Sunt locatarul Adagio. Cânt din mansarda celei mai înalte clădiri din oraș. Eu îmi plimb arcușul numai pe vene dezacordate. Deranjați, probabil, de scârțâitele acorduri, vecinii îmi mai bat în țeavă, în ușă și-n pereți. Am auzit că s-au plâns Administratorului pe motiv că le zgârii finele existențe.
Am un obicei ciudat, recunosc! Înainte de culcare smulg clapele de la un pian și le-ndes într-o față de pernă. Coardele le întind adecvat în cearșaful plic, în loc de plapumă, de trezesc pe toată lumea cu visele mele. Dimineața, însă, când fierb cafeaua, amestec în ibric și-o lingură de aracet, după care o împart prin vecini. Știu că doar așa se așează mai bine, pe ficat, pe intestine, identitatea mea, o bucată de tapet, ruptă dintr-un colț de suflet. Acum vecinii dau să plece, să se mute. Poate și din cauză că-n balcon mi-am întins ostentativ, pe ani la uzat, oasele și carnea. ( Îmi ) Aprind, totuși, focul la un aragaz pe butelie și pun la flacără potrivită oala cu zeamă de cucută și tava cu neant dospit. Se simte, imediat, în toată scara un miros pătrunzător de regret proaspăt gătit. Vecinii au rămas. I-am poftit la masă!