Niculae GHERAN: „Am preferat să fiu calfă în atelierul domnului Rebreanu decât să încropesc o literatură de mântuială”




Daniela Sitar-Tăut: Sincer vorbind, după repetate amânări, renunțasem la gândul interviului.

Niculae Gheran: La fel de sincer îți spun și eu: gândul că poate fi ultimul interviu nu-mi dădea ghes. Mă aflam în fața unei intervenții chirurgicale și eram bântuit de gânduri negre. Din același motiv, am evitat să discut și cu Bogdan Lefter, care mă invitase la T.V.R. Cultural.

Daniela Sitar-Tăut: Prejudecată?

Niculae Gheran: I-aș zice presentiment, dacă schimbarea vocabulei nu m-ar obliga și la respectarea lui. Din fericire, trăim în România, unde prevederile rămân pe hârtie.

Daniela Sitar-Tăut: V-am prins într-un moment nefericit.

Niculae Gheran: Mai curând de amărăciune. Aștept să treacă, să privesc detașat la tot ce se petrece în jurul nostru, fără acreala proprie bătrâneții, de care, sufletește, mă simt străin.

Daniela Sitar-Tăut: Ați avea toate motivele să fiți mulțumit, după terminarea unui travaliu de patru decenii, cât a durat editarea operei rebreniene, precedată de publicarea nuvelisticii în „Biblioteca pentru toți“, de unde s-ar zice că s-a iscat și pofta de a merge mai departe cu exegeza aceleiași creații.

Niculae Gheran: Nicidecum. Cel care a insistat să continui cercetarea a fost profesorul meu, Alexandru Piru. Eu, dimpotrivă, consideram oferta prea dificilă, peste posibilitățile mele.

Daniela Sitar-Tăut : Exces de modestie?

Niculae Gheran: De luciditate. Să nu uităm că la acea oră, după nouă ani de ignorare, scrierile autorului fuseseră repuse parțial în circulație, doar prin Ion, Pădurea Spânzuraților și Răscoala, la rândul lor forfecate, restul romanelor fiind considerate în bloc ca un tribut adus ideologiei burgheze.

Daniela Sitar-Tăut: Primele trei tomuri le-ați publicat în colaborare cu Nicolae Liu.

Niculae Gheran: Care anunțase că deține o bibliografie generală a operei, instrument esențial în alcătuirea unei ediții integrale. Lipsa ei explică abandonarea ritmului de apariție preconizat inițial: trei volume anual. Așa se face că întreaga documentare a trebuit s-o realizez din mers, adevărată acribie, mai ales că profilul aparatului critic era diferit de notele și comentariile seriilor anterioare.

Daniela Sitar-Tăut : Adică?

Niculae Gheran: Edițiile de până atunci aveau un caracter preponderent lingvistic, concentrate pe alegerea și stabilirea textului, plus inventarierea variantelor. Deliberat, am lărgit cadrul informației, acordând o atenție deosebită datelor de istorie literară. Fiecărei opere i-am deschis un dosar, ca la poliție: 1. Când a avut loc „delictul“, respectiv datele bibliografice ale lucrării (ediția princeps, reeditările, traducerile și cota manuscrisului, dacă există în vreo arhivă); 2. Declarația făptașului, preluată din interviuri, jurnalele sale sau epistole; pe scurt: ce relatează inițial și în timp autorul despre propria lui operă, inclusiv contrazicerile pe aceeași temă; 3. Ce spun martorii, respectiv ecoul scrierii în epocă și posteritate, în ordinea pronunțărilor: 4. Care este adevărul în lumina urmelor descoperite la locul „crimei“ (reproducerea caietelor de creație și a variantelor de text, prilej de a corecta greșelile strecurate în ultima ediție, considerată din comoditate „definitivă“, în lipsa coroborării versiunilor anterioare și a manuscrisului). Această operație este de mare însemnătate. Dacă la Sadoveanu, de pildă, ediția princeps este fundamentală – pentru că de regulă nu revenea asupra ei –, la Rebreanu și la alți creatori nu prezintă același interes, deoarece aveau obiceiul ca la reeditări să intervină în vechea redactare. Mai grav este că adesea „ultima ediție“ nu este și cea firesc cronologică, pentru că editorul, retipărind o carte sau alta, a preluat un text intermediar cu greșeli deja corectate. Numai studiul comparat al tuturor versiunilor mi-a permis să corectez erori evidente, dând socoteală în aparatul de variante pentru fiecare intervenție.

Daniela Sitar-Tăut: Un exemplu de transcriere greșită…

Niculae Gheran: „Ca un cântec de bolnav“, în loc de „Ca un scâncet de bolnav“, transcriere aberantă din multele aflate într-o versiune „academică“, alături de altele semnalate de mine în cazul Pădurii Spânzuraților. Îngrijitorul, altminteri un confrate onorabil, s-a lăsat înșelat de ispita reproducerii ultimei tipărituri (a XII-a), fără să compare textul cu variantele anterioare și cu atât mai puțin cele două manuscrise. De-ar fi făcut-o, i-ar fi fost necesari ani de zile să compare, literă cu literă, zecile de ediții antume — cât totalizează romanele lui Rebreanu, fără a mai adăuga numeroasele reeditări din domeniul prozei scurte și dramaturgiei —, plus câteva dioptrii pentru parcurgerea manuscriselor din arhiva Academiei Române. Muncă de Sisif. De ce s-o fi făcut? Atâta vreme cât o atare activitate este ignorată și remunerată sub nivelul celei depuse de un salahor.

Daniela Sitar-Tăut: Vă rămâne recunoașterea publicului și distincțiile acordate.

Niculae Gheran: Este adevărat, dar și următoarea nostimadă. Prin 1985, când isprăvisem publicarea integrală a operei magna, în 11 volume, cu texte adnotate, Uniunea Scriitorilor a înființat un premiu special pentru ediții critice, acordat în premieră. Peste vreo două decenii, când am terminat integrala creației, adăugându-i masa tipăriturilor din periodice și manuscrisele inedite, cu mii de pagini de note, comentarii și variante, acest premiu a fost desființat. Omagiu adus singurei ediții critice integrale de opere interbelice.

Daniela Sitar-Tăut: Oare dificultățile de ordin material să explice abandonare majorității seriilor începute și abandonate pe parcursul ultimelor decenii?

Niculae Gheran: În bună măsură; doar un fanatic se poate angaja să muncească de pomană la realizarea unor lucrări monumentale, ce presupun un imens consum de energie. Așa că pe parcurs se lasă păgubaș. Se mai adaugă și considerente de ordin metodologic, la care o să mă refer. Cu ani în urmă, atare responsabilități erau încredințate unor personalități academice, precum Rosetti și Vianu, or vârsta nu le îngăduia să-și onoreze angajamentele contractate. Perpessicius a început munca la Ediția Eminescu mai tânăr, dar în cele din urmă tocmai neplata drepturilor convenite l-a determinat să renunțe la continuarea activității. Inițial, cu banii încasați pentru apariția primului tom la Editura Fundațiilor Regale își cumpărase casa de pe strada Romană (actualmente Eminescu). Cu ce a primit la volumul 6 de Opere abia a izbutit să acopere remunerația ucenicilor încredințați spre instruire, între care și Eugen Simion. Disperat că trebuie să-i plătească din buzunarul său, s-a adresat Comitetului Central al P.M.R., anunțându-l că, în atare condiții, este obligat să lase condeiul jos. După moartea sa, un întreg colectiv, în cap cu Petre Creția și Dimitrie Vatamaniuc, s-a străduit să-l înlocuiască, statul cheltuind de zece ori mai mult decât i s-ar fi cuvenit eruditului eminescolog.

Daniela Sitar-Tăut: Vorbeați și despre dificultăți metodologice.

Niculae Gheran: Am în vedere lipsa bibliografiilor generale. Paradoxal, edițiile consacrate literaturii vechi — dificile la transcriere, datorită alfabetului chirilic sau de tranziție —, sunt mai lesne de înfăptuit, grație existenței unor lucrări fundamentale, precum Bibliografia românească veche (1508-1830) de Ion Bianu și Dan Simonescu sau Publicațiunile periodice românești (1820-1930) de Nerva Hodoș, Al. Sadi-Ionescu și Ion Bianu. După care potopul. Or, după Marea Unire, am asistat la explozia tiparniței românești, cu mii de periodice, multe cu durată efemeră, în care zace un tezaur literar de valoare inestimabilă. Sat fără câini: nimeni nu-l revendică. La Ministerul Culturii există lista monumentelor istorice avariate, cu grija reparării multor pronausuri și clopotnițe avariate, care, de bine de rău, mai pot fi renovate și prin cutia milei. La același minister n-ai să găsești nicidecum vreun proiect de cercetare care să aibă ca obiect scoaterea la lumină a acestor valori. Cum să înfăptuiești o serie de opere complete, fără să cunoști masa colaborărilor sale din presă, alcătuită din interviuri, răspunsuri la anchete, precum și articolele esențiale sau de serviciu care-i definesc profilul? Mai mare rușinea: în timp ce la S.R.I. există kilometri de arhivă cu mâzgăleala dragilor turnători, Biblioteca Academiei Române și Biblioteca Națională nu se pot lăuda cu evidența scrierilor aparținând marilor români. Rea-voință? Nicidecum. Comparați aparatul salariat care se ocupă cu gospodărirea turnătoriilor autohtone cu puținii bibliografi, pe umerii cărora apasă crunta nepăsare a culturnicilor de tip nou și a celor care gospodăresc bugetul țării. Până deunăzi, fosta Bibliotecă de Stat se ocupa între altele și de bibliografia curentă a periodicelor, treabă utilă, la care s-a renunțat.

Daniela Sitar-Tăut: Într-adevăr, așa se explică distanța în timp, patru decenii, de realizare a unei ediții critice.

Niculae Gheran: Așa se explică și nefericita inspirație de a-mi fi risipit viața, ca și cum mi-ar fi garantat cineva că voi trăi o sută de ani.

Daniela Sitar-Tăut: N-aveți ce regreta.

Niculae Gheran: Dar nici lăuda. Cine-o face ca mine, ca mine să pățească! Sincer vorbind, nu angajamentul inițial mă deranjează, pentru că mă scutise de tributuri conjuncturale. Era de preferat ca în tinerețe să fiu calfă în atelierul domnului Rebreanu, decât să încropesc o literatură de mântuială. N-am știut să mă opresc însă la timp, când m-am aflat în fața unui ocean de periodice. Adăugarea a încă 12 tomuri de scrieri, majoritatea inedite, mi-a albit părul.

Daniela Sitar-Tăut: Din istoria acestui îndelungat proces de editare există vreun moment care să vă fi îndreptățit continuarea travaliului?

Niculae Gheran: Unul comic, despre care am mai vorbit, dacă nu și scris. S-a întâmplat la al patrulea volum, Ion, a cărui apariție am întârziat-o deliberat cu doi ani. Cenzura îmi solicitase să tai din text sintagma Răpirea Basarabiei, amintită de doamna Herdelea în pridvorul din Pripas, piesă în care ar fi jucat în tinerețe. Am refuzat, convins că, dacă admit compromisul, deschid culoar forfecărilor, la modă în epocă. Cum ditamai cartea zăcea în redacție, chiar și Mihai Șora, pe atunci redactor-șef la editură, mă îndemna să nu mă proptesc în două cuvinte, adesea omise mecanic la tipar. M-am încăpățânat să refuz, mergând în audiență la Gheorghe Pană, pe atunci șeful direcției organizatorice și de cadre la partid, pe care-l cunoșteam de pe vremea când lucrase la U.T.M. Știam că n-are habar de limba rusă, așa că am avut grijă să iau cu mine versiunea moscovită a romanului, așezând un bilet de tramvai pe la mijlocul ei. Concentrez discuția: – N.Gh.: Rău a ajuns cultura românească dacă un scriitor ca Rebreanu a rămas la discreția unui prăpădit de cenzor și de protecția unui amărât ca mine. Îmi taie fără rost două cuvinte, Răpirea Basarabiei, ca și cum cartea ar sta în ele! – G.P.: Măi băiete, ești nebun? Cum fără rost? – N.Gh.: Uitați-vă aici, în ediția sovietică: expresia e tradusă aidoma. Și nu degeaba: din roman nu rezultă cine a răpit Basarabia. Rușii sau românii? Fiecare crede ce vrea. De ce să fim mai catolici decât papa?
S-a uitat ca pisica-n calendar în exemplarul adus de mine și a ridicat embargoul. Așa că, spre dezamăgirea cenzurii, textul romanului se tipărea, fără nicio omisiune. Din ziua aceea, n-am mai avut vreo opoziție la cenzură, convenind cu Elena Doxănescu de la D.G.P.T. reproducerea integrală a textelor, cu obligația ca în subsolul unor pagini litigioase să se facă amendări de rigoare. Așa am procedat în cazul romanelor Crăișorul, Gorila și unor interviuri ale scriitorului, preferând să mi se impute mie inutilitatea adnotărilor, decât forfecarea operelor în cauză. De regulă, mă foloseam de afirmațiile aceluiași autor, adesea contradictorii. Și, totuși, de-o omisiune n-am scăpat.

Daniela Sitar-Tăut: Care?

Niculae Gheran: Dedicația de pe romanul Crăișorul, făcută lui Iuliu Maniu. Marele ardelean murise în închisoarea de la Sighet, fără să se știe până azi unde-i mormântul. Rana era mult prea vie pentru a dărâma un tabu.

Daniela Sitar-Tăut: Paralel cu ediția, ați scris două volume din biografia romancierului. Ultimul tom, Glorie și amurg, a rămas nepublicat. De unde ideea redactării și abandonarea de care vorbeam?

Niculae Gheran: Cu mult înaintea centenarului Rebreanu, m-am întâlnit în Cluj cu Eugen Uricariu, pe atunci redactor la Steaua, spunându-mi că tot anul 1985 va fi marcat de eveniment. Insistent, mi-a cerut să deschid șirul colaborărilor. Regretând că nu apare un volum consistent, m-am angajat să scriu un Cuvânt înainte la o carte nescrisă. Deranjat de multele inexactități din memorialistica vremii, datorate cu precădere membrilor de familie de-o parte și de alta a Carpaților, m-am pomenit scriind, fără întrerupere, la o biografie ce urmărea să prezinte cât mai exact biografia omului și operei sale. Scriam cu năduf, până a intervenit prietenul Mircea Zaciu cu stăruința de a mă concentra exclusiv pe munca de redactare și lexicografie la Dicționarul Scriitorilor Români, de care răspundeam din partea Editurii Enciclopedice. În lipsa regretatului confrate, pot dovedi această solicitare cu numeroasele scrisori primite de la el în acea perioadă. De comun acord, am ales o cale de compromis: am fragmentat biografia, dând drumul la tipar unui prim tom, intitulat Tânărul Rebreanu. Spre satisfacția mea, volumul s-a bucurat de laudele multor critici, între care Șerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Marian Papahagi, Alexandru Piru, Ion Vlad ș.a. Mai târziu, am redactat, în aceeași manieră, preponderent documentară, și tomul următor: Amiaza unei vieți, la rândul său elogiat, mai puțin de Nicolae Manolescu, care și el se pronunțase pozitiv la apariția primului tom. De data aceasta, din titlu socotea cartea a fi o biobibliografie. Poate că avea și dreptate, dar s-o fi analizat ca atare. Nicidecum să-mi impute că nu-s romancier, deoarece nu mă angajasem să fac o biografie romanțată. Este adevărat că în finalul recenziei concluziona că din tot ce s-a scris pe aceeași temă cartea e cea mai bună, dar pe mine, mă dureau rezervele celui pe care îl socoteam cu un cap deasupra celorlalți. Mi-era drag de când locuia în Câmpina și-l vizitam cu rugămintea de a-mi face referate la cărțile pe care le socoteam nepublicabile. Mă verificam prin el, mereu nedumerit: „Nu știu cum se face, dom’le Gheran, dar niciuna din lucrările primite nu prezintă un interes literar.“ Tot Nicolae Manolescu mi-a dat recomandarea de a fi primit în Uniunea Scriitorilor, împreună cu profesorul Piru. Pe scurt: fără să vrea, m-a inhibat, vina fiind exclusiv a mea. Cât privește esența celui de al treilea tom, poate fi regăsită în puzderia de articole, publicate de mine în periodice despre anii care s-au scurs între demisia romancierului de la Direcția Educației Poporului din 1930, până la tragicul sfârșit din 1 septembrie 1944.

Daniela Sitar-Tăut: Despre care nu de mult s-a scris amănunțit în România literară că ar fi murit împușcat.

Niculae Gheran: Am citit.

Daniela Sitar-Tăut: Și?

Niculae Gheran: Mai tot ce se spune acolo este adevărat. Cu o singură deosebire: victima n-a fost Liviu Rebreanu, ci regizorul Soare Z. Soare, ucis de-o santinelă în Piața Victoriei, pentru că automobilul în care se afla cu generalul Manolescu, fratele actorului Ion Manolescu, n-a oprit la somație. Persoana care cunoaște toate detaliile accidentului este Ionuț Niculescu, directorul Muzeului Teatrului Național.

Daniela Sitar-Tăut: De ce n-ați intervenit în presă?

Niculae Gheran: Din două motive: odată că îmi pierdusem vremea citind articolul, în al doilea că m-aș fi făcut de râs, polemizând cu un ageamiu, care, de bună-credință, ar fi avut datoria să se documenteze în prealabil. De altfel, nu-i singurul care a trosnit din bici. Mai sunt și alți maneliști care au cântat pe partitura împușcării, nu de către santinele tricolore, ci de ostași ai armatei roșii. Încă puțin și cu asemenea guriți ajungem la bravul soldat Svejk. Nu reiau ce-am scris pe această temă. Mă rezum doar să afirm că numai un nebun ar fi renunțat la sursele vii de informație, pentru aflarea adevărului. Mă consider privilegiat că am apucat să comunic despre amurgul romancierului cu Fanny Rebreanu, Puia și Radu Vasilescu, cu doctorul curant al lui Rebreanu, Vasile Tițescu — medic care l-a văzut la Valea Mare cu câteva ore înaintea decesului —, că în plus le-am confruntat afirmațiile cu ftiziologi de mare autoritate din Spitalul Filaret, pe baza maldărului de radiografii pulmonare aflate în arhiva B.A.R. Ceea ce nu înseamnă că exclud și posibile opinii viitoare, după care domnișorul Liviu trăiește și azi în Honolulu, în așteptarea viitoarelor alegeri parlamentare.

Daniela Sitar-Tăut: Constat că v-a revenit umorul, motiv pentru care aș continua seria întrebărilor.

Niculae Gheran: Atacați!

Daniela Sitar-Tăut: Poziția de secretar al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă pentru probleme editoriale v-a ajutat în abordarea integrală a operei rebreniene?

Niculae Gheran: Neîndoios! Dar asta asta s-a petrecut între anii 1964 și 1969, o scurtă perioadă de dezgheț, după care tot comandamentul editorial a fost pus pe liber – în cap cu: Alexandru Balaci, Mihai Șora, Dumitru Trancă și subsemnatul, fiind înlocuiți cu Ion Brad, Ion Dodu Bălan ș.a. –, pe considerentul „rotării cadrelor“. Din general, am devenit soldat, respectiv redactor la Editura Enciclopedică Română. Cum schimbările efectuate nu erau văzute cu ochi buni de mulți beligeranți din structurile de stat și de partid, îmi rămăseseră destule uși la care puteam bate, inclusiv la cenzură, oficial desființată și mutată pe ușa din dos în minister. Mulți nu-l vedeau cu ochi buni pe Dumitru Popescu — blonda din Bahcisarai rătăcită în haremul ceaușist —, care, convertit la dogmatism, condusese epurările din sistem. Vechile legături le-am folosit pentru lansarea unor instrumente de lucru, precum dicționarele de literatură, biobibliografii și cronologii literare — serii coordonate redacțional și lexicografic de mine —, ori editarea unor autori interziși, ca Alexandru Zub, de pildă.

Daniela Sitar-Tăut: Mai departe?

Niculae Gheran: Cu prilejul Marei Revoluții din Decembrie (sau ce-a fost), când câțiva colegi editori s-au urcat în vârful pomului de Crăciun, mi s-a propus să fac un pas înainte, iar mai târziu funcția de senator. Am refuzat, pe motivul că vreau să termin ediția Rebreanu. Afirmația „Þara arde și baba se piaptănă“ aveam s-o aud și peste cinci ani, de data aceasta din gura confratelui Petre Mihai Băcanu, care m-a invitat să trec la Alianța Civică. Aș minți să spun că n-am șovăit, dar la fel de adevărat este că replica fostei soții, m-a convins: „Mă băiatule, ăștia încep un lucru, tu ai de terminat. Vezi-ți de treaba ta!“ Fără a fi ironic, aș zice că, în ce mă privește, am isprăvit ce-mi propusesem, pe când ceilalți se tot străduie să înceapă un lucru ca lumea.

Daniela Sitar-Tăut: Regrete?

Niculae Gheran: N-am! Și mai e ceva. Făcusem parte dintr-un partid. Mi-ajunsese, mai ales că acum, cu foarte mici excepții, toți băgăreții din conducerea noilor tarabe politice proveneau din fostul partid unic. Dar să punem batista pe țambal și să ne uităm doar la cine ne-au fost și ne sunt președinții de țară, primii miniștri ș.a.m.d.

Daniela Sitar-Tăut: Și, totuși, după revoluție ați acceptat să reveniți în Ministerul Culturii, cu vechile atribuții.


Niculae Gheran: Adevărat, până la un punct. Cel care m-a invitat să preiau Departamentul Carte a fost Ion Vartic, la vremea respectivă ministru adjunct peste edituri și teatre. Convins că viitorul nu va fi al întreprinderilor de stat, am propus să renunțăm la tutela unor edituri științifice, ca Tehnică și Ceres, să le transferăm ministerelor de resort, la fel cu cele de alt profil decât literar-artistic, astfel ca din 16 unități subordonate să păstrăm doar două: una consacrată valorificării patrimoniului cultural, iar alta creației originale. Am făcut atunci un memoriu către domnul Andrei Pleșu — păstrat în copie — și cu răbdare aștept răspunsul în viața de apoi. Neprimind nicio dezlegare, m-am ocupat exclusiv cu atestarea noilor editori și apoi m-am retras la Editura Științifică, unde, la vot, fusesem ales redactor-șef, funcție avută până la pensionare. Ulterior, urmașii domnului Pleșu au făcut-o și mai de oaie.

Daniela Sitar-Tăut: Mai precis!

Niculae Gheran: Cuprinși de furia privatizărilor, au vândut tot pe mai nimica. Atunci s-a produs dezastrul, odată cu politizarea aparatului de „specialitate“. S-a simțit lipsa unor voci autorizate care să înțeleagă rostul unei edituri de stat, menită să se ocupe de tezaurul culturii naționale, așa cum pe vremuri a fost Editura Casei Școalelor, ori, pe lângă Palat, Editura Fundațiilor Regale. Această editură exista, se numea „Minerva“ și putea fi susținută cu banii de care și acum ministerul dispune, ca fond de subvenții. Personalul acelei edituri, azi risipit aiurea, era supracalificat, incomparabil cu amatorismul unui om de afaceri, care, în afară de investiția redacțională, mai are în antrepriză și câteva restaurante. Miliardele acordate de stat și contabilizate de el puteau fi mai curând îndreptate spre Editura Academiei, o instituție a cărei competență, incontestabilă, s-a dovedit în timp.

Daniela Sitar-Tăut: Și, totuși, în pofida acestor bariere, ați izbutit să terminați o serie monumentală care vă onorează. Ați fi avut calitatea să vă adresați unor foruri competente.

Niculae Gheran: Dacă vă spune ceva numele unor miniștri ca Răzvan Teodorescu, Ion Caramitru, al unui prim-ministru ca Radu Vasile, ori Gabriel Þepelea, șef de comisie culturală la Camera Deputaților, aflați că m-am adresat. Stăteam cu două coșciuge în casă și nu puteam să le îngrop în țintirimul lui Gutenberg. I-am întrebat dacă-și pot închipui ca în Franța, Anglia sau Rusia să se descopere opere inedite de Balzac, Dickens sau Dostoievski, fără să vadă lumina tiparului. „Inutil degeaba!“ Nu le pun la îndoială buna-credință, ci proasta calitate a subordonaților clientelari, care, incompetenți, dădeau din fund fără să-i curteze nimeni. Eram atât de necăjit, încât mă hotărâsem să apelez la ajutorul unor confrați unguri, care, cu ani în urmă, mi se adresaseră, interesați de creația scriitorului în limba maghiară. Cu György Fischer din Budapesta colaborasem la volumul 11 de Opere, cu piese din perioada când ofițerul de honvezi Oliver Rebrean se afla în capitala Ungariei sau în garnizoana din Gyula. El îmi putea face rost de subvenție.

Daniela Sitar-Tăut: Jenant pentru români.

Niculae Gheran: Jenant pentru politichia guvernanților noștri, care nici azi nu se gândesc la patrimoniul culturii române, confundat, cum am spus, cu monumentele bisericești. Mai vii decât organele centrale, s-au dovedit instituțiile din provincie. Apariția volumelor 19 și 20 a fost subvenționată de Consiliul Județean Bistrița-Nasăud. Ce n-au făcut un prim-ministru, doi miniștri și un deputat, au realizat pe plan local Gheorghe Marinescu, președinte de Consiliul Județean, și Mircea Prahase, directorul Complexului Muzeal, cărora le datorez terminarea ediției de opere complete. Și nu doar atât. Paralel cu publicarea tomurilor 19, 20, 21, 22 și 23 — tipărite între 1998 și 2005 —, au fost editate cărți pecum Cu Liviu Rebreanu și nu numai (2007), Rebreanu prin el însuși (2008), ș.a. Cu Rebreniana, prima parte a volumului Sertar (2004), începusem să valorific corespondența adresată romancierului, de valoare inestimabilă pentru cunoașterea culiselor culturale interbelice. Din vreo 5 000 de documente aflate în arhiva Academiei, selectasem circa 2000 de epistole, programate să apară în patru volume, însoțite de un riguros aparat critic. Îmi dădusem demisia din funcția de director al Editurii Institutului Cultural Român — refuzată de Augustin Buzura și acceptată ulterior de Horia Patapievici —, în favoarea unui modest post de muzeograf, care îmi îngăduia să mă consacru exclusiv asupra arhivei amintite. Sorți de izbândă aveam, întrucât Editura Academiei Române, prin directorul ei general D.R. Popescu, aprobase planul de cercetare științifică al Muzeului Județean, suportând, ca și până atunci, toate costurile de tipar. În plus, mă bazam pe sprijinul unor scriitori locali, precum Andrei Moldovan, Ion Moise, Olimpiu Nușfelean, Ioan Pintea, Virgil Rațiu, grupați în jurul revistei Mișcarea literară, confrați cu care am pregătit îndeaproape colocviile naționale Rebreanu. Lor li se adaugă colaboratori precum Nicolae Gălățean și Alexandru Cățcăuan de pe aceleași meleaguri. Mergeau prea bine lucrurile — dovadă ecoul extrem de favorabil al cărților publicate, elogiate în presă — ca dracu’ să nu-și vâre coada.

Daniela Sitar-Tăut: Are vreun nume? Sau o dați anonimă?

Niculae Gheran: Când îl înjură toată lumea mi-e peste mână să arunc o piatră într-un câine muribund. Mai bine să-ți spun lucrările asupra cărora eram aplecat până la intervenția lui Încurcă Lume. 1. Reluarea vechii ediții, publicată pe parcursul a patru decenii, prilej de corectare a greșelilor strecurate la tipar și de adoptare a unei formule inedite: Opere complete, scrise și prezentate de Liviu Rebreanu. Realizare sigură, atâta timp cât dispuneam de toate mărturisirile autorului despre creațiile sale. Bineînțeles, Addenda volumelor urmau să cuprindă datele bibliografice ale operei, caietele de creație și aparatul de variante. Premieră pe mapamond, că nu știu de existența vreunor serii similare, în prezentarea unui Thomas Mann, Marcel Proust sau James Joyce. La noi, cartușele erau pe țeavă, deoarece de mult terminasem o nouă colaționare a textelor. 2. Scrisori adresate lui Liviu Rebreanu, patru volume, din care primul tom (literele A-C) se afla în lucru, carte în jurul căreia antrenasem și confrați mai tineri, precum Andrei Moldovan, Emeșe Câmpean și Mircea Prahase. 3. Biobibliografia Rebreanu, cu circa 5 000 de titluri, aflată în fișele mele, folosite la alcătuirea ediției. Practic, am fost eliminat din cursă.

Daniela Sitar-Tăut: Nu pot crede că cineva să se fi opus unui asemenea plan.

Niculae Gheran: Pe față nu, indirect da. Deși repet: Editura Academiei se angajase să preia toate cheltuielile. În bugetul județean, o privată publică i-ar fi costat mai mult.

Daniela Sitar-Tăut: Nu înțeleg care-i încurcătura, unde v-ați poticnit?!

Niculae Gheran: Simplu: am fost invitat la Bistrița — ca și cum la telefon n-am fi putut conversa — și somat să aleg între pensie și funcția de muzeograf, pentru care mi se plătea lunar circa 1 700 de lei. Am ales pensia, în timp ce noul președinte al Consiliului Județean, Oliviu Rusu, m-a asigurat că totul se va rezolva, îndemnându-mă să nu abandonez lucrările. Ceea ce am și făcut. Pe degeaba. Până am oprit motoarele, en attendant Godot.

Daniela Sitar-Tăut: S-ar putea ca, la rândul său, să fi întâmpinat greutăți. Ce v-a spus?

Niculae Gheran: Nimic! Îi ceri prea mult. Domnia sa are scuza că-i inginer. M-a lăsat în tranșee, fără să-mi transmită că între timp s-a terminat războiul. Oricum, timpul trece și va corecta erorile prezentului. Am convingerea că într-o zi lucrurile vor reveni la normal. Se va găsi atunci vreun funcționar din guvern sau primăria Bistriței să înțeleagă că Rebreanu a fost, este și va fi mai viu decât bocii, șeitanii și udrele unei vremi de tristă amintire. Din păcate, atunci voi fi departe.

Daniela Sitar-Tăut: Ascultându-vă, îmi vine în minte titlul cărții Dvs.: Arta de a fi păgubaș. Ce se aude cu volumul 2, Oameni și javre?

Niculae Gheran: L-am predat recent Bibliotecii Metropolitane București, sub egida căreia a apărut și primul volum. Ar trebui să mulțumesc celor care m-au îndepărtat de Rebreanu. În fiecare rău e și un bine: m-au lăsat să scriu în pace la o carte care s-a bucurat de succes. Deși nu s-a difuzat prin librării, a avut parte de peste 20 de cronici și recenzii elogioase, în presa centrală și din provincie, ba chiar și peste hotare, în Israel și S.U.A., semn că Târgul Moșilor are ambasadori pe toate meridianele. Regretul meu e că n-a apărut la „Cartea Românească“, unde a fost în stand by multe luni, până mi-am retras manuscrisul. Rămân îndatorat confratelui Florin Rotaru, care a preluat-o pentru bibliotecile din București și difuzată exclusiv la târgurile de carte.

Daniela Sitar-Tăut: O vorbă despre noul tom!

Niculae Gheran: Mahalaua din Obor, c-o negustorime blajină, se mută în centrul orașului. E doar începutul migrației, pe zi ce trece mai dură. Dumneata nu observi ce se întâmplă în jurul nostru, nu te uiți la televizor, nu urmărești vorbăria din Parlament, nu vezi cum se dansează la „Cireșica“? Cârciuma-i vizavi de vila scriitorilor din Neptun. Sau te deranjează vecinătățile?

Daniela Sitar-Tăut: Nicidecum! Ce e val, ca valul trece!