poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4239 .



Stiinta de deasupra buncarelor
presa [ ]
...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Marius Marian Solea ]

2005-03-12  |     | 



Acest reportaj se poate citi ca o tentativă de cinstire a unor oameni pe cât de discreți, pe atât de folositori. Sub pretextul ludic al unor descrieri și al curiozităților, am ținut să scriu despre împlinirile unor nume fără nici un fel de interes mediatic, procedeu fără de care cu greu ar putea pătrunde în celebritatea cotidiană.
Toți acești savanți se duc până la urmă în răspunsuri, ne rămân rezultatele lor pentru întrebările noastre.


Invitație la călătorie


Pe mult umblatul drum Constanța – Mangalia, pe care trec românii mereu să-și dezhibe agoniseala în întâlnirea cu istorica lor prietenă – marea, se află un sat pescăresc, rămas celebru prin salutări muncitorești din vesel șantier comunist. Pe atunci porturile noastre creșteau ca Feții Frumoși în așteptarea luptelor naval-comerciale cu zmeii Apusului. La doar 10 km de Constanța, Agigea este o localitate săracă, fostele locuri de muncă din portul vestit nu mai pot astăzi compensa asprimea pământului. Și aici oamenii par să-și fi pierdut suflul în infernala cursă a României spre capitalism.
Aproape în fiecare curte trage să moară câte o barcă uzată și precum la chinezi exista bicicleta ca semn al minimei potențe de a întemeia o familie, și aici tinerii de însurat trebuiau să aibă o barcă…
Străbătând acest sat înspre mare, găsești un peisaj ciudat, ușor provocator pentru experiența vizuală, un peisaj aproape de incidența deșertului cu stepa, după confuzele mele cunoștințe în domeniu. Nici la Agigea animalele n-au mai dorit să fie rentabile, din vechile turme de oi și de capre, care populau patriarhal întinsele ținuturi, se mai întâlnește răzleț doar câte un măgar meditativ, făcându-și ventilație cu urechile și impresionând din plictiseală cu dimensiunea peisajului.
Dar cum orice lucru, pentru a fi înțeles, trebuie privit în perspectivă, nu puteau să scape acestei încercări de reportaj afectiv generoasele și strălucitoarele silozuri ale domnului Triță Făniță, mă rog, de curând ale soției, copiilor etc. Sunt singurele forme ostile în această naturală arhitectură peisagistică. Și nu înțeleg de ce stau ele acolo, într-un loc atât de arid, la marginea portului Agigea-Sud...
Apropiindu-te de mare, te întâlnești “pe mâna stângă” cu niște clădiri care seamănă îndeajuns de consistent cu cele din impresionantele reportaje filmate în zona recentelor bombardamente. Blocuri întregi, decojite de uitare aproape până la tencuială, stau înțepenite și goale să întâmpine noul vânt al timpurilor. A fost colonia muncitorească a celor care lucrau în port, un fel de “oraș” pe 200 mp. În toponimia locului i se spune Saigon și nu e chiar lipsit de eroism anonim să faci aici o cumpărătură. Un bar și o tentativă de butic mai alimentează încă necesitățile obiective ale câtorva supraviețuitori. Când va dispărea barul, înseamnă că a dispărut și viața de aici. Și, după cum sugeram, nu poți poposi prea mult în zonă, mai ales dacă beneficiezi de un chip distins și intelectual.
În dreapta, se întind terenuri agricole, cultivate opțional, iar în stânga este Sanatoriul de TBC osos. Iată că într-un astfel de traseu inițiatic suferința nu mai este melancolică, spiritualizată și literaturizată, ci este mai aproape de sensul ei propriu-zis. Îți este dat să vezi oameni cu mari suferințe fizice, cărora nu le mai arde să se alinte cu unele de alt gen. Îi întâlnești pe drum mergând în grupuri mici către mare, având tot felul de staturi și de contorsionări scheletice. Sunt singurii care dinamizează priveliștea, indiferent de sensul interpretării. Sărmanii aceștia, beneficiind probabil de notoriile asigurări sociale, vin an de an la tratament pentru a le stagna boala, toate aspirațiile lor umane converg în încercarea de a-și opri degradarea osoasă. Ca un făcut, sunt singurii de până acum la care se poate vedea ceva din intervenția statului. Pe aceștia îi depășesc ușor, iar dacă mă uit înapoi înspre sat, văd că demersul meu intelectual nu a schimbat nimic.

Pământ ieșean la mare

Nu trec câteva sute de metri și apare o grabnică răsplată, precum într-o zicere a Profetului – o vegetație deasă, oarecum luxuriantă, întinsă, bogată, plante agățătoare, instalații de stropit, muzică și o mulțime de fete îmbrăcate colorat și sumar, drepte, vesele, sociabile, cu școală, ici-colo inteligente, ici-colo frumoase, dar deștepte toate! Adevărată revelație islamică! Rar apar în grup câte doi-trei băieți mai firavi și imberbi care par a le păzi, dar care n-ar risca niciodată o confruntare cu natura. Și dacă n-aș fi eu atât de responsabil, aș fi putut rămâne oricând fără subiect, dominat fiind de oportunități.
Aici, în acest loc, pe care, premeditat, ca primă impresie, am vrut să-l prezint derutant, se află intrarea în Stațiunea Biologică Marină “Prof. Dr. Ioan Borcea” a Universități “Al. I. Cuza” din Iași.
Este locul de pe litoralul Mării Negre consacrat științei. Firește, nu o să intru în problematică, nu este propriu găzduirii unei reviste literare. Dar măcar o prezentare colo, o identificare arătând cu mâna – “bă, tu ești specialist!” – merită să facem… Să purcedem, așadar, în subiect, adică în titlu.
Care-i treaba cu buncărele
Cu mult înainte de a se face marile îndiguiri ale viitorului Port Agigea-Sud, cu pământul adus de la Canal și cu stânci din Munții Dobrogei, marea, la Agigea, era mult mai încoace, țărmul era înalt (vezi din când în când faleza de la Eforie Nord), adică era coasta Mării Negre. Și cum atunci timpurile arătau a fi ca Eva, adică nepașnice la Răsărit și la Apus, iar noi eram pe cale de a deveni o forță europeană și, în atare condiții, aveam ce apăra, trebuia să ne păzim toate coastele! Astfel, în aceste locuri au funcționat aliniamentele Pazei de Coastă a Armatei Regale Române. Stă astăzi mărturie o întreagă rețea de fortificații și buncăre, pe o întindere de câteva zeci de hectare. Majoritatea sunt pe două-trei nivele și chiar mai insistent, păstrate foarte bine prin construcție, adică de la sine. Pentru un spațiu subteran, sunt săli care pot fi considerate uriașe (se înțelege că nu pot da date exacte), au lifturi de personal și de muniție, instalații divers-sanitare, dormitoare, culoare labirintice pline de secrete, locașuri de tragere cu arme ușoare, rotative pentru tunuri antiaeriene. Totul se păstrează a fi foarte izolat, în toate sensurile cuvântului. Intrările mai speciale aveau repetate închideri blindate. N-a căzut nici măcar varul de pe pereți ca să putem dovedi că le putem întreține, infrastructura instalației electrice este explorabilă. Rețeaua subterană duce într-un turn cu armături blindate, de aici se făcea observarea largului mării și era, se presupune, punctul de comandă. Deși zona este scoasă ireversibil din uzul militar prin pierderea geografiei strategice, vă dați seama că nu pot scrie tot ce știu despre buncăre, care, după părerea noastră nesolicitată, au fost bine făcute, ca și persoanele care se încumetă astăzi, pline de curiozități sau de vreo altă emoție istorică, să le viziteze răcoarea tare și întunericul adânc.

Cum a început știința la Agigea

Stațiunea a fost înființată prin Înalt Decret Regal la 1 martie 1926, ca director fiind numit în același act, așa se făcea atunci, eminentul profesor Ioan Borcea, hidrobiolog format la școala franceză, sub îndrumarea unor domni – Yves Delage, Alfred Giard și a altor profi de la Sorbona. Profesorul Borcea, ministru al Instrucțiunii și Cultelor (1919 – 1920), a parcurs în 1925 întreg litoralul pentru a stabili locul de amplasare, urmărind să găsească cele mai variate faciesuri bentonice, cu cât mai multe însușiri legate de faună, floră și caracteristici litorale ale Mării Negre. Locul ales avea un aspect selenar, dunele formând decorul principal, animat din loc în loc de plante specifice florei litoralului marin. Acesta a fost începutul Stațiunii, care urma să intre definitiv în istoria oceanografiei universale. În 1939 zona a fost declarată Monument al Naturii. Borcea își propusese să facă aici o adevărată școală de hidrobiologie. Demersul său a reușit deplin și, la Agigea, au urmat însemnate cercetări interdisciplinare, susținute de zoologi, chimiști, medici, biologi de la toate universitățile românești și din străinătate. Lui i-au urmat ca directori discipolii Constantin Motaș, apoi Sergiu Cărăușu, Ioan Botez și alții, despre al căror aport nu avem spațiul și nici pregătirea pentru a putea vorbi fără a ne autosuspecta de vreo impostură.

Viziunea socialistă despre muncă

În 1970, regimul comunist a desființat brutal așezământul științific, iar colectivul de cercetare s-a risipit. Maria Celan a fost ultima care a prins atât apogeul cât și decăderea Stațiunii. Întregul complex a fost trecut în administrarea unor întreprinderi prinse în construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră, din simplul motiv de a se crea spații pentru birouri. Inginerii n-au înțeles sălbăticia gestului și n-au făcut nici un efort pentru protecția plantelor, bibliotecii, laboratoarelor. Dacă e să fim indulgenți și să nu-i considerăm proști, atunci, cu siguranță, au fost nepăsători. Arborii și pomii fructiferi, ani la rând necurățați, s-au sălbăticit. Mașinile de mare tonaj, în viteza lor pentru bifarea curselor, au adus și cantități imense de praf, care s-au sedimentat pe vegetație. Totul părea o pădure fosilizată. Au fost două decenii de paragină de basm. Rezervația, în tot acest timp, a fost pășunată. Pe de altă parte, plante nespecifice dunelor le-au invadat pe cele rare. Încadrată de șantiere pline de avânt, izolată de mare prin îndiguiri de kilometri, Stațiunea s-a deteriorat sub toate aspectele. Microclimatul dunelor, deschis curenților de aer, s-a modificat în defavoarea plantelor originale.
Nu s-a găsit nimeni căruia să-i pese, căruia să-i dea ocol respectul pentru locul pe care stă.
Printr-un eroism discret, care poate să fie mai mult sau mai puțin la îndemână, s-ar fi putut salva multe, inclusiv biblioteca. Probabil, din lipsă de spațiu și de lemne, o fi ars odihnitor în șemineul vreunui șef mai melancolic de la malul mării.
Uneori, pentru a salva ceva, este de ajuns o singură persoană din mulțimea care străbate infecțios și distrugător un spațiu. Această posibilitate e ca o minune de la Dumnezeu, un leac supranatural împotriva bolilor pământului. Și pe cât de ușor îmi este să spun asta acum, pe atât cred în adevărul ei deplin.
Nu știu ce taină o fi cu acest popor, când îl prinde pasiunea schimbării, dărâmă aproape tot de până atunci, într-un gest pe care-l văd ca pe o radicală dezicere de orânduirea de până atunci, de căutarea febrilă a unei moralități care, pesemne, n-ar fi existat până în acel moment și doar prin dărâmarea (materială) e epocii trecute se poate scăpa de un eventual complex al vinovăției. Prin tupeu și prin lepădare! De unde vin și una, și alta? –Rămâne pe altădată.
Măi, concetățenilor, ca o paranteză, eu dac-aș fi văzut dărâmată și Casa Poporului, după cum s-a propus, cred că aș fi scris, la marginea molozului, o poezie. Dar cum spaima de atâta muncă și de atâta cheltuială m-au oprit s-o văd și pe asta, nu-mi rămâne decât infantila veselie imaginativă, care îmi compensează parțial tristețea neîmplinirii literare.
Credeți că dacă Stațiunea ar fi fost înființată după 1948 și ar fi obținut la fel de importante rezultate în domeniu, recunoscute inevitabil și în plan intern, prin medalii bătute de către statul comunist, ea n-ar fi fost desființată și devastată în 28 decembrie 1989? Mulțimea agigeeană dezlănțuită și-ar fi făcut datoria. Cercetătorii comuniști ar fi trebuit să răspundă grabnic, pentru faptele lor, înaintea Consiliului Frontului Salvării Agigei.
Pe raftul de murături al (merge și “ale”, acord prin apropiere) istoriei, depozitate cu atenție în vreun analitic beci răcoros, cea mai sintetică și corectă etichetă care ar fi pusă borcanului cu români ar fi: Popor iresponsabil. Astfel, s-ar rezolva deplin și mult mai simplu inclusiv problema nevinovăției.
Cu această ocazie reportajistică vă mai introduc, ca pe niște organe luminoase ce bănuiesc că sunteți, și într-o altă față a specificului național.
Aproape de stațiune, pe malul mării, înspre port, sunt coline de ciment, decor perfect pentru un film suprarealist, măcar pentru un videoclip, de s-ar fi gândit cineva din show-biz.
Am dat peste această mirare prin 1998, mergând în zona portului, cu directorul stațiunii, care îmi fusese profesor prin solicitarea soției. Mă rugase să mă scufund în locuri alese de el și să-i desprind de pe niște piloni vreo șapte-opt mănunchiuri de midii pe care urma să le cerceteze în cele mai intime locuri. E un procedeu mai simplu de calculare a nivelului poluării. Se întâmplaseră câteva accidente ecologice, celebre pe atunci, iar midia e un fel de agent marin de salubrizare, curăță apa, hrănindu-se cu unii dintre agenții poluanți.
Cu această ocazie am primit explicația peisajului: era o altă construcție socialistă, făcută prin basculări repetate ale încărcăturilor care ar fi trebuit să ajungă la canal și în port. Șoferii făceau asta pentru a avea un număr cât mai mare de curse, numărate doar la încărcare, adică luau bani din sporuri de productivitate, plus multe laude. Șefilor le convenea metoda, ei primind sporuri diferite, mai mari, de șefi. Documentele erau baza de calcul a productivității socialiste. Adică, mai pe înțelesul cititorului nostru literat și, în același timp, mai neînvățat la cele lumești, se urmărea bilateral un număr cât mai mare de curse, făcute într-un timp cât mai scurt, mai economic. Destinația cimentului era o chestiune colaterală.
Și câte căsuțe să faci, cât să furi și cât să vinzi când e vorba de materialul intrat într-un port și la un canal navigabil? Unde să dosești atâta cantitate? Cauți un loc pustiu, pe unde n-are ghinionul să treacă forăind Ceaușescu, în vreo vizită de lucru, și basculezi!
Mare noroc pe mine că știu să mă scufund, altfel n-aș mai fi aflat atâtea lucruri de pe malul Mării Negre! Cu acea ocazie, m-a prins bună-dispoziția mirării, cât ești tânăr ai tot dreptul, iar mirarea, psihologic, dă mult pentru memorie. Informația își face alt culcuș în minte atunci când vine dând cu capul în mirare.
Deși nu mă oprește nimeni să mă consider perspicace și foarte rapid în domeniul electricității mintale, adică degrabă înțelegătoriu și vărsătoriu de sensuri, n-aș fi înțeles peisajul fără ajutorul unui om mai bătrân.
La revoluție, în Stațiune funcționau instituții precum Șantierul Naval Constanța, C.U.G. Basarabi, SERUN și o unitate militară de construcții, mai apoi a fost adus B.D.-ul. Probabil, pentru a se da o utilitate buncărelor. Pe terenul Monument al Naturii se făcea instrucție, dunele fiind reconsiderate pentru a primi acum, împreună cu plantele rare, salturile înainte ale bravilor ostași. În partea dinspre Sanatoriul TBC fusese amenajat un necesar teren de fotbal, iar mai încolo înflorea o crescătorie de porci, ale cărei reziduuri se vărsau domnește pe terenul stațiunii. De mai punem că se făcuseră și douăzeci de dușuri în aer liber, la care militarii de la armele speciale se spălau la pușca din dotare printre Convolvulus persicus și Scabiosa ucranica, atunci, într-adevăr, totul este absolut științifico-fantastico-de la noi! Dacă spunem că toate acestea sunt simptomatice pentru cum își respectă românii propriile realizări, pare un clișeu prețios, dar dacă îi acuzăm pe acei oameni cel puțin de nesimțire, mi se pare îndeajuns de adevărat. Referințele noastre sunt despre șefii acelor instituții, în nici un caz nu simțim vreo supărare morală față de inocenții recruți.

Și suflet ieșean la mare - salvarea la mustață

Prin insistența actualului director, dr. Gheorghe Mustață, decan al Facultății de Biologie din Iași, cât și datorită unor conjuncturi relaționale favorabile, Stațiunea a revenit Universității „Al. I. Cuza” în 28 iunie 1990.
De aici încolo a început munca de rectitorire a amplasamentului, desfășurată cu mare pasiune de către profesorul ieșean. S-au refăcut grabnic relațiile cu lumea științifică occidentală, toate clădirile și anexele au fost renovate și mobilate, s-au refăcut laboratoarele, colecțiile cu materiale de studiu, biblioteca. Au fost achiziționate instalații de încălzire, o centrală termică, o barcă motorizată și o șalupă militară de mari dimensiuni. Cercetarea a fost reluată în latura sa universitară, dar și la nivel contractual între instituții. În ultimii ani s-au făcut numeroase lucrări de licență și de doctorat, s-au susținut simpozioane, sesiuni de comunicări și chiar tabere de sculptură și pictură. Și pentru că profesorul Mustață, evoluționist de expresie creștină, știe că informația fără suport spiritual este lipsită de sens, adică e numai din necesitate și plăcere, a hotărât construirea unei capele ortodoxe, în umbra căreia studenții (în majoritatea lor studente, dacă vă amintiți) să-și mai domolească din arșița litorală.
Cu siguranță că această ultimă parte a reportajului poate să pară cea mai deschisă plictiselii, dar ea este aceea care susține în realitate subiectul. Mereu m-am simțit apropiat de oamenii dedicați cu totul unor crezuri, unor meserii. Nu glumesc deloc! Față de contemporanii lor, cărora le place să privească lupta cât mai confortabil, ei sunt niște gladiatori obligați să se întreacă mereu cu vremurile pentru supraviețuirea în propriul destin social, iar libertățile, pe care le cuceresc în sângeroasa luptă, sunt împlinirea viselor întru care s-au pregătit în perioada sclaviei.


Literatorul, nr. 5-6, 12 decembrie 2003

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!