Vise mecanice se raspandesc pe o suprafata ostila, neputand razbi printr-un reflector al trecutului. Ma minunam de puterea macabra infatisata printr-o masca vulgara, opunandu-se de fiece data unui impuls la fel de libertin. Nu cred ca asta e inceputul si nici ceva ce are legatura cu un start epic, ce va urma sa fie proiectat in viitor, peste multi si multi ani.
Sigur nu a inceput. Mirajul realistic ce mi se infatisa imi ranea ochii, nereusind sa treaca printr-un filtru rational, nici macar printr-o imaginatie bogata, conducta a ideilor de mai ‘naite. Din nou sunt usi deschise spre un alt inceput, poate mai bun, lipsit de realitati cu mirosuri grele de tutun si stropite cu prea multa vodka de import. Calculand in vid, nereusind sa intruchipez o perceptie metalica, rationala, continui sa calc pe urmele trecutului cu ochiul mintii, cautand sa ating fumul imaterial ce se’ntindea pe tot parcursul drumului dinaintea mea.
Reflectii multiple imi joaca prin fata ochilor dar, in final, imi rup teama, lipsit de scrupule si pasesc pe autostrada cunoasterii. Cautand un loc timid, lipsit de importanta locului, ma avant spre primele pozitii, chiar daca nu inteleg scopul adevarat al acestei imbulzeli. Persoane dubioase se plimba printre mine, inconjurate de o aura de solitudine, fapt care le face sa para timide, nedorind sa discute cu tine anumite tematici. Dar randul oamenilor grabiti continua in fel de fel de directii, incapabili sa se ciocneasca, sa se poticneasca unii de altii, unii mai tristi, altii cu ticuri ciudate, infaptuite pentru a atesta o personalitate bravanta, nedoriti de nimeni.
Cu placi de fier, prinse cu nituri este pavat drumul, niciodata prea alunecos sa te trimita in fata cu repeziciune, dar nici prea greu, prea arid sa-ti molesteze ritmul respiratiei sau sa-ti transforme viata intr-un destin inapt, trist, fara vreo speranta reala. Imi continui calatoria viselor, pana cand, transpirat, rup ritmul greu de un urlet mut. Sunetul desteptatorului ma speriase din nou, ca in fiecare dimineata, dar astazi parca mai simt umarul ei cald, ca in fiecare seara. Dar patul e gol, plapuma ravasita, iar pe noptiera alaturat sta un mototol de hartie patat cu cerneala albastra pe care mana ei grabita isi motivase grabita plecare.
Grabindu-ma sa-mi beau cafeaua, ca in fiecare dimineata, imi arunc o ultima privire spre geamul de la bucatarie, dar aceiasi imagine o vad zi de zi. Aceiasi dacie ponosita de pe vremea lu’ Ceasca, acelasi caine schiop, lovit de o caruta de tigani, aceleasi fete grabite sa se urce intr-o masina pentru a scapa de frigul de afara. Pe scurt, acelasi peisaj macabru, uzat, mult prea mohorat pentru a-mi inspira increderea unei noi zile de munca.
Dupa ce, cu greu imi scot bicicleta din casa blocului si pornesc la drum, mai arunc o ultima privire suburbiei mele, in care vechile blocuri din epoca de aur, mascheaza o viata reala, nelipsita de peripetii. Pe aici politia nu trece niciodata noaptea, vecina de la cinci s-a stins in urma unei crize de schizofrenia, dupa ce un politist zelos a refuzat sa sune salvarea. Ma indrept spre institut, unde, imi continui lucrul la raportul meu cotidian, inceput luana trecuta. Acelasi Ion, portarul, imi preia politicos bicicleta, arzandu-se cu moccacino-ul ca de obicei.
Reprosuri vulgare sunt aruncate in spatele meu de catre colegi mult prea binevoitori pentru a se mai osteni cu lucrul. Chiar si femeia de servivi, o oarecare Dorinela, isi aprinde dezinteresata o tigara, facandu-mi cu ochiul. Dupa ore de chin, stomacul imi cere o pauza, asa ca, ma indrept spre cantina ordinara a institutului, inaugurata acum 21 de ani de insusi marele secretar de judet, in speranta ca marii cercetatori si inovatori ai tarii, vor reusi sa descopere din nou America, sau poate chiar o a zecea planeta a sistemului solar.
Dupa ce imi asez tava metalica la rand, ruginita si patata cu sos de rosii, imi ridic posomorat tacamurile din clasicele pahare uriase de plastic, ingalbenite de timpul si de vremurile de aur. Dupa ce sunt servit indiferent cu clasica portie de sote de morcovi, un Cola si cateva chiftele de ieri, imi ochesc un loc, unul care sa nu fie langa cosul de gunoi si nici langa usa, in permanent deschisa prin care isi face aparitia un ger taios. Ca de obicei, ma asez la masa langa Adi Pescovici, zis si doctoru’, un zeu printre proaspetii cercetatori de la institut.
- Ce faci nea’ Bozo, imi zice el cu o voce mult incercata de clasicii Carpati.
- Uite, imi tarasc viata pe la institut, nu ca tine, un adevarat doctor.
Vazand ca vorbele ii mangaie urechile, il intreb de cati ani lucreaza aici.
- Sa fi fost pe putin ’70, imi spusese el cu mandrie oarba in glas si mangaindu-si gusa.
- Si mata unde macai inainte sa se deschida cantina ? il intreaba un oarecare Virgil Pop.
- Poi stai sa-ti spun ca vis-a-vis era un bistrou ordinar unde nu se servea decat salata de cartofi sau cine stie ce terci galbui. In fiecare zi imi luam aceiasi portie. Sambata, imi luam cate un sendvici de acasa. Io zic ca e mai sanataoasa cantina asta decat orice alt loc din imprejurimi, avis La Iepurele Negru. S-a deschis acu doi ani, laudandu-se ca servesc in fiecare zi doar carne proaspata. Uite unde a ajuns. Se mananca in fiecare zi doar cartofi prajiti, in schimb se bea la greu spirt, da’ acu’ se lauda ca au adus scotch dinala englezesc.
- Asa-i, asa-i ! Se auzeau laude monotone de langa masa doctorului.