CÃPCÃUNUL



Mașina gonea pe șoseaua pustie, pe lângă liziera unei păduri de fagi. Mika dăduse muzica la maximum și se simțea bine așa, fără să știe prea exact încotro se îndreaptă. Luă un viraj larg și auzi o bufnitură seacă. Frână cu scârțâit.
Privi în oglinda retrovizoare. Nu văzu nimic. Așteptă câteva clipe. Nimic. Deodată, un ciocănit brutal în geamul lateral. De mașină se sprijinea o arătare înaltă și ciolănoasă, care-l fixă cu o privire rătăcită. Necunoscutul își duse degetul arătător încet la buze și ssst! șuieră șfichiuitor; Mika se înfioră în spatele geamului închis. Apoi arătarea dispăru cu pași târșâiți. Mika mai așteptă câteva clipe; apăsă atent pedala de accelerație.
La următorul cot al șoselei văzu un indicator: SOLA, 3 km. Urma o bifurcație. Drumul din dreapta se îngusta, mărginit de o parte și de cealaltă de copaci umbroși.
Curând intră într-un cătun cufundat în semi-întuneric. O stradă principală, case modeste cu un nivel sau două, calcanuri proaspete, peluze îngrijite, vreo trei magazine universale răzlețite, ceva ce arăta a școală, foarte puțini trecători.
Doi copii se jucau badminton în grădinița din fața unei case. Băiatul și fetița își întoarseră privirile, iar fluturașul nimeri în parbrizul automobilului. Mika frână. De undeva un bătrân răsări chiar lângă mașină. Făcea gesturi spasmodice și bălmăjea furios ceva din care Mika nu înțelese decât un cuvânt, două și acelea deformate. Lovi cu pumnul capota. O femeie cu părul prins în coc se repezi în fugă la bătrân. Îi astupă gura cu o mână și-l trase îndărăt, spre o casă din apropiere, aruncându-i străinului priviri speriate.
Fetița de pe pajiște se apropie sfios de mașină. Băiețelul, mai mic cu doi-trei ani decât ea, o urma îndeaproape. Ajunsă în dreptul geamului, făcu o plecăciune de menuet și își împreună mâinile cu degetul mare de la stânga peste arătătorul dreptei și invers, și schimbă de două ori poziția degetelor, zâmbind. Mika îi zâmbi și el intrigat. Lăsă geamul jos.
- Bună seara, copii. Cam pe unde ar fi aici un restaurant sau ceva... ?
Nu apucă să termine că fetița, cu ochii măriți de groază, îl înhăță pe puști de mânecă și o zbughi spre casă. Trânti ușa și se zăvorî în grabă. Mika simți priviri ațintite asupra sa printre jaluzelele de la ferestre.
- Ce naiba se întâmplă ? Ce-am făcut ?
Porni din nou mașina și exploră orășelul. Nici urmă de motel, dacă avea de gând să înnopteze acolo.
În cele din urmă, pe o casă de cărămidă, cu pavilion, etaj și umbrar la poartă, văzu scris: Pensiune liniștită. La etaj, ardea o lumină gălbuie. Apăsă soneria. Nimic. Încă o dată. Tot nimic. Apoi începu să bată hotărât. Nici un răspuns. Se pregătea să strige când ușa se întredeschise energic. Un chip aspru de femeie trecută de 45 de ani, își vârî nasul prin deschizătură.
- Bună seara.
Femeia îl fulgeră cu privirea și dădu să închidă ușa.
- O clipă, făcu bărbatul enervat și ținu ușa.
Femeia se încruntă, își duse degetul la buze și șuieră cu putere: Ssst! Desferecă ușa și-l pofti cu un gest scurt în casă. Aici îi indică cu arătătorul o cameră la etaj, îi arătă pe degetele de la o mână prețul, apoi, gesticulând ca pentru cineva care pricepe greu, îi comunică un program spartan: culcarea devreme, nu mai târziu de 10, mic dejun a doua zi la 8, liniște totală, nici un musafir, disciplină cazonă. Mika nu știa dacă să se supere sau să se amuze. După primele clipe, începu să priceapă sensul gesticulației imperative, care avea prea puțin în comun cu limbajul surdo-muților.
Mika adormi abia spre dimineață. Nu era obișnuit cu liniștea apăsătoare.
A doua zi, găsi o foaie de hârtie și mâzgăli pe ea o întrebare: „De ce nu puteți să vorbiți?” Femeia îi aruncă o privire chiorâșă, își lăsă capul spre umărul stâng, apoi cel drept, de parcă și-ar fi dezmorțit gâtul, apoi își duse mâna dreaptă la inimă, la frunte și la gură, sugerându-i că nu trebuie să vorbească, doar să gesticuleze. Ca încheiere reteză aerul cu o mișcare de palmă laterală.
Dar asta nu îl mulțumi pe Mika. Tocmai voia să întrebe dacă nu obosesc dând din mâini și cap și dacă nu cumva și-au înghițit limba. Se abținu.
După ceaiul fierbinte din plante și o felie de pâine cu unt și dulceață, Mika se simțea mai relaxat. Fără să-și dea seama, începu să fluiere o melodie pe care o tot ascultase cu o seară înainte. Gazda se năpusti din bucătărie, scăpărând de furie, iar oaspetele își înecă pe loc fluieratul. I se părea prea de tot. În definitiv, putea să plece. Dar n-o făcu.
Ieși să se plimbe. Văzu un puștan și o fată care îl aștepta puțin îmbufnată lângă un gard viu. Mika îi urmări cu atenție. Băiatul făcu un gest ca și cum ar fi mângâiat un contur invizibil. Urmă un joc de croșetare rapidă a degetelor, imposibil de înțeles la prima vedere, apoi când fata se desprinse ușor din loc, băiatul își roti capul ca pe un lasou, cuprins parcă de amețeală, și bătu câțiva pași de step în jurul ei. Mika nu-și putu stăpâni un chicot. Era fascinat. O piruetă, fandare ușoară dreapta, revenire, apoi, pe neașteptate, băiatul făcu un salt pe spate cu aterizare la punct fix. Fata îi răspunse împingând timid o ușă invizibilă.
Mai încolo, Mika se întâlni cu femeia din ajun. Tânăra tresări, apoi, spre surprinderea lui, îi zâmbi. Mika se agăță de zâmbetul ei și îi făcu o scurtă plecăciune, bolovănoasă. Desenă prin aer un cuvânt. Femeia nu înțelegea. Mika schiță gestul de a scrie într-un blocnotes. Peste o clipă, erau într-un soi de librărie-papetărie-farmacie și cumpăra un carnețel și un pix.
„Te invit la o cafea. Eu sunt Mika.”
Femeia își împreună vârfurile degetelor, cu palmele perpendiculare una pe încheietura celeilalte, în dreptul pieptului.
Bărbatul nu înțelegea. Femeia își mișcă buzele pe tăcute: Lona. Apoi îl conduse într-o cafenea cu patru mese, la parterul unei clădiri sobre și cenușii. Ritualul unei comenzi tăcute, cafelele fierbinți și slabe, liniștea înnebunitoare pentru Mika.
„Nu înțeleg ce se întâmplă aici. De ce nu puteți să vorbiți ? Ce vă sperie ?” scrise el în carnețel.
Femeia îl privi o vreme. Îi luă pixul din mână și scrise la rândul ei în carnețel:
„N-ai cum să înțelegi. E complicat. Știu că părem caraghioși sau nebuni. Unii dintre noi au început să uite să vorbească. Dar așa trebuie!”
„DE CE?” insistă exasperat Mika.
„De unde vii?”
„Din capitală.”
„Da, acolo toți vorbesc mult. Și nu se mai înțeleg.”
Femeia privi pe fereastră.
Un puștan se ciocni în fugă de un bătrân. Acesta schiță niște gesturi indignate și făcu un balans stânga-dreapta. Puștanul ridică arătătorul în sus, un gest care i se păru familiar lui Mika.
„Și totuși...”
Femeia își înfipse degetul mare drept în palma stângă. „Oameni ca tine vin și pleacă.”
Comunicarea se încheiase.
Se ridică de la masă. Mika o urmă, dar Lona grăbi
pasul, semn că întâlnirea luase sfârșit. Nu o strigă. Hotărî să mai rămână o noapte. Îi lipsea mult televizorul, râsetele oamenilor, chiar și înjurăturile lor.
Încerca din răsputeri să adoarmă când auzi o ușoară
izbitură în geam. Ciuli urechile. Zgomotul se repetă. Cineva arunca cu pietricele. Prin întuneric, zări doi copii în fața casei. Îi recunoscu pe cei cu fluturașul de badminton. Se strecură afară din pensiune, iar copiii, îl apucară fiecare de câte o mână, pe tăcute, și îl forțară să intre pe o alee lăturalnică, ce urca spre un poieniș. Fetița părea speriată.
- Ajută-mă să scap de aici.
Mika auzea cuvinte omenești pentru prima oară de când sosise în oraș.
Băiețelul îi sorbea din priviri.
- Ce se întâmplă aici ?
- Oamenii nu ne lasă să vorbim, nu putem să râdem, să ascultăm muzică...
- De când ?
- Dintotdeauna, nu știu. Eu am venit cu mama, după ce a murit bunica. Bunicul e cam... dus. Vorbește vrute și nevrute și ne bagă în sperieți. Mama îl ține închis în casă de frică.
- Frică de ce ?
- De ceilalți oameni. De legendă.
- Ce legendă?
- E o legendă...
Fetița tăcu speriată.
- Mă ajuți să plec de-aici ?
- Și cei care nu se pot abține și vorbesc ?
- Sunt luați de aici. Duși departe. Poate la castel...
Băiețelul se cutremură. Privi speriat de jur împrejur și o trase pe fetiță după el.
- Ajută-mă ! insistă ea în șoaptă.
După încă o noapte în care nu reuși să doarmă, Mika se duse la ușa Lonei, înarmat cu blocnotesul și pixul. La început femeia nu vru să-l primească.
„Trebuie să mă faci să înțeleg.”
Oamenii s-au săturat de vorbe care fac rău. Asta-i tot! gesticulă Lona.
„Dar suntem oameni. Vorbim. Vorbele ne apropie.”
Vorbele nu apropie pe nimeni. Semnele sunt mult mai bune. Nu sunt confuze. Totul e la vedere.
„Ce e cu castelul? Despre ce legendă e vorba ?”
De unde știi de castel ?
Lona era speriată.
„Ajută-mă să înțeleg!” repetă Mika.
De unde știi de castel ?
În cele din urmă, femeia îl duse la bunicul copiilor
din ajun, singurul din SOLA care părea dispus să mai folosească graiul viu. Lona făcu risipă de gesturi pentru a o convinge pe mama copiilor. Mika fu primit cu multă precauție în casă și condus spre o dependință unde bătrânul locuia izolat.
- Mulți au venit aici din orașele mari. Cei mai mulți au rămas. Au vrut să trăiască mai în bună înțelegere și mai liniștiți. Lumea s-a săturat de vorbe. Nu spun nimic, fac rău... Nu au nici o legătură cu ce trăim. Și mai e și povestea asta... căpcăunul.
- Căpcăunul ? râse Mika.
- Sus, pe costișa din cealaltă parte a muntelui... nu se vede de aici, ascuns în pădure, e un castel părăginit, vechi de vreo 500 de ani. Se spune că e locuit de un căpcăun care îi pedepsește pe oamenii prea limbuți. Vrea liniște deplină.
Mika râse cu poftă pentru prima oară de la venirea lui.
- Nu se poate să credeți asta ! Sunteți complet rupți de realitate !
- Realitatea e așa cum e: cică atunci când oamenii sunt prea zgomotoși, căpcăunul își scoate un ditamai curul afară din castel, își dă jos nădragii, și trage bășini puturoase. Damfurile lui se duc de-a rostogolul prin pădure. Oamenii cad ca muștele, răpuși de duhoare.
Mika râdea ca de-o glumă bună. Erau de-a dreptul smintiți. Moșul îl privea cu asprime.
- Ssst! Căpcăunul se hrănește între timp cu cei neascultători și vorbăreți. Dar lucrurile au ajuns prea departe. Copiii ăștia se răzvrătesc...
Mika nu mai insistă. Vorbele bătrânului îl înfiorau.
A doua zi, hotărî să urce până la castel. Nu exista nici o potecă ocolitoare, sau dacă fusese cândva, era de mult acoperită. Urcușul era pieptiș, foarte anevoios. Mika se agăța gâfâind de crengile pinilor, de rădăcini, de mușchi. Începu să plouă mărunțel. Apoi să toarne cu găleata, o ploaie rece, în rafale. Mika, cu răsuflarea tăiată și ud până la piele, se împiedică de o rădăcină și se rostogoli mult la vale. Rămase fără cunoștință o bucată de timp. Se întoarse complet epuizat și resemnat abia spre seară. Nu era pregătit pentru o escaladă. Ceva îi spuse totuși că ascensiunea dificilă hrănea legenda căpcăunului.
Dimineața următoare, Mika încercă să o convingă pe Lona că totul e o prostie. Se întâlni apoi cu cei doi copii și cu mama lor, care, pentru prima oară după doi ani, acceptă să stea de vorbă. Ferit, în șoaptă, dar totuși să vorbească. Poate că șoaptele nu ajungeau la urechile căpcăunului.
Lona îi decodifică o parte din gesturi. Limbajul semnelor evolua. Cei tineri inventau mișcări acrobatice, compuse, combinații între membre, cap și trup, pe care alții le preluau din mers. Cei mai în vârstă se mulțumeau cu strictul necesar. Încetul cu încetul, localnicii se obișnuiră cu prezența lui Mika. Nu se grăbea să plece, începuse să salute folosind gesturi împrumutate și să fie salutat.
Într-o zi, invită câțiva apropiați la pensiune. Gazda nu se arătă încântată, dar pregăti din timp în salonaș ceai și pișcoturi. Mika povesti, pe jumătate prin pantomimă, pe jumătate scriind în blocnotes, niște întâmplări haioase din viața lui, apoi mimă ultimul banc pe care-l aflase. Pe neașteptate, Lona izbucni în râs. Hohotea din tot sufletul, cu gura până la urechi. Ceilalți încremeniră. Gazda se repezi la ea și o lovi scurt cu capul de marginea mesei. Sângele țâșni șiroind pe fruntea femeii.
A doua zi, Mika descoperi un geam spart la mașină; cineva îi furase radioul. În câteva ore se află numele băiatului, un puști de 17 ani; acesta dispăru misterios din SOLA. Mika nu știa unde și cum. Tot atunci, spre seară, un alt tânăr, cu voce gâjâită, hotărî să se răzvrătească de unul singur. Ieși în stradă și începu să strige sfidător:
- Hei, căpcăunule, vino și înghite-mă! Hai, hap-hap, ce aștepți ? Sau bese-te, fă ceva ! Crezi că mi-e frică ? S-au inventat măștile de gaze, băi haplea !
Când oamenii se ascunseră îngroziți în spatele ferestrelor, tânărul îi făcu dobitoci. De pe o alee lăturalnică, doi vlăjgani se repeziră la băiat, îl bătură metodic, cu pumnii și picioarele, apoi îl târâră spre o destinație necunoscută.
A doua zi, Mika o găsi pe fetiță lipită de portiera mașinii lui. Plângea în hohote.
- Vreau să fug de aici ! Acum !
Îi arătă niște vânătăi mari la încheieturile mâinilor și urme de curea pe spate. Mama ei veni în fugă și refuză să vorbească. O plesni cu înverșunare. Făcea semne haotice pe care Mika le înțelegea doar parțial. Toți din casă își dăduseră drumul la gură, un șuvoi de vorbe, nu se mai înțelegea nimeni cu nimeni, bunicul își amintea de tinerețe, fata îi scotea ochii pentru toate, băiețelul țipa ca-n gură de șarpe, parcă înnebuniseră, iar ea nu se mai putea ascunde de vecini. I se va întâmpla în curând o nenorocire. Doar Mika era de vină.
Lumea se strângea în jurul lor. Fețe noi apăreau de prin case și se apropiau șovăitor dar continuu.
Mika nu mai suporta. Hotărî să spargă gheața, fie ce-o fi.
- Oameni buni!
Câțiva își acoperiră urechile. Alții se repeziră spre el amenințător.
- Descleștați-vă fălcile și încercați să rostiți cuvinte. Nu se întâmplă nimic. Căpcăunul nu există. A fost inventat de cineva bolnav, de cineva supărat pe viață. Unde dispar copiii voștri și cum aveți inimă să vă răzbunați pe ei? Pentru faptul că vorbesc...își exercită un drept biologic: vorbesc !
Haideți, repetați după mine: CASÃ, GRÃDINÃ,... SOLA... CÃPCÃUN. Deschideți-vă gurile și strigați cuvintele astea. Cât mai multe cuvinte.
După câteva clipe de așteptare în care nu se petrecu nimic neobișnuit, câțiva începură să-și miște buzele, mai mult ca să și le dezmorțească. Lipsa îndelungată de exercițiu făcea dificilă pronunția. Dar unul câte unul, temători, mai întâi cei tineri, apoi, pe rând și alții, încercau să rostească cuvinte pe care aproape că le uitaseră. Prinseră curaj și unii bătrâni. Mormăiau ceva ca pentru ei. Oamenii începeau să se relaxeze, zâmbete furișe, apoi ridicară glasul, câțiva se porniră să înjure și să strige răgușit și lacom obscenități, vreo doi-trei îngânau afon o melodie. O acapella haotică de voci. Nu comunicau nimic, făceau vocalize. Mai tare. Tot mai tare. Tumultul glasurilor deveni asurzitor.
Nimeni nu auzi la început sirenele și claxoanele. Apoi uralele care scandau un nume necunoscut și un slogan rimat.
Când vorbele începură să se poticnească, văzură cu toții o coloană oficială de limuzine albastre, cîteva dube și un tramcar cu oameni care purtau pancarte și ovaționau.
Urmă o desfășurare disciplinată a forțelor de ordine. Bărbați cu scuturi, căști, veste și bastoane. Delimitară un perimetru din strada principală și începură să-i alinieze, pe rânduri și coloane, pe localnicii luați prin surprindere. Aceștia nu opuseră rezistență.
Cei ce strigau lozinci, săriră din remorci și improvizară o tribună pe una dintre peluze. Când totul fu pregătit, dintr-o limuzină coborî un bărbat în costum bleumarin, însoțit de patru bodyguarzi. Acesta măsură mulțimea ce aștepta ordonat în fața peluzei și urcă la tribună. Era impunător, avea un cap cabalin și brațe puternice și lungi.
Bărbatul fixă mulțimea ca pe un singur om. Tăcea. Tăcu mult, fără să se clintească. La un moment dat, din mulțime un băiețel se porni să plângă și se auzi slab glasul unei mame. Bărbații în veste antiglonț făcură semn să tacă.
Tăcere.
Bărbatul de la tribună stătea încremenit.
Un glas din mulțime rupse liniștea:
- Noi așteptăm. Ce aveți să ne spuneți ?
Alte glasuri, proaspăt regăsite, protestară slab.
Oamenii de ordine așteptau.
Mulțimea începea să se foiască plictisită, să sporovăie în surdină. Cineva își aminti:
- Un îmbuibat din capitală care vrea să ne aburească cu ceva...
I se dădu dreptate.
Câțiva chicotiră. Alții comentau nemulțumiți. Un bătrân strigă:
- Nu avem nevoie de voi! Vrem sa traim, sa vorbim!
Se porniră huiduielile. Lumea începea să fiarbă.
Atunci bărbatul în costum făcu un semn scurt din braț.
Trupele speciale se năpustiră asupra localnicilor. Pe cei mai recalcitranți îi puseră la pământ și din câteva lovituri calculate îi lăsară fără suflare.
Apoi la un ordin se repeziră spre dube. Desfășurară tulumbe din care începură să împroaște mulțimea răzvrătită cu gaze lacrimogene. Oamenii cădeau horcăind unul după altul. Aveau ochii injectați și fețele schimonosite. În foarte scurt timp, doar câțiva mai gemeau agonic, pe caldarâm.
Bărbatul de la tribună luă atunci o portavoce și se adresă parcă nimănui, rotunjind calm cuvintele:
- De vorbit, numai eu vorbesc aici.
După care se lăsă din nou tăcerea.


























180205