O oglindă de hotel în care mă priveam dupa ce îmi aruncasem apă pe față din abundență, încercând să mă dezmeticesc. Din când în când îmi aruncam ochii pe geamul aburit al băii ca să văd ce se mai întâmpla pe afară. Urmaream mașina Deliei pe care tocmai o recondiționasem la un atelier clandestin din Sibiu. Acum arăta de parcă un pictor nebun ar fi aruncat pe ea câteva kile de sânge adus de la abator. Apoi mă examinam cu un soi de narcisism amestecat cu scârba. Doi obraji scofâlciți. Deasupra lor se căscau cearcane tumefiate și hematom în dreptul ochiului stâng care stătea să plesnească. L-am atins cu o placere ascunsă și apoi mi-am tras degetele cât am putut de repede. Am scăpat o înjurătură. O cicatrice din liceu încă mai trona pe tâmpla stângă. Un cretin îmi înfipsese din greșeală vârful unui cuțit și îmi puseseră trei copci. Păream dur, ce mai!
Barba crescută de trei zile, îngroșată de nesomn. O pâclă îmi acoperea creierul. Câteva fire de păr se ițeau negre deasupra claviculelor. Arătam ca un cal costeliv. Un stârv numai bun pentru condori și corbi. Era cald. Mi-am lăsat lama aparatului de ras sub jetul rece al robinetului. Un individ privea insistent înspre mașină și se învârtea de colo - colo de parcă ar fi avut oxiuri. Era un lungan cu mâinile băgate până la cot în buzunarele pantalonilor. Trăgea din piparoasă și scuipa. Scuipa și tragea din piparoasă. Era o silueta. Îmbrăcat în negru și cu ochelari de soare. Mi-am pipăit țepii bărbii și apoi i-am acoperit cu spumă. Degetele lipicioase au început să o împrăștie pe față. Era o chestie dintr-un tub pantagruelic, îngrozitor de albastru pe care îl cumpărasem cu o seară în urmă de la un supermarket Shell, de pe marginea șoselei. Era ieftin și mare. Aratam ca un Moș Crăciun numai bun de spânzurat. Când eram mic nu suportam să-l văd pe taică-miu bărbierindu-se. La început mi se părea haios. Apoi contururile feței i se estompau și chipul lui cunoscut devenea mai degraba o apariție grotescă acoperită de o substanță vâscoasă și albă care mă privea cu doi ochi zâmbitori. Un bătrân preocupat din fața caruia se scurgeau firicele subțiri de sânge și care se transforma în final într-un ins tanar. Barba asta e o chestie al naibii de complexă. Ca să nu mai vorbesc despre ras. Am învățat să mă rad singur. De aceea mă și tai des. La fel ca toți bărbații din familia mea. Îmi amintesc de bunică-miu care își făcea un adevărat hara-kiri in baie și găseam chiuveta ca o mare nebună in care pluteau fire de par și unde de sânge alături de bucăți aglutinate de spumă. Sunt puține lucruri pe lume la fel de scârboase și de masculine ca resturile de la ras. La fel de intime și de ritualice ca menstra și auxiliarele ei textile. E, până la urmă, o diferențiere dată de spațiu. Unele o termina în chiuvetă. Altele în closet.
Personajul în negru continua să se fofileze în jurul mașinii. M-am gândit sa ies la el. Apoi mi-am zis ca aș arăta de-a dreptul ridicol, așa, cu maclavaisul alb pe la bot. Am pus mâna pe Gillette, și mi-am zis că sunt utimul din arborele meu genealogic care avea să se mai taie în fața oglinzii. Aparatele astea noi, mai ales cele electrice, vin să îți smulgă plăcerea ritualului sângeros al barbieritului. Îți trebuie un soi de artă ca să poți să mai smulgi câteva picături obrajilor. Sau de o grava lipsa de interes. Am început cu buza superioara. Din câteva asalturi ferme am dovedit părul scurt și țepos care o acoperea ca o a doua piele compusă din vârfuri ascuțite ca niște lănci miniaturale, o blană superficială. Apoi au urmat bărbia, obrajii și gâtul. Încet începeam să devin mai sigur pe mine. Mă regeneram. Și mai apoi am simțit cum pâcla aceea se ridică de deasupra capului meu pentru câteva clipe. Era ca și cum aș fi înotat într-o apă curată de munte, după ce mă bălăcisem zile în șir în compania unei congregații de barbariți în nămol și mâzgă. Lucrurile îmi erau foarte clare. Atât de clare în minte încât îmi venea să țip și să chiui ca un șaman îndopat de paregoric și de betel.
Realitatea acelei dimineți mi se deschise în minte ca explozia unui D-Eagle în capul sinucigașiului. Mult timp am fantazat pe tema asta. Un individ singur într-un hotel de mâna a paișpea la marginea unui oraș de provincie. Afară plouă. Tot tacâmul bacovian al unei zile infecte. Pe la geam se vede trecând un tren suspendat sau se aud șuierele locomotivelor. O chiuvetă într-un colț. Un pat strâmt în care abia poate încapea un om. Un sacou așezat pe un scaun. Tipul pune mâna pe trancan. Se uita lung pe țeavă. Îl bibilește câteva secunde. Îl cântărește. Se asigură de muniție. Se holbează în oglindă, cu o privire hepatica. Apoi îl pune la baza craniului și apasă pe trgaci. Fade out. Dar existau cateva diferențe între mine, cel din dimineața cu pricina, și tipul din fantasma mea nevrotică. Mai întâi nu ploua. Apoi nu auzeam nici un tren la ora aia. Ce-i drept, mă aflam într-un fund de lume, dar nu era genul de provincie nenorocită la care mă gândeam, și mai apoi nu eram singur. În cameră Delia se ridicase în capul oaselor și auzeam cum caută cu o mână, scarbită, pachetul de țigari. Era o dimineață frumoasă, cu multă lumină. Genul de dimineață în care ai poftă să te gândești la viitor și la viață și la toate lucrurile bune din univers cum ar fii cafeaua și sexul. Și intram în realitate ca un ac în epiteliul narcomanului. Eram sigur de atâtea lucruri că ar fii trebuit să le notez ca nu cumva mai târziu să le uit. Mi-am șters fața cu unul din acele prosoape dubioase care umplu băile hotelurilor de oriunde și apoi mi-am întins after shave pe față. Porii încă deschiși au început să mă usture și atunci am devenit sigur de mine.
Toți cei douazeci și patru de ani până în urmă cu câteva săptămâni nu facusem nimic. Făcusem, în schimb, de toate. Dar nimic în sens tare. Frecasem menta cu o grație nemaintâlnită. Mă pierdusem într-o comicărie de zile mari în care fusesem pe rând poet, pilangiu, politician de cârciumă, boem, circar, existențialist, prozator, famen, incert sexual, slujbaș prost plătit, mediocru, tocilar, onanist, student, pierde-vară, elev, doctorand, poststructuralist, marxist, pornograf, burghez, autodidact, filozof de duminică, pastișeur, om bun la toate, plagiator, prestidigitator, singuartic-lugubru, cucuvea melancolică …
Acum, însă, începea adevarata aventura. Ma simteam prins in viața în doua picioare, o gânganie subțire în insectarul unui entomolog spațial țăcănit. Vertical ca o mangustă în dimineața aceea. Aveam să pun capăt lungii liste de ignominie, ratare și acreala. În cele din urmă mă găsisem. Eram un tip într-un hotel care se rădea și se uita pe geam, ca nu care cumva urmăritorii ( și erau mulți și de toate felurile, de la poterele polițienești îmbrăcate în costumație regulamentara albastru-deschis, cu inevitabilele resturi de cafea pe guler și însemnele rotunde ale bună stării, cu straturi de țesut adipos și seu pe fețele tâmpe de țărani, cu cizmele spoite de namol și gurile puțind a rachiu, la indivizii cu identitatea ascunsă sub cagule negre care mânuiesc armament de asalt și au mâinile înfipte în mănuși plumbuite ce cântăresc trei kile jumate fiecare, gata să-ți spargă maxilarele, la agentiile de detecivi particulari care recrutează securiști ieșiți la pensie și babe ce croșetează mileuri în fața blocurilor, umblă gură-casacă prin magazine și troleuri, la clanurile de țigani care raspund de zonă, cu lanțuri de aur la gât și plăcere nebună în a-ți rupe metacarpienele) să-i fii luat urma, și în care paranoia se cuibarise ca o pisică flămândă și deshidratată, ce-și înfigea ghearele în cortex la fiecare privire dubioasă, la orice claxon, la fiecare sirenă a poliției. Eram una din acele apariții matinale care avea să facă deliciul știrilor după amiezei și să umple pagini de glorie la rubrica neagră sau fapt divers. Capul mi se ițea cu obraji scofâlciți și cearcăne de după periuțe de dinți și pastă Colgate în roșu și alb, iar dinții stricați scoteau un rânjet lombrosian, în vreme ce oglinda îmi reflecta pentru câteva clipe fața de ticalos. Așa, cu cicatrice și urme de bătaie parcă mai eram ceva. Un ultim retuș. Cu o mică foarfecă mi-am tăiat doua fire de păr care ieșeau grobian din nas. Zâmbetul final înaintea imortalizării. Nu se aude nici un blitz încă. Nici o cameră video îndreptată spre mine. Nici un fotoreporter ridicol care să-și citească de pe prompter clișeele. Mulțimea nu există să mă privească. Dar sunt mulțumit. Mai mulțumit ca niciodată.
M-am întors în cameră. Ar fii trebuit să mă duc, mai degrabă, să-l iau de guler pe individul cu ochelari de soare și să-i spun că-i sparg ouale dacă nu ia viteză. Dar Delia era în capul oaselor cu acea privire malignă și rece cu care mă scruta înainte să mă cheme să mă întind lângă ea.
- Spre ce, acum, neînfricatule ?
Caraghioși de aștia găsești la tot pasul. Se opresc în fața mașinilor scumpe și stau câte o oră gândindu-se ce tare trebuie să fie să le conduci. Apoi le vin tot felul de idei năstrușnice. O cheie, o frana, o corecție, un casetofon. Ceva. Să nu plece cu mâna goală. Sau măcar o zgârietura de toata frumusețea să te facă să înjuri o jumate de oră și să se simtă mai bine. Din fericire nici unul dintre noi doi nu mai punea mare preț pe mașinării. În plus mai era și protejată cu un sistem de alarmă. Nu avea de ce să-mi pese.
Delia repeta cu o plăcere sardonică primul lucru pe care ni-l spusesem după vreo cinci ani de cand nu ne mai văzusem. Era undeva între dispreț și alint. O replică atât de matern-rece, încât îmi tăia respirația de fiecare dată când o auzeam.
Stătea cu țigara în mână și îmi analiza corpul filiform.
- Ești cel mai slab tip cu care m-am culcat vreodată. Ce naiba vorbesc, ești cel mai slab tip pe care l-am vazut în viața mea.
- Nu sunt slab. Sunt spiritualizat.
- Ca un personaj din El Greco.
- El Creco. Tintoretto. Carravaggio. Toti mucaliții barocului n-au reușit sa scoata un corp atât de bine lucrat ca al meu. Privește numai.
- Þi se văd coastele.
- Pe naiba. Am scos din mine toate țesuturile adipoase, toate caraghioslâcurile materiei, nu manânc decat păpădie și am să zbor într-o zi. O să urc în Marele Vehicul și n-o să mă mai prindă nimeni.
A pufnit într-un râs sonor. Râsul ei era un soi de țipăt. Pielea ei era albă. Părul și-l vopsise într-un acces de furie în negru. Avea ochi de felină. Era vie. Cu picioare și sani, și labii și toate misterele și spaimele feminității. Știu că descrierea asta vă aduce în minte mai degrabă un tablou cubist, un soi de colaj din care nu distingi decât detalii disparate, dar credeți-ma pe cuvânt că arata bine. Atât de bine încât să facă magraonii și muncitorii cu ziua și gulerele albe și liceeenii și puberii și funcționărimea și șmecherii de cartier și gelații în pantaloni de in și camași albe să izbucneasca în răcnete, să aibă noaptea poluții și să-și dea palme peste fețele imbecile.
Dăduse drumul la televizor pe Mezzo. Se auzea un tango trist de început de secol XX într-o Argentină anomică. S-a ridicat din pat și s-a lipit cu sânii de pieptul meu. Am început să dansăm. Își lăsase ochii întredeschiși și m-a întrebat dacă atunci când ni se va pierde urma și vom ajunge la Paris aveam sa mai fiu atât de îndragostit de ea. I-am raspuns în treacăt că probabil, atâta timp cât nu mă va fii lăsat deja pe drum fără un marafet în buzunar și cu creierul spălat. Sau nu s-ar fii băgat deja cu cine știe ce baștan de pe rivieră. Mi-a zis că și dacă ar fii așa ar fii trebuit să continui să o iubesc. Că după câte i-am facut (a se citi i-am distrus viata, etc. etc.) merita să o iubesc întruna. Că avea nevoie să o iubesc indiferent de cât de distrus ajunsesem din cauza ei. De cât de mult suferisem. De cât de mult sufeream pentru ea. I-am spus că e instabilă psihic. Mi-a zis că știe că nu cred asta. Și că am să fiu pentru totdeauna legat de ea. Că nu am scapare. Apoi m-a privit drept în ochi și mi-a luat-o în mana. A luat tabachera pe care stateau cateva linii albe și le-am tras împreună. Am facut-o cu pasiune ca pentru utima oara, adica ne-am aruncat unul asupra altuia. Eu chinuindu-mă să o supun, ea inghițindu-mă. Se uita lung în ochii mei și cand a simțit că termin mi-a spus sec : Ești cel mai urât lucru din viața mea.
Poate ca dincolo de pereții subțiri ai camerei noastre pline de cearșafuri și fum de țigară și miros de iarbă și haine impraștiate, din care răsuna languros un cântec de început de secol douazeci, atât de nelalolucul lui în difuzoarele unui televizor Sony vechi de vreo zece ani pe un canal neverosimil pentru o provincie de fund de lume, silueta în negru și cu ochelari se îndreptase către un echipaj al poliției care o freca la rece undeva în centrul orașului numărând rondurile de flori și îmbuibându-se cu hamburgeri din care se scurgea seu și maioneza, și le șoptise ceva la ureche după care indivizii își luasera morga de aparatori ai legii și chemaseră întăriri, în vreme ce Delia își cobora buzele pe corpul meu și își înfigea dinții mărunți, de carnasiera prețioasă în pieptul alb, lăsând niște urme circulare din care se scurgea sânge. Poate de după mașinile din parcare trei copii urdurosi în chiloți pișati și maieuri tetra, cu mucii curgându-le pana la umăr, au luat-o la fugă spre mahalalele mustind a tocană și muște și, oprindu-se în fața a trei burtoși au început să urle hieratic: magraones, jeanna, haoardea haskokar, manca-v-aș, că fraierii se cordește în hotel. Și treizeci de faraoni au pus mâna pe lunceag și șiș. Sau un pensionar în costum de anii șaptezeci plimbându-și în soarele verii cockerul spaniol, ca un caltaboș ambulant, a luat numarul mașinii pe un carnetel mic și roșu, scriindu-l cu creion de tâmplar și, odată ajuns acasă, a consultat un registru unsuros cu notițe ilizibile, s-a scărpinat în vârful capului și a format un număr de telefon de la un aparat cu disc. Hotelul Scala, prima la dreapta de la Turnu Croitorilor.
Cert e că după ce cuvintele Deliei au rămas suspendate undeva de tavan, pierzandu-se în mirosul înecăcios de tutun, iar zâmbetul meu incert ezita între referința copilaroasă la Fight-Clubul adolescenței noastre și teatralitatea unei asemenea replici, sau pur și simplu nu pricepeam ce vrea să spună cu vorbele Marlei Singer, ușa a sărit în bucăți, geamul de la baie s-a spart și doi mascați, trei tablagii și patru țigani au intrat în cameră. Still. Soarele lucea parcă și mai puternic dincolo de jaluzele încât a devenit alb ca o explozie de sodiu. Delia mă privea cu două pupile dilatate și a început să râdă isteric. O muscă mare și albastră, cu reflexe metalice descria cercuri concentrice în cameră și bâzâia ca un tractor rusesc. Trei pistoale Carpați, fabricație românească din anii epocii de aur și patru lame de cuțit însumând optzeci de centimetri stăteau îndreptate spre mine. Două cagule rânjeau în obscuritate, trei chipiuri se agitau, o țeavă neagră de AKM ținută de un jandarm cu față de măgar mă țintea din pragul ușii. O pocitanie de ciobanesc german negru ca zmoala se băgase între picioarele mele și îmi adulmeca testicolele. Un iz greu de dihor, de transpirație și spermă și sex umplea camera. Părea că întreaga lume stătea ațintită cu ochii și armele și gurile puțind a descompunere asupra noastră. O cameră de filmat în mâinile unui gras cu barbă. Atunci am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare și capul mi se înfundă într-o pâcla tot mai întunecată, într-un butoi cu păcură și pucioasă. Eram în inima amețelii și îmi venea să vomit. Totul trebuie să fii durat doar câteva secunde, care pentru mine se mișcau cu o lentoare scabroasă dată de adrenalină și spaimă. Uimirea copoilor față în față cu cei patru cuțitari. Spaima țiganilor față în față cu curcanii. Delia pusă la pământ de dulăul căruia i se sculase și o umplea de bale lovindu-și de sânii ei falusul cuprins de un puseu de antropofilie. Þiganii rupând-o la fuga și căzând sub o rafală de automat scăpată de degetele nervoase ale jandarmului nemâncat, cu probleme psihice, încorporat abia de o lună, care udase pantalonii la vederea lucirii nefirești a iataganului și a ochilor de tuci urlând a moarte și spaima, sub pumnii metalici și bastoanele mascaților. Eu punând mâna pe o glastră de sticlă ținând în ea trei flori ofilite și puțind a stârv, crăpând capul câinelui, care turbat de durere și-a înfipt dinții în coapsa mea dreaptă. Prăvălindu-mă cu jigodia pe pamânt într-o greco-romana de zile mari garnisită cu lătrături înfundate și înjurături. Înfigând un ciob în gâtul potăii și umplându-mă pe mâini de un sânge negru gâlgâind din jugulara secționată. Primind în fața unul. Doi. Trei. Patru. Cinci pumni. Tavanul căzând asupra mea în bubuiturile manușii negre. Delia urlând. Întregul pavor sonor de la „ pune mana pe el, ce mă-ta faci”, „Grivei, vino-ncoace !... Grivei !... L-ai omorat pe Grivei, mama ta de tâlhar. Muma voastra de hoți” la „mija kakavela magraones, da bule de nu ne gineste gaborii, raus manca-ți-aș sufletul tău, nu da șefule !… Nu da !… Nu trage !…”
Simțeam la început cum fața își schimba forma sub loviturile curcanului. Pe piept încă se mai auzea răsuflarea hârâita și calda a câinelui. Apoi cineva s-a apropiat de mine și mi-a administrat o doza nesimțită de lacrimogen drept în fața. Trebuie sa fii fost un tub întreg și obrajii și ochii s-au lovit de un gard de sârmă ghimpată. Și după cum știți violența naște violență. Am încercat să mă ridic, în schimb aveam deasupra mea un zdrahon de doua sute de kile, o potaie muribundă scrâșnind melodramatic, abia simțindu-mi mâinile. Un adevărat coșmar. Ma întreb cum de puteam să respir. Puțea îngrozitor și blana animalului mă zgâria. Nu mai vedeam nimic și am început să lovesc orbește ca un copil supărat caruia i s-a furat de către bătăușii clasei pachetul cu cârnați de garniță, dând mașinal, fără speranță. Avea să-mi pară rău mai târziu, cand chestia asta avea sa fie calificată ca ultraj. Și gura mea spurcată nu s-a putut opri să facă referințe la moralitatea îndoielnică a doamnelor mame născătoare de curcani și faraoni și sifonari, la virtuțile virile ale zdrahonilor și la orientarea lor sexuală.
Ca sa ma calmeze mi-au pus brațară la mâini și m-au împins într-un colț. Unul dintre burtoși a început să-l snopeasca în bătaie pe unul din cei doi țigani rămași în viață, altul să-i tragă palme după cap jandarmului, iar în celălalt colț îl împinseseră pe grasul bărbos dupa ce-i spărseseră camera. Ãsta urla că este jurnalist acreditat al televiziunii locale Transilvania News Channel, că e membru al societații jurnaliștilor amatori balcanici și președinte al Asociației Jurnaliști Împotriva Abuzurilor, că nu tolereaza un asemenea comportament, că ceea ce s-a întâmplat acolo e o monstruozitate. I-au dat câteva palme să tacă, apoi le-au pus cătușe la toți. Mascații s-au așezat în cadrul ușii și un gras în albastru i-a ars o palma peste fund Deliei. Apoi și-a plimbat plescăind din limbă degetele păroase de muncitor cu ziua peste sânii ei. Ochii i se căscaseră ca unei broaște râioase și gâfâia.
- Mitică, oprește-te bă, băiatule, că am facut-o lată, lasă pramatia aia, și vino aici !
Un cretin îmbrăcat în uniformă s-a postat în fața mea și a început să latre. Că am pus-o. Că o să zac în pârnaie și o să fiu sodomizat și o să mă îmbolnăvesc de SIDA și nu o să am scăpare. Că sunt o secătură. Că o să îmi arate el mie. Că o să mă dea pe mâna unor ciori lovite să mă învețe ei respectul. Că pe târâtura mea or s-o arda bine. Că …
Pe tavan se plimba un gândac de bucătărie imens. Era cel mai tare gândac pe care l-am văzut vreodată. Puternic, prins într-o carapace chitinoasă neagră, lucind, ca uns cu untură, cu un abdomen cât toate zilele, maro, gata să plenească zeama vâscoasă. S-a învârtit ce s-a învârtit și s-a oprit în fața unei găuri din perete unde îl așteptau doua antene gălbui lângă doi ochi imenși împarțiți în hexagoane pe care zoopatia mea cocainica îi vedea cu toate detaliile lor. Și antenele s-au înmulțit. Și-au spus ce și-au spus în limbajul feromonic și o nenorocită de armată de goange a început să mărșăluiască pe tavan înspre mine. Înspre cadavre.
Apoi au inceput sa-și loveasca frunțile înguste și pline de sudoare. Să se scarpine în cap. Să se învârtă în cerc lovindu-se unii de alții. Să înjure. Să ne mai tragă câte un picior. Unul dintre țigani s-a pus pe zbierat ca un descreierat. Că dacă nu se cară o data el se jura pe carne de porc că le da foc la casă. Că o să vina autobuze intregi peste gabori. Că el și cu frații lui sunt mulți. Că ne-am lins pe bot. Că țigănia o să ne rupa fundurile albe la toți. Că în pârnaie o să-mi ia glanda.
Delia privea tavanul. Apoi se uita la mine chicotind. Era speriată și drogată.Goangele se înmulțiseră ca populația într-o țară din lumea a treia. Un întreg miting maoist, viermuind în carapacele unsuroase.
Nu știau ce să facă. Să ne omoare pe toți și să spună că am sărit la ei. Da’ ține-te dosare și cercetări și număr de gloanțe și expertiză balistică. Mascații - că ei nu se bagă, că nu e treaba lor. Jurnalistul - că el a auzit de drepturile omului și o să-i belească în tribunale. I-au spus să-și țină odată fleanca aia spurcată dacă nu vrea să i se taie limba. Cel căruia is es zicea Mitică s-a înfuriat și a zis ca el are copii de crescut și familie și nu vrea să fie dat afară. Cel din fața mea a încercat să-l liniștească. Mitică și-a amintit de pistolul din mână și a zis că o să ne împuște pe toți dacă nu tacem ca el să se gândească. Unul din mascați l-a luat la pumni și l-a lăsat pe jos. Apoi a zis că el da un telefon.
Ca din senin au aparut o gașcă de indivizi în costume. Cațiva brancardieri s-au proptit în ușă în vreme ce un criminalist ne tot îmbrâncea. Ziaristul a început să scuipe cuvinte. N-am mai auzit decât la televizor atâta poliloghie despre drepturile omului și nume de carte și convenții. Încercam să îmi păstrez logica. Fără logică nu faci nimic. Dar eram în fundul gol și plin de vânătăi.
Cel care părea șeful și i se adresau toți cu domnule chestor, era secondat de un domn’ procuror care tot invoca numele Domnului în timp ce își lovea fruntea și îi lua de guler pe toți polițiștii.
- Cretinilor, cine v-a pus ? Asta e... O să înfundați pușcăria cu toții !
Apoi, întorcând-se către brancardieri:
- Luați ciorile astea de-acolo !
Jandarmul se pusese e plâns. Jurnalistul mă bătea pe umar.
-Presa o să-ți faca dreptate. Nu suntem in China…
Am privit-o pe Delia și mi-am întins mâinile către ea. A zâmbit în halucinația ei. Gândacii mi se urcaseră pe picior și îmi prduceau mâncărimi, în vreme ce se impleticeau în firele de păr negru. Un vacarm îngrozitor se iscase din nou în jurul nostru. M-am ridicat în capul oaselor, așa cum stăteam întins pe podea, cu mâna stângă prinsă în cătușă de unul din picioarele patului și am vazut-o pe Delia cum se lovea cu mâinile și capul de unul din pereți.
- Domnule procuror, am greșit. Domnule procuror, sunt o depravată. O târâtură. O vrajitoare care trebuie arsă de vie în piața publică. Numai opriți odată bâzâitul muștelor. Nu am nimic. Nu pot pierde nimic. Sunt moartă. Mai rău decât atât. Or să-și înfigă abdomenele mustind a larve în creierul meu. În corpul meu. Mărturisesc. Mie scârbă de voi. Mi-e scârbă de mine.
Se lovi cu mâinile de geamul unui tablou și sângele îi țâșni mustind pe palmele ei fine.
-Și nu am nimic de pierdut. Ar trebui să vă fie frica de asemenea oameni. Vouă celor care duminica va plimbați prin parc. Voua celor care vă uitați la Pro Tv. Voua celor care votați același guvern. Vouă celor care lucrați în birouri luminoase și aveți vacanțe scumpe pe coastele Caraibelor.
Peretii începeau să se umple de urme ale palmei ei. O mână stângă însangerată multiplicată la infinit. Copia unei copii.
-Vouă celor care mai credeți că există un sens. Vouă celor care ați construit monstrul birocratic.
Copie a unei copii.
-Vouă celor care va rugați. Voua celor care conduceți mașini de lux și vă faceți vinerea cumpărături din mall-uri. Vouă celor care faceți sex în aceeași poziție. Dar spuneți muștelor să plece. Nu e înca timpul.
Cuvintele ei sunau din ce în ce mai puternic și mai paranoiac. O mantra isterică. Când au încercat să-i pună cătușele a început să scoată un soi de chirăieli și să se zbata spasmodic, mimând o criză de petit mal, iar gândacii se îndreptau acum spre testicolele mele. Încet aveau să mă lase fără obiect. Le simțeam mandibulele mici și reci înfigându-se pe sub pielea fină a scrotului. Le simțeam antenele gâdilându-mi burta. O explozie de sânge îmi împroșcase ochii. Tabloul spart era o copie a României revoluționare de Grigorescu. O tânără îmbrăcată în port național agitând o ramură de măslin cu ia mânjită de sânge.
Creierul lucra la viteze inimaginabile. Am început să strig că nu au dreptul să-mi facă așa ceva, că au omorât un țigan fără nici un motiv. Că sunt niște criminali și nu mi-e frică de ei. Că ar fii bine să își spună rugăciunile. Că a sosit clipa în care nu mai au ce să facă. E momentul să renunțe. Suntem doi oameni fără nici o speranța. Și amândoi suntem duși cu pluta. Două mâini vânjoase mi-au strâns capul ca într-o menghină. Am scuipat o serie de înjurături. Am scuipat saliva în care se dizolvase fiere. Am prins degetul unui brancardier și am mușcat pâna ce am simțit osul între dinții mei. Am lovit testicolele moi ale unui mascat. Sângele mi se scurgea din gură - negru și sărat cu acel gust de fier care mă făcea să vomit. Delia era injectata cu Fenobarbital. Fortral. Haloperidol. Doză de cal. Dacă avea să moară, ghinionul ei. Nu dădeau doi bani pe noi. Nu dădeau doi bani pe nimic. Nimeni nu dă doi bani pe nimic. Nici eu. Pe degetele brancardierului. Pe biluțele moi ale mascatului care se tăvălea pe jos. Pe nenorocita de beregată care avea să-mi fie dislocată în acel moment de cele două mâini vânjoase și mirosind prietenos și cald a transpiratie. Pe nenorocitele de mâini subțirii ca doua tulpini de crin crescute anapoda în care un asistent cu ochii albaștrii, tremurând, înfigea acul unei seringi.
-Nu te mai încorda. Nu opune rezistență! Nu te mai incorda! Nu-i găsesc nenorocita de venă.
Înțepături. Mii de înțepături. Gândacii îmi rodeau încet picioarele. Acele se înfigeau pe oriunde numai în venă nu.
- Aoleu! I-ai spart vena!
Ceva cald începuse să se scurgă pe mine. Încet nu mă mai simțeam de la gât în jos. M-am întrebat întruna ce se întâmplă dacă ești decapitat. În cele cateva secunde în care mai trăiești. Cum mai simți. Cu ce mai simți? Eram un cap agonic care se cufunda într-un somn alb ca cerceafurile unei morgi. Ura mi se scurgea prin urechi și prin porii feței proaspăt rase. Eram sigur de mine și simțeam cum amețeala se transforma încet în altceva. Au aruncat-o pe Delia ca pe un sac deasupra mea. Îi vedeam chipul cu ochii pe jumătate închiși, aproape lipsiți de iris. Ochii unui narcoleptic. Îi vedeam fața cuprinsă de un rigor mortis plin de scârbă. Încet, mă cufundam în chipul ei încadrat de părul pe care într-un acces de furie și-l vopsise negru. În jurul meau stăteau doi mascati așteptând să adorm, un procuror lovindu-și fruntea cu palmele transpirate. Mirosea a câine și o cameră de luat vederi filma hulpavă ca un ochi gigantic. Vânătoarea de oameni era pe cale să se termine. Ma înecam. Sucombam în imaginea Deliei. Vorba cântecului. Mă înec în ochii tăi…În cele din urma nu mai eram decât noi. Noi în gloria asurzitoare a dimineții. Noi în dosarele poliției. Noi în mințile însetate de răzbunare ale precupețelor. Noi în actul final al faptului divers. Noi îmbrățișați.
- Spre ce, acum, neînfricatule ?
Nu știu. Nu știu nici macar cum am ajuns aici dar trebuie să fie o poveste al naibii de interesanta la finele careia se găsesc capetele ițelor încurcate ale goblenului de doi bani care e această cameră de hotel în care sunt doar un cap din care se scurge încet viața și care se lasă înfășurat de un pansament imens de narcotice. Lucrurile se învârt în jurul meu într-o sarabandă drăcească. Din ce în ce mai repede. Mă chinui să nu vărs. Nu mă mai mișc. Dacă aș vărsa m-aș putea îneca cu propria-mi producție de friptura pe jumatate digerată, cartofi prăjiți și globule roșii. Așa că îmi concentrez atenția într-o sforțare inumană. Nu o face de oaie tocmai acum. Nu e un final tocmai așteptat, cu atât mai puțin dorit. Voi servi ca exemplu în carțile de criminologie. În referatele de sociologia devianței. Nu am ucis pe nimeni, dar sunt bun de spânzurat. Un proclete. Contururile se pierd. Chiar figura Deliei e mai mult o chestie conceptuală. O abstracțiune. O Delie -personaj. Iar eu dispar. Mă șterg. Fade to black.