu ascundea nimic. După ce mai studie ușa câteva momente decise să se întoarcă la prima ușă poate găsește vreun indiciu. În urma sa lumina se stinse și culoarul se cufundă din nou în beznă. Când părăsi culoarul lovi cu piciorul ceva ce scoase un sunet ca o lentilă de sticlă. Aprinse din nou lanterna și căută pe jos găsind piatra aceea străvezie. O luă în palmă și observă că începuse să capete din nou acea strălucire care lumina toată camera de la intrarea în munte însă nu simțea nici un discomfort. Ușa mare de piatră se închise în urma sa ascunzând și orice urmă că ar fi existat, în afara desenului.

-Deci asta e cheia! își spuse. Dădu cu mâna peste acel desen și nimic nu se întâmplă. Puse piatra la locul ei și repetă gestul. Simții din nou acele furnicături și ușa începu a se retrage ca mai devreme, piatra din centru cuburilor căzând în palma lui.
Pășii din nou pe culoarul ce începu din nou să se lumineze și ajunse la ușa din capătul acestuia. Puse piatra în centrul desenului și ușa se deschise automat, cu aceași mișcare, înapoi apoi retrăgânduse spre dreapta, în peretele muntelui. Când trecu pragul simții din nou furnicături în tot corpul și deduse că trecuse printr-un câmp energetic invizibil. Imaginea din interiorul camerei a doua era stranie… Se simțea mai ușor, mai plin de vitalitate și puse asta pe seama culorii schimbătoare, în tonuri foarte relaxante, a pereților. Totul părea rupt dintr-un vis al lui Dali, cu imagini suprarealiste. Câteva scaune de piatră erau așezate în jurul unei mese de granit deasupra căreia trona o hologramă a unei ființe asemănătoare cu omul, cu excepția craniului alungit în spate și a înălțimii de vreo trei metri. Se apropie fascinat de masa de piatră și se rotii în jurul ei privind curios la holograma care se vedea la fel din orice poziție. Era clar pentru el că lucrul acesta nu era făcut de mâna omului. Gravat pe suprafața mesei era acel simbol ciudat și simți imboldul acela de a-și trece degetele mâinii pe deasupra lui și asta și făcu… mintea parcă stătea să-i explodeze de cantitatea de informații și senzații pe care creierul său le primea instant încât avu impresia că face un atac de cord și își trase mâna brusc și violent respirând panicat, dar doar pentru câteva secunde pentru că îl apucase un fel de foamete de cunoaștere, puterea supremă de a știi. Toate conflictele sale interioare dispăreau pe măsură ce totul se clarifica în mintea sa, plimbându-se prin camera aceea. Apropiindu-se de peretele sudic al camerei se trezii în fața unui fotoliu dintr-un material ciudat pe care știa că nu-l mai văzuse niciodată. Se așeză în el și închise ochii, o stare de moleșeală îl cuprinse și apoi urmă un somn dulce cu care se lupta pentru a rămâne treaz, din dorința de a cunoaște cât mai mult, simțind că munca lui deabia începe și nu voia să se oprească acum. Dar știa că se va trezi și că va relua totul de unde a rămas. Mai erau atâtea de știut, atât de multe lucruri de învățat și atât de multe de făcut.
Când consideră că a aflat suficiente lucruri despre viața pe pământ ieșii afară din peștera dacilor străbuni și căutându-și drum înapoi la civilizația pe care o știa, pornii cu gândul că știe exact ce are de făcut și că știe de unde o să înceapă; simțindu-se mult mai plin de viață și cu o energie debordantă. Demult nu se mai simțise atât de bine și volumul de informații cel avea acum stocat în creierul său nu-i mai dădea dureri de cap. De fapt ajunsese să înțeleagă lucrurile diferit, noi senzații și noi percepții îl invadau și îi făceau corpul să vibreze de fascinație, bucurie, o bucurie tainică pe care nu o simțise până atunci, ar fi putut să o compare chiar cu nirvana dacă nu ar fi știut că e mult mai mult de atât. Așa că se hotărî să coboare muntele și ajuns în poienița din vale observă ceva ciudat. Drumul de căruțe era total acoperit cu iarbă ceea ce însemna că a petrecut cel puțin câteva luni bune acolo sus. Era evident că timpul petrecut în interior curgea diferit decât în afară, însă și mai mare îi fu uimirea să constate că niște meri de la marginea drumului care atunci când urcase sus tocmai dădeau rod, acum erau înfloriți. Era primăvară… trecuseră șapte luni!
Rupse o frunză dintr-un pomișor și o ridică în lumina soarelui astfel încât să poată privii prin ea și mare ia fost uimirea când a constatat că vederea i s-a îmbunătățit, ba chiar putea privii cu ochii minții înăuntrul frunzei, percepând într-un mod straniu fiecare celulă din acea foaie de un verde crud. Simțea viața pulsând în orice îl înconjura și între el și natură se crease în fel de legătură făcândul să înțeleagă mult mai bine acea simbioză între tot ceea ce era viu pe Pământ. Își închise ochii pentru un moment și inspiră adânc, amalgamul de simțiri și sentimente îl copleși, îl umplea de o bucurie nemaitrăită până atunci, să simtă până și Pământul învârtindu-se în spațiu, în jurul soarelui, sistemul solar gravitând pe unul din brațele galaxiei în jurul unui nucleu cel vedea plin de civilizații străine și o atracție a centrului asupra fiecărei stele din galaxie cu tendința de a organiza totul după un ticăit ancestral al unui ceas pus în mișcarea doar de voința spirituală a fiecărei ființe ce sălășluiește în univers.













CAPITOLUL III
RODS






De când plecase din munți somnul său era mult mai odihnitor deși nu obișnuia să doarmă mai mult de 3-4 ore pe noapte, incursiunile sale în scaunul acela fascinant, prin care primise o enormă cantitate de informații, echivalentul Sfântului Graal, îl ajutaseră să perceapă lumea din jurul său așa cum nimeni nu o putea face, sau cel puțin așa credea el. Mirajul înțelepciunii supreme nu-l făcuse să devină mai arrogant ci mult mai înțelegător precum un preot budhist care nu a cunoscut altceva, toată viața sa decât pacea munților și liniștea și armonia meditației. Trupul său zvelt, devenii mai curat și mai armonios ca altădată. Cu siguranță scaunul acela îi acrivase vreo genă care îl ajuta să se dezvolte și să evolueze din orice punct de vedere. Adormise dezvelit, întins pe spate cu o mână pe pântecul său, cu un zâmbet dezimvolt pe fața inertă, pacea și liniștea munților Bucegi îi sălășluiau acum în suflet, iar când Ralu intră în cameră se apropie de el cu pași de felină și mișcări unduitoare din șolduri. Îl învelii cu o pilotă și îl sărută pe frunte.
-Bine ai venit tăticule! îi șoptii ea la ureche.
Crescuse și se schimbase mult, acum era o femeie în toată regula și frumusețea ei covârșitoare nu a lăsat-o să cadă pradă aroganței și fițelor de București. Inteligența ieșită din comun și caracterul clădit prin prisma tatălui ei o transformaseră într-o minunată fată, căci trupul nu-i fusese atins până atunci de mâna vreunui bărbat. Închise în urma ei ușa când ieși din cameră și merse la ea în dormitor. Se schimbă în ceva mai comod plănuind să se odihnească, munca de voluntar la secția de psihiatrie a Spitalului 9 o obosea tare rău și totuși o anima și o motiva și mai mult decât cursurile facultății de psihologie. Se întinse pe pat trăgând un cearșaf subțire peste ea care se ondulă după trupul ei zvelt și bine rotunjit. Stinse noptiera de la capul patului și privii tavanul camerei încăpatoare, foarte diferită de apartamentul în care trăise înainte de revoluție, când tatăl ei încă mai era urmărit de Securitate. Cei cel urmăreau acum nu erau la fel de croiți pe meserie ca agenții Tovarășului așa că grijile sale în ceea ce privea Bucureștiul erau nule. Apartamentul fiind pe numele doamnei Ralu Comăniceanu, asistenta care asistase la nașterea sa, cea care a continuat să o îngrijască după moartea mamei sale și plecarea tatălui său. Adormii așadar cu gândul că tatăl său se întoarse și lucrurile se vor schimba în bine. Grijile piereau una după alta, iar somnul său devenea din ce în ce mai adânc. Un vertij amețitor o învălui și corpul ei mlădios plutea într-un abis marin, o beznă curată o înconjura, simțea o răceală neplăcută, umedă și apoi un cântec ca al unor balene albastre începu să se audă din ce în ce mai aproape, din ce în ce pe mai multe voci de parcă toate balenele oceanului s-ar fi adunat în acel loc, dându-i târcoale, încercând să-I comunice tainele unui abis neexplorat. Nu vedea nimic în jurul ei, doar o beznă totală, dar putea simții undele lăsate de curenții formați de dansul minunatelor vietăți uriașe. Nu-i era teamă, însă un sentiment de neliniște, datorat absenței luminii și prezenței sale într-un abis subacvatic tot îi dădea târcoale. Vru să se trezească din somn însă câteva scântei de lumină se iveau împrejurul ei din ce în ce mai des, descoperind că erau vietățile marine bioluminiscente și renuță la eforturile de a se trezi. Privii acea ploaie de lumină ce curgea mirific de jos în sus, îndesindu-se, dansând după muzica balenelor, descoperind în flash-uri scurte chipuri de animale acvatice uriașe care totuși nu semănau cu nici una din speciile de balene văzute sau cunoscute până atunci. Acestea deveneau vizibile doar când vietățile bioluminiscente erau în apropierea lor, dispărând când acestea se îndepărtau. Le privii mai atentă și constată că aceste ființe ciudate erau practic transparente și se mișcau cu o viteză uimitoare în jurul ei creând un vârtej, ca o tornadă ce o ridica către suprafață cu repeziciune. Ajunsă în apropierea suprafeței se văzu pe sine îmbrăcată într-o robă albă, ca o rochie din timpuri străvechi, rămânând neputiincioasă la eforturile de a se mișca sau de a înota. Așa că doar urca cu repeziciune către suprafață acompaniată de miile de luminițe fosforescente și de cântecul hipnotic al ciudatelor și uriașelor ființe, având impresia că odată ajunsă la suprafață va înceta să respire, astfel începu să se zbată și să încerce să coboare cât mai adânc, începu să se agite și să respire din ce în ce mai greu și tot urcând spre suprafață observă silueta unui bărbat ce o privea de deasupra. Acesta purta un costum cu cravată și întinse mâna spre a atinge apa, deși îi părea că acesta plutea pe suprafața apei ca pe o podea de cristal. Într-o încercare disperată de a scăpa îl prinse pe acest bărbat de mână și îl trase la fund cu totul. Atunci vertijul încetă, uriașele animale își încetaseră cântecul iar vietățile fosforescente dispăruseră odată cu apariția luminii de la suprafața apei. Pentru câteva secunde se priveau unul pe celălalt plutind unul în fața altuia și îi lăsă o vagă impresie că îl cunoaște de undeva, sau cel putin că îl va cunoaște, memoria ancestrală oferindu-i câteva crâmpeie din mirificul elixir al cunoașterii trecute, prezente și viitoare. În următorul moment totul în jurul ei se transformă în bule de aer alergând amețitor în toate direcțiile apoi o lumină puternică, orbitoare o făcu să strige și ochii i se deschiseră, deasupra ei stând tatăl său care-i mângâia obrazul, în încercarea de a o calma, care apoi își închise ochii încercând să-i transmită din forța sa vitală pentru a-și scoate fiica din starea de șoc. Apoi o adormii și o lăsă să se odihnească până în zori.
După ce s-a asigurat că a adormit liniștită merse în camera de studio și își petrecu noaptea studiind și meditând. Reușii prin meditație să aibe o viziune cu visul fiicei sale, ba chiar ceva și mai uimitor se întâmplă… reușii să comunice cu mirificele creaturi ce semănau cu balenele. Află că se numeau “Rods” și au un curs al existenței în afara timpului și spațiului și că datoria lor era să vegheze asupra spiritului planetei, Gaia. Însă existența lor era amenințată de stoparea evoluției spirituale a vieții de pe Pământ și că dacă ei dispar, Gaia, bătrânul spirit al planetei, la fel ca al orișicărei planete sau astru ceresc existente în univers, va înceta să mai existe, la fel cum s-a întâmplat cu Marte, care anterior a fost o planetă plină de viață dar care la fel ca pe Pământ a găzduit o populație care a preferat să evolueze din punctul de vedere al tehnologiei decât spiritual. O parte din supraviețuitorii de pe Marte au construit pe Pământ o colonie din care au dezvoltat o nouă civilizație și o nouă cultură. Totuși afinitatea lor pentru dezvoltarea tehnologică a fost cea care a dus la progresul și apoi violentele regresuri ale umanității pierzându-se astfel toată cunoașterea, fiecare civilizație având persoane care puteau comunica, unidirecțional cu Rods primind astfel indicații despre cum și în ce fel trebuie ca umanitatea să evolueze. Totul se pierde în negura milioanelor de ani de existență a vieții inteligente pe Pământ, perioadă în care au existat mii de civilizații și în care tot atâtea și-au găsit sfârșitul. Un lucru era cert… Rods erau pe cale de dispariție, motiv pentru care planeta începea să moară, puțin câte puțin, iar sincronizarea cu centrul energetic al galaxiei și a sistemului solar cu planeta noastră nu aveau cum să împiedice acest lucru. Trebuia să existe măcar un lucru ce putea fii făcut, măcar un singur lucru ce putea salva o civilizație.
Primele raze ale soarelui pătrunseră pe fereastră și îi mângâiau obrazul, își întrerupse meditația pentru a verifica starea lui Ralu. Faptul că ea avusese o viziune nu putea să fie întâmplător, arborele său genealogic începea să își facă simțită prezența, genele inactive din moleculele sale ADN, se activaseră și tot ceea ce avea să se schimbe în el și fiica sa tocmai acum urma să descopere…
Intră în camera ei și ea tocmai deschise ochii:
-Bună dimineața!
-‘Neața! Îi răspunse ea somnoroasă…
-Trebuie să vorbim ceva, scumpa mea… își plecă privirea pentru câteva momente, semn că-l îngrijora ceva, ea se ridică înspre el și-i mângăie obrazul apoi îl îmbrățișă cu căldură.
-Știu tăticule! trebuie să-ți povestesc despre Daniel, Lena și Gabriel…
-Îi cunoști? Întrebă el.
-Nu… dar am senzația că-I voi cunoaște curând.
Surprins, tatăl său îi spuse:
-Știi despre ce e vorba?
-Da! Te-am putut simții azi noapte. Când meditai… ți-am simțit prezența… știu că e ciudat, însă tre’ să mă crezi… nu știu cum e posibil…
-Știu despre ce e vorba, despre asta voiam să-ți vorbesc… Vezi tu… își începu el pledoaria, de doi ani de zile tot pribegesc prin Bucegi, iar acum un an, am dat peste un loc magnific, un lăcaș ascuns în munți al vechilor zei daci… am trăit acolo cele mai minunate experiențe, va trebui să te duc acolo pentru a putea înțelege, dar este un loc al cunoașterii supreme, o bază de date a Akashei, Memoria Ancestrală a Universului.
-Trebuie să ma duci acolo! E musai!!! îi spuse ea privindu-l rugător cu ochii săi blânzi, căprui.
-Toate la timpul lor… scumpa mea, toate la timpul lor! Mai întâi trebuie să-i cunoaștem pe cei trei care ne vor ajuta în călătoria aceasta. Tu va trebui să mergi în munți, pentru a cunoaște locul despre care vorbesc, vreme în care eu îi voi aduna pe toți și îi voi pregătii pentru drumul ce au să-l urmeze.
Își puse palmele pe obrajii îmbujorați al fetei și o privii în ochi, iar ea pricepuse ceea ce voia, se crease în acel moment o legătură mult superioară celei tată-fiică, iar comunicarea între ei se făcea mental și el îi transmise gândul: “ mergi în Bucegi, o să te ghidez mental, nu avem timp de pierdut. Cheia este acum și la tine! Este în sângele nostru…”, apoi îi înmână piatra aceea străveziu transparentă. Ralu o ținu în palmă, iar tatăl său îi acoperii palma cu palma sa simțând amândoi niște furnicături în tot corpul și inima unuia celuilalt, și sângele curgând prin vene și aerul pompând în plămâni, neuronii excitați la maxim și apoi o lumină scurtă, ca un flash electric, între palmele lor. Privind în palma ei, piatra se desfăcu în două bucăți semisferice și atunci au înțeles că era menit să se întâmple așa. Puneau în mișcare un plan scris înainte de nașterea timpului și simțeau că nimic nu mai e surprinzător, că fiecare univers avea piesele lui întinse pe o tablă de șah, iar noi oamenii, suntem pionii de care depinde desfășurarea planului.















*




04 Decembrie 2011
New York, SUA



Camera hotelului în care era cazat Pr Planck era foarte confortabila. Lumina palidă și placută din cameră, aruncată blând pe pereții vișinii îl relaxa foarte tare, însă gândurile îi alergau prin minte într-un vertij amețitor. Mintea sa lucra intens la găsirea unui răspuns, nu voia să accepte ceea ce se întâmpla. Mintea sa nu voia să accepte ceea ce și el își demonstrase sieși când a experimentat teoria rezonanței Schumann. Se ridică de pe fotoliul comod, așezat cu fața la ferestrele înalte, prin care puteai privii Big Apple-ul în toată splendoarea sa, își puse paharul de brandy pe măsuța de cafea din sticlă, acesta făcând un zgomot specific, agitând licoarea ruginie în sensul heliocentric. Se îndreptă spre dulapul unde își așezase geamantanul cu lucrurile aduse de acasă și își scoase din el o poză înnrămată cu soția și fiica sa și un plic ingălbenit de vreme, ce avea trecut ca expeditor numele Albert Einstein. Pr. Planck fusese student al acestuia și avuseseră o discuție în ceea ce privește o eventuală apocalipsă și ciclicitatea evenimentelor astronomice catastrofice. Se întoarse la fotoliu și se așeză confortabil, puse fotografia celor mai dragi ființe ce au făcut parte din viața sa, pe măsuța de sticlă și plicul în fața ei, ridică paharul de brandy și închină către poză, cu privirea pierdută:
-O să ne vedem în curând, dragilor! Sorbii din pahar, licoarea dulce amăruie și îi simții gustul arzător cum i se scurge până în stomac.
Scuturând din cap vrând parcă să alunge durerea care-l sfâșia ori de câte ori își aducea aminte de clipa fatidică în care își pierdu soția Bridget și fiica Maya, într-un tragic accident de tren, deraiat. Era în urma unui atentat al unei grupări extremiste, ETA, în timp ce erau plecați, toți trei, în Spania, în vacanță.
Privii tavanul modelat cu ipsos al camerei și începu se reia toate măsurătorile făcute în experimentele sale, în mintea sa răsunând o întrebare ce apăsa mai greu decât atmosfera dintr-o mingie de fotbal. “ De ce?... De ce după atâta timp? De ce acum?” Dupa ce a avut o valoare constantă timp de milenii, “rezonanța Schumann” a Terrei a început să crească, din 1980, de la 7,8Hz, apoi să se accelereze, ajungând la 12 Hz, nivelul de astăzi. Aceasta înseamnă că, dată fiind creșterea frecvenței vibratorii a Pământului, cele 24 de ore de viață ale unei zile sunt… doar 16 ore reale! Și această rezonanță continuă să accelereze! Oare către ce ne îndreptăm? Entropie? Nu! Nu se poate…
Era unul din momentele în care își dorea să nu fi știut atâtea lucruri, să nu-l fi întâlnit niciodată pe Conte. Parcă îl și vedea în fața ochilor în acea zi când l-a cunoscut. Era la ceva timp după atentatul din Spania, dar nu destul timp ca rănile să i se vindece. Îl vizitase la universitate, într-un moment în care nu mai era în stare să își susțină cursurile măcar, pentru că o apucase pe o cale greșită cu alcoolul. Era amețit, însă își aducea perfect aminte cum era îmbrăcat, cum vorbea și statura sa impunătoare, eleganța sa și ceva ce l-a uimit și mai tare era că părea a ști totul despre el și despre ceea ce i se întâmplase. Își aducea aminte și cum în timp ce îi vorbea, el continua să se holbeze la un inel urât cu o piatra ciudata ce strălucea diferit ori de câte ori o privea și cum brusc dispăruse orice ceață din mintea sa, de parcă nu ar fi băut niciodata nimic în ziua aceea. Subiectul abordat îi captase atenția și mintea sa însetată de cunoaștere își făcu datoria de a-și pune rotițele în mișcare pentru a elucida un nou mister.
-Avem nevoie de dumneata, d-le profesor! Lumea are nevoie de dumneata.
-De mine?!? dar nu sunt cu nimic așa de special, de ce nu vorbiți cu Stephen Hawkings, cu siguranță e mult mai experimentat decât mine…
-Într-adevăr, mintea sa e excepțională însă îmi este teamă că dânsul e puțin cam sceptic, și totuși nu este la fel de liber ca și spiritul său. Însă cu dumneata e altă treabă. Am toată încrederea că după ce veți cerceta ceea ce vă spun o să fiți atât de entuziasmat încât o să vă uimiți pe sine dumneavoastră și de ceea ce o să puteți face.
Și chiar așa a și fost… nu mare i-a fost uimirea când a pus totul cap la cap aducându-și aminte de scrisoarea de la Einstein. Întinse mâna și ridică scrisoarea, iar după ce mai gustă din paharul de alcool se hotărî să o deschidă:
“Bunule prieten și îndrăgit coleg,

Cea mai frumoasă experiență pe care am putea-o trăi este cea a misterului…
Desigur, mă întreb adeseori, oare la ce se gândește El. Creatorul… Tare mi-aș dorii să știu. Tare mi-aș dorii ca oamenii să fie acea imagine limpede din oglinda Sa, netulburată de limitele și capacitatea distructivă a omului de rând. Desigur mi-aș dorii mult mai multe lucruri, căci până la urmă la asta se rezumă toată ecuația existenței umane, la dorința care ne impinge să facem lucrurile, să cunoaștem, să creăm la rândul nostru și în final să facem alegerile de care depinde viitorul nostru, care, ne conturează ceea ce s-ar putea numi destin.
Sunt clipe în care, cu părere de rău, îmi dau seama că nu mai vreau să știu tot ceea ce am aflat și tot ceea ce am descoperit, aș fi vrut ca totul să fi fost folosit în cu totul alte scopuri. Însă implicațiile ulterioare ale altor realități ar fi fost grave… amuzant, nu? Faptul că ma gândesc și la alte lumi, în care părinții mei să nu se fi cunoscut, atunci când nu sunt în stare să o salvez pe a noastră, sau poate cine știe, doar pe a mea. Căci cine poate spune dacă eu scriu această scrisoare în realitatea mea, doar, când de fapt drumul către destinatar este uitat de către poștașul din realitatea ta și nu vei mai ajunge să citești aceste rânduri. Dar ce rost au toate aceste gânduri poate că te vei întreba. Nu-I nimic… am vorbit de atâtea ori cu mine încât mi-am dat seama că nu mi-am trimis niciodată o scrisoare mie însumi. Tare aș vrea să știu că nu voi apuca acele vremuri în care oamenii vor fi una și aceeași conștiință. Căci tare m-aș mai plictisii să vorbesc cu toți și în același moment tot cu mine. E puțin amuzant, însă dacă toate păsările ar cânta aceași notă, unde ar mai fi muzica? Dar dacă de asta e nevoie ca să salvăm rasa umană atunci nu prea am cum să mă împotrivesc.
Universul se va schimba de câte ori luăm o decizie și va da naștere la o altă lume, o realitate paralelă în care nu am luat decizia respectivă, asta e legea materiei antimaterie, și asta va aduce sfârșitul, iar până ce nu vom fi una și aceeași conștiință toate aceste lumi paralele se vor întoarce și se vor prăbuși, reacția în lanț fiind catastrofală. Și totul din cauză că Albert Einstein a descoperit relativitatea.
Mi-aș fi dorit să nu mă fi apucat nicioadată de studiu, dar atunci poate ceva mai rău s-ar fi întâmplat, și Hitler ar fi câștigat războiul sau Einstein ar fi fost un mare lider spiritual iudaic. Cine poate ști… cu inima frântă îți împărtășesc aceste gânduri sperând ca în alte lumi să nu fi știut ce știe acum și să nu fi descoperit ceea ce eu am descoperit și să nu fie scârbit de lucrarea sa, sperând că poate așa va muri împăcat.

Cu drag,
Albert…”

Oftând adânc, puse scrisoarea pe masă, la fel și ochelarii și goli hotărât ultima gură de brandy din paharul pe care îl ridică în sus privind prin el reflexiile luminii palide, din camera cel făcea să se simtă atât de singur… părăsit… Se hotărî să meargă la culcare și așezându-și trupul obosit între cearșeafurile răcoroase adormi ca un prunc, în poziție fetală.
Dimineața nu a fost la fel de tristă. Coborî la recepție și găsi că a primit un mesaj. Contele îl aștepta pentru o scurtă întrevedere pentru a-i explica mai multe detalii decât a primit la întâlnirea de la Hotel Plaza. Trebuia să ajungă la Washington D.C. până seara la orele 19:00 la Ambasada României, unde ar fi trebuit să se întâlnească cu toți cei invitați la Hotel Plaza. Merse așadar la aeroport și se îmbarcă în primul avion către Washington din aeroportul La Guardia. Zborul nu dură mult, ajunse devreme pentru a avea ceva timp să mai colinde prin capitală, era totuși prima dată când ajungea în America. Clădirile somptuoase, mărețe din punct de vedere arhitectural, umbreau trotuarele largi, curate și nu atât de pline pe cât s-ar fi așteptat un turist. Vântul iernatic sulfa molcom, înțepându-i ușor obrazul proaspăt ras, frigul nu-l deranja, deși nu era la fel de blând ca acasă, iar mâinile cu degete noduroase și vene groase nu erau învelite în mănuși. Nu le suporta. Își aducea aminte, cu zâmbetul pe buze, în fiecare iarnă că o dușcă sănătoasă de scotch e mult mai bună decât o haină groasă sau o femeie grasă. Rușinat de misoginismul bunicului său, de la care moștenise viciul și alte învățături mai mult sau mai puțin utile.
Alcoolul… la ce l-ar fi ajutat? La ce l-a ajutat până acum?... avu un imbold să intre în primul bar pe care îl văzuse, se oprise în față și cu pași nesiguri intră. Se așeză la o masă și își aprinse o țigară pe care o fumă foarte repede de parcă ar fi fost prima țigară pe ziua aceea și până să vină un chelner la masa sa își mai aprinse una. Ceva îl măcina foarte tare și gândurile îi atârnau ca niște pietre de moară în țeasta sa mult prea neîncăpătoare.
-Un scotch… dublu te rog! îi spuse chelnerului care îi întinse un meniu.
-Imediat, domnule! îi răspunse aceasta. Mai doriți și altceva?
-Nu mulțumesc! spuse el clătinând din cap stingând a doua țigară în scrumiera hexagonală din sticlă neagră.
Nu trebui să aștepte prea mult să-și primească băutura, iar în momentul în care îi sosii un domn înalt, fără păr pe față sau în cap, purtând un palton drept, negru se așeză la masa sa, față în față cu el.
-O zi proastă Dr Planck? Străinul afișa un chip fără vreo expresie aparentă, iar tonul pe care vorbea era atât de impersonal…
-Ba din contră! E o zi glorioasă! spuse Planck ridicându-și privirea spre străin. Nu cred că am avut plăcerea să vă cunosc!
-Știu! Dar nu asta este important… și întinse pe masă un document, probabil destul de vechi, având în vedere hârtia îngălbenită de vreme.
-Ceea ce este important este cât de departe aveți de gând să mergeți cu proiectul Contelui.
Planck ridică documentul și îl răsfoi curios.
ăăă

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!