poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3566 .



Așa voi face
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [tincuta ]

2010-01-22  |     | 




Stăteam amândoi ca două momâi, fiecare într-un capăt al canapelei, fără să ne privim. El avea deschisă pe genunchi Viața Sfântului Vasile cel Mare, eu, o carte scrisă lamentabil, pe care o primisem la o lansare, cu autograf din partea autoarei. Eram conștientă că nici el nu citește.
Am încercat să-i spun ceva, dar mi-am dat seama că, în liniștea camerei noastre, cuvintele înaintau ca bulele de aer prin borcanul cu miere. Greu. Ar fi fost imposibil un dialog. Cartea de pe genunchii mei îmi putea servi la făcut avioane pe care să-i scriu în propoziții lungi, declarații de dragoste. Dar mă hotărâsem târziu să vorbesc, iar el profitase de timp și ridicase Zidul Berlinului în jurul său.
- Chiar ești proastă! De ce ai ajuns aici? îmi repetam, înăbușindu-mi un
oftat.
Umerii mei se lăsau în jos ca spatele unui măgar de povară. I-am privit iarăși profilul plăcut, mâinile fine cu care ținea cartea și cu care mă alintase de atâtea ori. Tăcerea lui se lipise de mine și-mi ardea pielea. O meritam.
În jurul meu se ridicase o cușcă de nori care-mi limitau mișcările. Poate erau gândurile lui Nic. Sau gândurile mele. Pereții camerei păreau stânci abrupte, a căror amenințare îmi asurzea timpanele. Eram singură. Complet singură. Casa se va prăvăli peste mine, din clipă în clipă.

Cu un borcan de compot și o pijama nouă într-o sacoșă, mergeam grăbită spre spital. În dimineața aceea mă simțeam ușoară, aproape eterică. Livia mă rugase disperată, la telefon, să o ajut. Știam că nu are pe nimeni în oraș. M-am milogit atât de frumos de portar, încât m-a lăsat să intru. Doar cinci minute. Furișându-mă pe lângă pereții spitalului, mă simțeam vinovată.
Deși nu era oră de vizită și asistenta m-a rugat să aștept pe hol, medicul mi-a zis că pot să rămân. De ce o fi făcut asta? Cu bunătate, cu un zâmbet senin, cu indiferență aproape. O fracțiune de secundă ne-am întâlnit privirile și el mi-a zâmbit. Mă revedeam fetiță primind o ciocolată. Cu un zâmbet larg pe față și cu ochii strălucitori. Parcă eram făcută din artificii. Un chibrit, și m-aș fi transformat în mii de stele!

Cunoscusem odată un medic care, atunci când venea în vizită, aveai senzația că însăși Măria Sa, Împăratul, coboară să ne vadă. Frica mistuia aerul ca un animal flămând.
Era atâta formalitate în această vizită, că nu m-ar fi mirat dacă ordona să fim îmbrăcate în rochii de seară și, aliniate la perete, noi, bolnavele, să-i spunem cântece și ghicitori.
După vizita lui rămâneam umilite, îmbrățișându-ne fiecare boala, ca pe un prieten drag, căruia poți să-i vorbești despre orice.
El nu accepta conversația, nu accepta nesupunerea. El nu venea să vadă, el venea să fie văzut.

Stăteam lângă patul Liviei și le urmăream dialogul. Cald, prietenesc. Toate operațiile făcute de el se cicatrizau mai repede față de ale altor medici.
Dăruia fiecărei bolnave un zâmbet complice și salonul părea o sufragerie unde s-au adunat cunoștințe vechi să se simtă bine într-o seară de toamnă.
Deși eu nu eram bolnavă, mi-a zâmbit cu drag. I-am întors zâmbetul.
- Să vă luați colega acasă, cât mai repede. E sănătoasă tun! adăugă el.
- Așa voi face! l-am asigurat eu, apoi vocea mi s-a dizolvat într-o rază de lumină
ce umbla nestingherită prin salon. Îi și vedeam rasa portocalie de călugăr tibetan, un Dalai Lama veritabil, hotărât să vindece rănile lumii.

Imaginea lui m-a urmărit pe holurile spitalului, pe stradă, parcă voia să intre în pardesiul meu, să mă strângă în brațe.
- Nu-i loc pentru doi într-o hăinuță strâmtă! aș fi vrut să-i spun.
Era un bărbat frumos? Nu am apucat să-mi dau seama. Eu nu i-am văzut decât zâmbetul. Era un bărbat care știa să zâmbească. Din tot sufletul.

Ne-am revăzut de cinci ori în două săptămâni. Accidental. Poate. Livia era bine. Doream zâmbetul lui. Era hrănitor. Putea substitui aerul, apa, somnul. Și-mi ținea de cald. Sau mă răcorea, după caz. Mă întorceam acasă mai tăcută, mai visătoare, puneam masa cu gândurile împrăștiate.
- De câteva zile ai o problemă! mi-a spus Nic foarte serios.
- Þi se pare, am replicat eu, distrată.
Aș fi vrut să-i spun că am o problemă dar nu-i știu numele. Parcă sunt un norișor ce plutește, și orice adiere de vânt îl poate alunga. Ce nume să-i dau acestei probleme? Cuvintele mele sună a clopoțel de Crăciun și eu nu știu de ce! Este un examen pe care trebuie să-l trec singură. Poate doar asta e problema.

Nu i-am vorbit lui Nic. Îl iubeam. Și la urma urmei, ce puteam să-i spun? Că zâmbetul cuiva mi-a intrat pe sub piele și tot își face loc către inimă, dacă n-o fi ajuns deja?
Că mă hrănesc cu iluzii de atâtea zile?
Că nu am încetat să-l iubesc?
Că e posibil să iubești doi oameni în același timp, dar în moduri diferite?
Că n-am vrut să mi se întâmple mie asemenea lucru, dar s-a întâmplat?
Că victima sunt eu și nicidecum el?
Că mă simt vinovată deși nu am făcut nimic?
Că mă durea întâmplarea ca și cum, ca și cum…


Stăteam fiecare într-un capăt al canapelei, fără să ne privim.
Eu îl iubeam.
Nu îl înșelasem.
A fost doar un schimb de zâmbete. Nevinovat.
Stătea cu cartea pe genunchi. Știam că nu citește. Dinspre el își luau zborul pe geam tot felul de păsări. La început corbi negri, pe urmă rândunele, vrăbii, porumbei. Urmau apoi păsări de hârtie. File întregi din cartea mea părăseau camera cu un fâlfâit de aripi.
Ar trebui să-mi cer iertare, pentru că într-o zi de toamnă, am întâlnit un om care știa să zâmbească, iar eu, neștiutoare, am locuit un timp în zâmbetul lui?





.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!