Apa murdara, din pahar murdar. Urme de ruj pe marginea lui.

Mama ce cara din cer, ceara cu o cana. Isi pune iar inima-n cui.

Toarna pe toamna, sa imortalizeze, palma calma, semn.
Toarta din coala, poetul semneaza, cu un picior de lemn.

Sunt tot de lemn, si-mi trece prin sira spinarii grafit, carbune trist, sunt un creion intins, in aerul uzat, de peste pamant; varful, eu, sunt fruntea, dar incep din mijlocul pamantului, ma scriu pe albul sau griul norilor, depinde, cu cat e mai inchis, cu atat apas mai tare, cu cat ma misc mai usor, cu atat deschid bucati de lumina, ca rani deabea uscate; cu un colt de ciob, crestez usor, sa nu se amestece nimic. Nimic.

Curge lumina din nori si putrezesc. Undeva sa cresc.
Picura ceara pe toamna mea si gasesc. Undeva iubesc.