Vîntul suflă cu putere, iar eu am început deja să te caut. Am pornit cu mari speranțe la marea încercare: singurul obiectiv era acela de a te găsi. Aș fi dat orice pentru a reusi să te mai văd măcar o dată zîmbind, să pot din nou explora adîncul ochilor tăi. Toată lumea mi se părea străină, pentru că știam că această planetă nu era locul potrivit pentru noi doi. Pămîntul acesta este desertul, iar tu parcă ai devenit o piramidă, un loc unde eu încerc să ajung și să-mi las sufletul să se odihnească pentru totdeauna în acea piramidă a inimii tale. Soarele e reprezentat de iubirea profundă pe care amîndoi o cunoaștem și o exprimăm. Aceasta este puntea dintre mine și forța care ne-a creat, dar și podul spre viitorul pe care mi-l doresc să îl petrecem împreună.
E atît de greu să vezi că nimeni nu te poate ajuta atunci cînd ai nevoie. Parcă toți se transformă în nisip și dispar atunci cînd avem nevoie. În această călătorie mă voi orienta după lumina soarelui și a stelelor. Pentru că acest cer este de fapt o oglindă care reflcetă lumina ochilor și a inimii tale. Este oglinda sufletului meu, și este foarte fericită, pentru că este singura care a avut ocazia să reflecteze cel mai frumos chip, acela al unei zeițe.Acestă oglindă nu reflectă doar lumina ta, ea îmi arată și mințile întunecate ale pămîntenilor, și prin acest lucru mă simt protejat și îmi pot continua călătoria.Atunci cînd cerul plînge, eu stau și mă gîndesc. Știu în acele momente că cerul este răzbunător, deoarece cineva a încercat să te supere. Sincer, urăsc fulgerele.Atunci îmi dau seama că oamenii nu merită să iubească , deoarece întotdeauna greșesc și niciodată nu recunosc acest lucru.Ador zilele însorite și nopțile înstelate, atunci știu că tu ești fericită și că zîmbetul tău ocrotește această planetă.Cînd ai ceva de spus eu întotdeauna aud glasul vîntului, și înțeleg tot ce vrei să-mi spui. În acestă lume eu sunt aventurierul care dorește să atingă marile comori ale universului. Pentru mine tu ești cea mai prețioasă comoară. Nu vreau să devii comoara mea. Vreau pur și simplu să stau lîngă tine în cufărul fericirii și să ne petrecem toate clipele împreună. Nu sunt smarald, nu sunt bijuterie, insa ador aceste creații, chiar dacă nu sunt și eu ceva strălucitor. Parcă am orbit, dar în același timp cred că am descoperit lucruri pe care puțini oameni le cunosc.Te-am descoperit pe tine, însă tu ai fugit, nu știu înca motivul, iar eu am început să te caut, abia aștept clipa regăsirii. Ochii tăi sunt un labirint în care se avîntă fiecare aventurier, fiecare cauta fericirea, dar majoritatea cad răpuși de căldura sufletului tău.Cine reușește să străbată aceast labirint, ajunge într-un loc sacru-inima ta.Acolo găsește fericirea dorită și uită toate problemele, cine nu reușește să iasă din acest labirint, va cădea răpus de atîtea încercări, în care a ieșit întotdeauna înfrînt...
Aș vrea să pătrund și eu în ochii de care m-am îndragostit, chiar dacă ar fi ultimul lucru pe care l-aș face. Iar dacă timpul ar deveni o amintire, aș fi totuși fericit pentru că te-am văzut zîmbind, și am reușit să ating o femeie creată de soare. Dacă voi ajunge în inima ta aș zbura peste toate vîrfurile munților, și aș ședea pe tărîmul fericirii, in care toți venerează numele tau. Eu însa iți venerez ochii plini de sclipire. În ochii tăi am găsit înțelepciune, și am reușit să descopăr unele răspunsuri la marile enigme ale omenirii. Însă nu mai lăsat să aflu răspunsul la enigma care mă frămîntă cel mai mult: iubirea.Ochii tăi mi-au descris atîtea lucruri uimitoare. Sufletul tău ma călăuzit spre purul adevăr despre viața. Am ajuns in fața unui copac, era copacul vieții. Fructele lor erau oamenii, plantele și animalele, ele erau rodul acestei planete. Toate erau frumoase, dar în același timp erau diferite. Fiecare urma să-și continue propriul drum la momentul potrivit. După ce aveau să fugă din copacul pe care pămîntenii îl numesc Terra, cădeau prin marele univers. Unii cred că aceste fructe deveneau stricate, dar nu este adevărat. O dată cu părăsirea copacului căpătau o nouă formă. Din acel moment rolul lor se schimbase. Fiecare fruct trebuia sa-și găsească un loc potrivit în acest univers. Apoi trebuie să aștepte să crească și să devină un copac, și să dea naștere la noi fructe. Acest proces le era cunoscut, pentru că pe Pămînt reușiseră să dea naștere la flori și să transforme copacul într-o lume minunată, plină de viață. Asta este viața care ne înconjoară, totul este atît de simplu și de frumos. E adevărat că unele fructe devin locul ideal al viermilor, stăpînii marilor dezastre, dar acestea sunt izolate, pentru că Pămîntul este o recoltă bogată...Mai am cîteva ore de trăit, de aceea m-am gîndit să îmi descriu viața. Doream să aflu dacă această călătorie iși atinsese ținta. Doream să aflu dacă reușisem să-mi îndeplinesc visul suprem. Viața mea putea fi un zîmbet, putea fi privirea unui îndrăgostit, dar și imaginea soldatului învins în lupta cu realitatea. Îmi fac curaj, îmi eliberez sufletul și-l las să pătrundă în necunoscuta mea viață.. Trecut și puțin prezent, pentru că nu mai poate fi vorba și de viitor- e imposibil : viața mea o poveste de iubire, nu este nici măcar fracțiune din chipul îngerilor. Viața mea nu este un vis, dar nici realitate. Viața mea este fericire, dar și suferință, este lumina iubirii dar și parte întunecată,singurătate. Viața mea este un mesaj, pe care am încercat să-l transmit pămîntenilor. Știu, m-am născut din dorința aprigă de a iubi și de a ajuta. Nu știu cît de mult am ajutat această lume în călătoria mea, dar știu că au existat ființe care au zîmbit atunci cînd m-au întalnit. Fiecare zîmbet este o comoară pentru cine îl privește. Nu am făcut prea multe fapte bune, dar am știu să mă bucur și să încerc să ajut atunci cînd mă simțeam în stare. Am fost întotdeauna fericit de viața mea. Nu pot uita zeitatea care mi-a alinat focul din inima mea, nu pot uita nenumăratele imagini oglindite în ochii mei, nu pot uita acele persoane pe care le-am iubit. Nu am iubit pentru a fi iubit, nu am iubit pentru că asa este moda. Nu, eu am iubit doar pentru a trăi, pentru că plămînii mei nu respiră doar aer, respira iubire, respira nebunie. Nu cred că mă înțelege cineva, dar știu că fiecare clipă a vieții mele a fost una specială: atunci cînd mă afllam langă tine, reușeam să privesc dincolo de limitele proprii și am putut depași realitatea oamenilor. Lîngă tine am fost în stare să zbor, dar am simțit și nevoia de a mă scălda în clipe de liniște, de singurătate. Am ajuns în vîrful munților, dar in fundul Oceanului era și un mister pentru mine. Atunci cînd nu eram lîngă tine nu eram trist, deoarece singurătatea era un experiment, care mă ajuta mereu să înving orice obstacol și să ajung din nou la tine. Atunci cînd propriile mele arme îmi produceau răni, mă retrăgeam pentru cîteva clipe: încercam să găsesc metode noi, încercam să învaț din propriile greșeli. Nu regret nimic, pentru că viața mea este rodul unor incercări nebuneștii. Nimeni nu mă credea în stare să traversez labirintul vieții, dar iată că am reușit. Am adunat fiecare amintire și le-am pus într-un album numit suflet. Acum, voi trimite acest album spre tărîmuri necunoscute, pentru a planta sămînța iubirii în diverse locuri. Nu plînge,zîmbște. Aminteșteți mereu viața pe care o trăiești, aminteșteți că te-am iubit. Tu ești cea mai prețioasă piatră din cufărul inimii mele, tu ai puterea să strălucești neîntrerupt. Numele tău, provine din alianța țărmului cu marea, iar eu sunt locul pe care stai, sunt locul unde te odihnești, unde stai și privești fiecare răsărit. Eu sunt parte din această planetă, iar tu ,ești raza de soare care-mi mîngîie obrajii. Pășesc acum într-un tărîm necunoscut, știu- ultimele secunde încep încetul cu încetul să apună, una cîte una. Ești din nou lîngă mine, iți privesc frumusețea ta rară. Fac o scurtă călătorie în ochii tăi, mă încălzesc apoi într-o cameră minunată (pe care pămîntenii o numesc inima) privesc focul și știu că el este iubirea care mi-a desenat viața. Apoi, dupa cîteva atingeri încep să părăsesc această planetă. Simt că mai pot spune cîteva cuvinte. Nu ezit, aleg doar două cuvinte magice care sunt întotdeauna fermecătoare: Te iubesc....
Iată că am ajuns in sfârșit acolo,pentru prima dată am reușit să asist la un moment magic,încântător.eram chiar acolo,la îmbrățisării țărmului cu marea.Priveam nemișcat dansul acelei mingi de foc pe care noi o numim soare.Era un apus,dar în același timp,în acele împrejurări putea fi și un răsarit..Răsăritul sau nașterea acelor momente pierdute în nenumăratele noastre greșeli…Peișajul în care mă aflam era minunat…priveam acest răsarit ,această renaștere a acestui univers.nu a fost un vis,a fost cu siguranța ceva real,deoarece auzeam acea melodie a mării..valurile,desi nu erau prea mari imi trimiteau privirea spre lumi necunoscute..dar totuși,parcă ceva lipsea.nu era totul perfect..soarele se reflecta cu mândrie în limpezimea apei,iar eu rămăsesem pe țărmul aproape înghețat,căci eu absorbisem toată căldura lui.Deodată aud o chemare,o voce pe care o cunoșteam foarte bine.în acele momente mi-am dat seama că miracolul se înfăptuise.m-am uitat in jur dar nu obsevasem nimic,deși știam că ea,zeița mea rebelă,era acolo…Dar,atunci când am privit marea am observat-o.Era acolo,la întâlnirea razelor solare cu liniștea mării..Atunci nu am mai stat pe gânduri.Am alergat până la ea,pentru că eram dependent de acele îmbrățișări minunate.Cu cât mă apropriam mai mult de tine,reușeam să-ți redescopăr chipul tău de zeiță.Eram nerăbdator să explorez din nou trupul tău de femeie.Îmi era dor de parfumul tău,de zâmbetul tău…Căci zâmbetul tău era acela care mă putea ajuta întotdeauna să zbor.Zâmbetul tău era un medicament,dar si un drog..Dar te doream,te vream langa mine..Nimic nu mai conta,deoarce apariția ta mă făcea din nou puternic.Nu știu cât a durat până să ajung lângă tine,căci în acele momente am simțit cum timpul se oprise..Te-am îmbrățișat imediat,căci eram nebun după tine..În ochii tăi am putut observa în acele momente imaginea sacră a iubirii…Iubirea este zâmbetul pe care l-am întâlnit în acel răsărit pe fața ta,dar în același timp este cu siguranță imaginea acelui răsărit în apele mării,dar și în inimile noastre nemuritoare.
Nu știu ce s-a întâmplat în acea dimineața de soare.Nici nu am observat când oamenii au venit și ei acolo,deoarece eu te țineam în brațe.eram foarte fericit,deoarece eram foarte fericit..Tu erai foarte frumoasă,iar corpul tău îmi trimitea căldura de care aveam nevoie..Radiația cuvintelor tale dansau pe tărâmul pasiunii.Tu erai visul realității în care eu intrasem.Totul în jur era minunat,căci viața mea redevenise minunată..Atingerile tale,focul acelui ritual de inițiere mă făcea să-mi recapăt enrgia și puterea de a zbura..În acele clipe credeam că reușisem să-mi îndeplinesc cel mai important vis al vieții mele..
Dar iată că în acele momente,când totul părea minunat tu ai dispărut..Nu știu cum s-a întâmplat,dar nu te-am mai văzut niciodată…Soarele rămăsese singur pe cerul acela plin de enigme,iar eu eram foarte nedumerit.Atunci am simțit pentru prima dată acea otravă a singurătății,a nefericirii…Nu îmi mai amintesc nimic din ce a urmat dupa acea ultimă îmbrățișare,deoarece cred că am asistat la ultimul vals al universului..Eu te pierduesm pentru totdeauna.Marea se despărțise de țărm,Iar cerul,încetul cu încetul se ridică deasupra pământului..