pentru vremurile când arborii vor fi iar lustre




,,... atunci te voi iubi atât de mult
că malurile secate nu se vor mai răsti
la ceasul mâinii inundate,
din peștera lumii va picura sângele negru,
oceanul își va scoate tot mai des, pe plajă,
brațele stâlcite în cerșit.”
Chipul din fotografia scăpată din mână
se împărți în nori;
la un capăt al ei cineva se opri din trăire,
iar la celălalt se nărui un zbor.
De la un timp, pământul miroase a iubire
ca și cum mormintele care-atârnau de Oamenii Iubirii
ar fi stat într-un picior putred deasupra Vieții.
Astfel, la umbra apei, apar munții- straturi de buze
de parcă piatra ar fi băut săruturile unei lumi ascunse;
sunt vârfuri de piatră ale săgeților pământului-
ca profEții care mărturisesc Oamenii altor oameni,
celor în căutarea sâmburelui iubirii,
dar nu numai lor.