Nu am rămas fără speranță, deși,
am certitudinea că universul atârnă de un fir de ață,
iar cel din față îmi poate fi prieten
sau poate fi doar o paiață
care vorbește aiurea și crede că mă-nvață
cum ar trebui să îmi trăiesc eu propria viață.

Speranța de mai bine mă transformă în ruine
antrenate pentru prăbușire la impactul cu vorbele dulci
și nimeni nu mă ajută, soluțiile sunt puține
și mă întreb:"De ce?" ,dar și eu mă gândesc numai la mine.