E ora 12.30 dimineața. Încerc să-nvăț, dar nu-mi intră nimic în cap, așa că stau cu ochii pironiți la gaura neagră ce se varsă prin fereastra deschisă și visez. Dintr-o dată...geamul începe să zdrăngăne...podeaua să tremure ...ca lovită de convulsii.
- Cutremuur! o aud pe soră-mea urlând din camera ei.
Speriată...vreau să ies și întind mâna spre clanță...dar ușa fuge în față cu tot cu perete...într-un zgomot de fiare îndoite.
La un moment dat...din dreapta mea...prin tocul ferestrei...se văd o grămadă de beculețe pulsând multicolor...iar camera mea mișcătoare...se luminează ca la discotecă.
Cred că visez...prin geam se vede un castron uriaș de inox, luminat ca la călușeii din târgul de toamnă. N-apuc să rămân mută de uimire că o forță nevăzută mă atrage prin fereastra deschisă. Încerc să mă împotrivesc, dar nu am nici o vlagă, mi-au paralizat toate reflexivele condiționate.
Plutind...intru pe sub blid... printr-o gaură luminoasă și mă întâmpină o jumătate de buletin verde cu două pâlnii despărțite de un cap de Oblio, pe care tronează o chestie, ce sigur este un ochi de bou. Mă fixează cu privirea, încercând să-mi pătrundă în subconștientul minții mele.
- Degeaba cauți, că nu e nimic acolo, îi zic caraghiosului,
respingându-i ecoul.
- După ce ți-am salvat viața, ar trebui să-mi fii recunoscătoare, îmi zice arătarea, dar pe unde vorbește nu știu, că n-are gură.
- Îndeplinește-mi o dorință, dacă tot m-ai salvat de la strivire.
- Spune, pământeanco!
- Te rog frumos, Oblio...scuze. Domnule Extraterestru, băgați-mi, vă rog și mie cartea aia în cap, ca să intru și eu la facultate, ca să mă fac ingineră de castroane spațiale.
Instantaneu, ochiul s-a făcut roșu ca girofarul și simt că mă arde cu vorbele lui scoase din necunoscut, în timp ce o forță transparentă mă împinge prin geamul deschis, drept la mine-n pat.
- Pune mâna și-nvață...putoare!