Porcul, pe numele lui adevărat Ion, fusese încă de mic un fel de Godzilla printre tovarășii de joacă. Mama lui spunea că e bine făcut, are oasele mari căci semăna cu taică-su, dar Ion nu avea de unde să știe asta, căci nu-l cunoscuse niciodată. Nu exista nici măcar o amărâtă de poză cu el, să-și facă o oarece idee. După ce se despărțiseră, maică-sa aruncase pe foc tot ce-i amintea de ce-l ce-o lăsase cu burta la gură și fugise în lumea largă. Pe când Ion mai era încă în stadiul în care alegerile lui esențiale se rezumau la trecerea de la țâță la biberon, cineva de la Poliție venise să-i anunțe că „tăticul” murise într-un accident de mașină. Singurul lucru pe care l-a făcut maică-sa la aflarea veștii, a fost să-și reschimbe numele de familie, în fostul ei nume de fată. Atâta tot.
- Fiecare primește doar ce merită!, îi spunea lui Ion, pe când acesta îmbârliga litere și semne pe caiet, prefăcându-se că-și face temele.
- Taică-tu a fost un laș și în final a căpătat exact ce-a meritat! El ce, credea că scapă?! Cel de Sus vede totul, mamă, chiar dacă nu spune nimic!
Ion, mai încet la minte, nu a înțeles în primele momente cine era ăla de sus, căci ei, la bloc, stăteau la ultimul etaj și deasupra lor nu era nimic.
Și-a scos limba afară și și-a umezit buzele, pregătindu-se să întrebe despre ce era vorba, dar maică-sa, ghicindu-i intenția, i-a luat-o înainte:
- Vorbesc de Dumnezeu, mamă, de Dumnezeu de sus, din ceruri…
- Are acolo casă?, a întrebat el curios.
- Of, mormăise maică-sa, chiar nu înțeleg ce vă învață ăștia la școală în ziua de azi… Are casă, are palate, are tot Raiul la dispoziție, are tot ce vrea el, că doar e Dumnezeu, nu?...
- Vreau să mă fac și eu Dumnezeu când voi fi mare!, visase Ion cu ochii deschiși.
- Nu ai cum să te faci Dumnezeu, râsese maică-sa. Dumnezeu nu poate fi decât unul singur!
- Păi, continuase Ion, mă fac când moare el…
- Dumnezeu nu moare!, ridicase maică-sa tonul și apoi aruncând o privire fugară peste caietul de teme, îi lipise una peste cap.
- Ce mama naibii faci acolo?!... Scrie copile, scrie și învață, că altfel ajungi ca taică-tu.
Ion înghițise în sec.
- Adică o să mor în accident de mașină?
- Nu, Doamne ferește! Vroiam să spun, că o să rămâi prost! Că și ăla când l-am luat de bărbat era ditamai tălâmba! După aceea s-a mai deșteptat el, dar nu într-atât de tare încât să nu mă lase și să fugă… A dispărut fără să lase nimic după el…
- M-a lăsat pe mine, mamă!, a exclamat Ion bucuros, că în sfârșit era și el pe fază și dădea un răspuns bun.
-Da, a făcut maică-sa, aici ai dreptate. Numai că și pe tine te-a lăsat unde te-a băgat! Nu te-a îngrijit el, nu ți-a dat el să sugi!
- Hmmm…, a mormăit Ion. Păi de la bărbat de unde să sugi?!
Maică-sa și-a mușcat buzele și a tăcut din gură. Câteodată era mai bine să nu zici nimic…

Într-un final, Ion reușise să termine școala generală, căci profesorii făcuseră un efort să-l treacă și să scape de el. Niciunul nu-și dorea ca la orele lui, să aibă un elev cât un taur comunal cu priviri de ucigaș. La liceu, făcuse a noua și a zecea și după aceea se lăsase. Muncise câțiva ani pe un șantier de construcții, de unde fusese „eliminat” dintr-un motiv simplu: deși nu practica stomatologia, în urma unui mic scandal, îi scosese unui inginer câțiva dinți.
Prezentat la un așa zis „examen”, fu admis la Primărie ca paznic, din lipsă de angajați. Atunci îl cunoscuse pe Cocoșatul. Acesta era baștan mare, cu buzunarele mereu foșnind și pe fața-i vicleană, avea lipit un rânjet permanent de parcă făcea reclamă la o pastă de dinți. Primul contact îl avură atunci când Cocoșatul îl rugă pe Ion să dea și el „o mătură la secretară, că e o grămadă de mizerie acolo”.
Ion, înțelegând ca de obicei altceva, îi dăduse prompt răspunsul:
- Oho, cum să nu șeful! Păi aia nu are nici douăzeci împliniți, cum să nu-i dau!? Nu ai văzut că toți se uită după fundul ei? Acum mă duc și îi dau o mătură! Dar, îi zic că mi-ai dat tu voie, sau mă duc pur și simplu?
Cocoșatul reușise cu greu să-și închidă gura rămasă larg deschisă, după care răcnise:
- Bă nesimțitule, tu de ce naiba vorbești?!...
Ion îl privise oarecum mirat și îi făcuse cu ochiul.
- Păi, mă duc și îi trag o mătură, nu?
- Bă, tu ai tărâțe în cap, sau ce dracu? Þi-am zis să-i dai o mătură pe jos!
- Aha!, a făcut Ion, proaspăt luminat. Păi eu îi dau și pe jos șeful, dar crezi tu că vrea cucoana aia cu tocuri până la genunchi să-și frece fusta de podea? Mai bine îi dau o mătură pe birou!...
Cocoșatul s-a scărpinat în mijlocul cheliei și s-a uitat la Ion din toate părțile. Făcând un efort imens să se calmeze, i-a mai explicat încă o dată:
- Mă omule, ascultă bine! Vreau să iei o mătură, adică obiectul acela cu care se mătură, să te duci cu acea mătură în biroul secretarei și să dai cu ea pe jos. Să mături! Cu mătura, nu cu secretara!
- Acum am înțeles!, a făcut Ion fără niciun chef.
A luat o mătură de după ușă, a urcat la etajul unu, a intrat în biroul secretarei și a dat cu mătura pe jos. Adică a dat cu ea de podea. Femeia l-a privat mirată, după care l-a întrebat:
- Nu te supăra, dar poți să îmi explici ce tocmai ai făcut?
Ion și-a introdus gânditor un deget în urechea stângă, după care a mormăit:
- Păi dacă nu ești atentă…
A ridicat mătura și i-a mai dat încă o dată drumul să cadă, de data asta mult mai ușor.
- Acum te-ai prins?
- Păi…, ai avut o mătură în mână și acum e jos, ce…
- Da!, a exclamat Ion. Acum înțelegi! Eu am dat cu mătura pe jos la tine în birou! Să le zici la toți dacă întreabă, să știe că sunt om pe care te poți baza, da?
Secretara nu a mai reușit să scoată nici măcar un cuvințel mic de tot și așa Ion, a ieșit pe ușă, gândindu-se că ăia care ziceau că secretarele sunt proaste, aveau perfectă dreptate…