mereu ne apropiem de sufletul pereche
la fel cum trecem şi pe lângă moarte
mereu îi dăm cu piciorul iubirii
ca mai apoi să ne atârne în groapă

tocmai această şchiopătare
această zbatere pe uscat a lacrimilor
această mijlocire a căii ca un pod între maluri
rezistând la furtuni şi la valuri
această apă curgătoare ne menţine în viaţă
ne udă la rădăcini crescându-ne aripi

mereu punem întrebări şi trecem pe lângă răspunsuri
care nu vor fi niciodată cuvinte sau fapte
coincidenţe le spui coincidenţe

mereu trecem pe lângă noi înşine
ocolindu-ne umbrele ocolindu-ne sufletul
admirându-ne efemerul în oglinzi statice
în care totul se raportează la Ego
şi totuşi se mişcă ridul acela ca un şarpe
îşi croieşte drum până la inimă
doar atâta ne doare
şi în fundul grădinii se ofileşte
o floare