Am închis ochii în fața reflectoarelor,
Mi-am zis că lumina era prea orbitoare ca inima mea să poată îndura
Atâta adevăr în juru-mi.
Chiar dacă pereții din jurul meu sunt de un albastru închis
Și simt cum mă înec în valul imens al unui ocean,
Am hotărât să merg înainte, încercând să înlătur orice urmă de amintire.

Am hotărât să-mi folosesc inima ca scut împotriva lor,
Trasând între singurătate și disperare un drum cu un singur sens,
Spre a nu mă pierde niciodată decât poate în întunericul unui felinar stins.

Astfel aș ști că aș fi ferit de gura celorlalți și nu ar trebui
Să mai înfrunt nimic altceva decât temerile și frustrările din mintea mea.
Cu toate astea, s-ar naște voci, acolo, undeva, care mi-ar șopti frenetic
Că port o povară mult prea jalnică pentru era asta.

Și din umbră, aș vedea cum noaptea virgină își pierde culoarea
Și se transformă într-o fecioară compromisă,
A cărei neprihănire nu mai valorează absolut nimic,
Și din umbră, aș vedea fantoma căreia eu îi voi fi datorat moartea mea.

Căci tu mi-ai spus întotdeauna că nu există motiv,
Adevărul e evident și adesea prea neplăcut să-l înfrunt în față,
Eu niciodată nu am avut curajul să vorbesc și să meditez asupra lui,
Încă mă mai întreb, privesc la cei patru pereți, la păturile
Ce nu mai au nici un mister de dăruit și nici de păstrat,
Cum am putut să ignor realitatea decăzută și să creez o lume utopică.

Am sacrificat 12 apostoli pentru-a mă convinge că fantomele nu există,
Dar știam dinainte ce demoni mă vor fi bântuit, căci schimbările nu sunt aduse
De vântul închipuirii mele, ci de faptele pe care am ales să le săvârșesc,
Experimentele mele dezaxate și anormale.

Mi-am ghicit în cărți, mi-au zis că o să mor repede,
Totuși, am fost prea laș să mă sinucid,

Astfel, văd că secundele sunt mai multe decât îmi închipuiam eu,
Am observat că sunt mai palid însă,
Se pare că justiția este până la urmă necruțătoare,

A fost dificil la început să înfrunt realitatea,
Pe când luntrașul Charon făcea același drum continuu și monoton,

Dar apoi am realizat, privind la nuanța lividă a pielii mele,
Apoi la nuanța vie și luminoasă a divinității ce a hotărât să mă aducă aici,
Că dacă aș fi cerut cu o zi mai mult, din cele câte mi-au fost destinate de la bun început,
Aș fi sfidat echilibrul prestabilit al universului.

Am realizat că tot ce am avut cândva,
Mai târziu, va fi trebuit să suporte acțiunea inevitabilă a timpului,
Inclusiv rămășițele mele umane și spirituale,
Care din țărână se vor fi transformat în argila bună de modelat păpuși voodoo.