Zâmbește mereu!
Asta e lecția cea mai importantă pe care am învățat-o de la mama. Ea spunea că zâmbetul e cea mai puternică armă împotriva tristeții, că nu trebuie niciodată să uit să zâmbesc. Și să fiu atentă mereu la ce se întâmplă în jur. Destinul poate lucra în moduri foarte ciudate. Îl poți întâlni la magazinul din colț, în stația de autobus sau la farmacie. Îl poți întâlni oriunde, dar trebuie să fii atentă, să nu cumva să îl ratezi. Destinul se supără repede și e foarte răzbunător. Asta îmi spunea mama mereu. Am crescut cu poveștile și lecțiile ei de viață. Sunt opt ani de când a murit, opt ani de când sunt singură, mereu zâmbind, mereu în căutarea destinului. Recent am fost la întâlnirea de 10 ani cu colegii de liceu. Am revăzut fețe cunoscute, vechi prieteni și vechi dușmani. Majoritatea colegilor mei sunt acum căsătoriți, au familii, copii. Eu nu sunt capabilă să întrețin o relație mai mult de câteva luni. Încă îmi aștept destinul.

De fapt, l-am întâlnit deja în urmă cu mult timp, dar l-am lăsat să scape. Poate așa ar fi trebuit să îmi încep povestea. Era o dimineață ploioasă și răcoroasă de mai. Am coborât la magazinul din colț să îmi iau țigări și pâine. Iar în magazin era El. Înalt, brunet, cu o expresie somnoroasă pe chip și cu un aer je m'en fiche-ist. L-am recunoscut, am știut că era El. Nu am vorbit atunci, nu am avut ocazia. Dar simțeam că îl voi reîntâlni curând. Au trecut însă zile și săptămâni întregi fără să îl revăd. Nu mi-am pierdut niciodată speranța. Îmi imaginam cum ar decurge următoarea noastră întâlnire. În mintea mea îl botezasem. Trebuia să îl cheme Matei. Nu știu de ce chipul lui îmi inspira numele de Matei. Am trăit cu el în imaginație aproape doi ani. Eram deja familiară cu gesturile lui, cu felul lui de a vorbi, de a face dragoste. Matei era deja parte din mine și nici nu îi vorbisem niciodată. Am învățat să îl iubesc în închipuirea mea, timp de doi ani. Îi căutam privirea în toți bărbații pe care îi cunoșteam, în toți cei care treceau prin patul meu. Dar Matei era de negăsit. Apoi s-a întâmplat. L-am reîntâlnit. Stătea singur la o masă, într-o cafenea retrasă de pe o străduță îngustă și întunecată. Era octombrie. Mă prinsese ploaia și am intrat în prima cafenea care mi-a ieșit in cale. O încăpere micuță, cu câteva mese și scaune vechi. Mirosea a hârtie udă și a tutun. Doar trei persoane. Eu, El și un bărbat în vârstă, neras, ce mă privea insistent cu ochii mijiți. Rochia mi se lipise de trup, iar părul de umeri și de gât. Am comandat un ceai și așteptând, l-am zărit pe El la o masă din colț, trăgând cu sete dintr-o țigară aproape terminată. Pe masă avea o sticlă de vin roșu și un pahar din care sorbea la răstimpuri. Privea în gol. Avea o carte deschisă în față, dar am observat că nu a întors deloc pagina. Ceaiul îmi era aproape gata, dar ploaia nu încetase. M-am decis că nu mai pot aștepta doi ani și m-am dus la masa lui. Matei? Nu, el nu era Matei, mi-a răspuns zâmbind trist. Am privit câteva clipe fumul albăstrui ce ieșea din țigară. Apoi am plecat. Am ieșit în ploaia rece și am pornit încet pe străduța întunecată și umedă. Lumina palidă a vreunei ferestre penetra pe alocuri întunericul dens. Pe pavajul umed se auzeau tocurile mele. În rest, liniște. Apoi, de undeva se auzi mieunatul prelung și dureros al unei pisici. Încercam să o găsesc, dar era prea întuneric. Și atunci, ca o închipuire a dorințelor și speranțelor mele, a apărut El, ținând în mână o pisicuță neagră, mică și speriată. Mi-a întins-o zâmbind și așa a început. Matei [căci continuam să îi spun pe numele ales de mine] era minunat. Trăiam niște clipe superbe alături de el. Nu mai simțisem niciodată așa ceva. Sentimentul acela de siguranță pe care îl aveam doar în brațele lui, tandrețea cu care făcea dragoste cu mine, felul în care îmi mângâia părul. Tu ești Destinul meu, i-am spus într-o zi. A râs. Eu nu cred în Destin.
Privind acum în urmă îmi dau seama că Matei nu m-a iubit niciodată așa cum l-am iubit eu, dăruindu-mă complet acelei nebunii, acelui vârtej în care mă prinsese. Totul e vag, amintirea acelor ani alături de el e acoperită de o ceață lăptoasă și densă. Nu reușesc să retrăiesc senzația sărutului său, nu îmi amintesc dacă pielea îi era catifelată când ne țineam de mână sau dacă degetele noastre se împleteau frumos.
Îmi spunea că am părul de culoarea toamnei, că lui îi place toamna. Era toamnă când l-am cunoscut. I-am povestit de mama și de lecțiile ei de viață. I-am spus că eu voi zâmbi mereu, orice-ar fi. I-am spus că nu contează dacă el crede sau nu în Destin. Cred eu pentru amândoi, i-am spus.
Nu a fost niciodată de-ajuns. Nu am avut nimic de oferit, în afară de sufletul meu ciopârțit pe alocuri, de inima mea peticită și o poftă de viață care spunea că îl copleșește. Nu am fost niciodată de-ajuns,
A plecat fără regrete. După ani întregi în care am trăit prin el, învăț acum din nou cum e să fii singur. Îmi amintesc uneori vag de clătitele de sâmbătă dimineața, de mirosul de cafea cu care mă întâmpina în bucătărie, de băile lungi cu spumă, vin roșu și Edith Piaf. Mă ruga mereu să îi fac nodul la cravată, apoi mă săruta pe nas, deși știa că urăsc asta. Continui să cred cu toată puterea că Matei a fost Destinul meu. Mama spunea că fiecare din noi are o lecție importantă de învățaț despre Destin și că acea lecție îi va călăuzi în viață. Eu am învățat că nu există dragoste eternă, doar o luptă continuă și acea teamă că vom pierde persoana iubită, că fericirea va pleca într-o zi, sătulă de după-amiezi de dragoste pe canapea roșie din sufragerie. Există o teamă nedefinită în fiecare din noi, teama că nu vom reuși să supraviețuim durerii pe care o simțim când persoana iubită pleacă și rămânem cu pielea sfâșiată în locul de unde s-a desprins.
Eu zâmbesc mereu. Continui să zâmbesc, cu încrederea că lacrimile se vor usca într-un final, iar pielea se va vindeca. Nu îmi pasă de cicatrici, ele mă individualizează și îmi amintesc de lecția pe care am învățat-o. Nu există Dragoste, doar Teamă.
Matei a revenit într-o zi, cu nodul de la cămașă făcut greșit și cu un zâmbet strâmb atașat de chip. Și-a dat seama că aveam dreptate, că el e Destinul meu și eu sunt Destinul lui.
Îmi pare rău, ai venit puțin cam prea târziu...

Eu continui să zâmbesc.