Ce s-a întâmplat cu noi?
Unde au rămas toate promisiunile
care ni le făceam,plini de vise?
Au mai rămas doar versuri.
Iubirea creată din ploaia lacrimilor de gheață,
spărgea tăcerea delirantă a egoismului.
Nu erai tu,erai doar imaginea oglinzii
și te transformai lent într-un monstru.
Neputința se instalase tot mai mult
în ghearele ce nu te mai slăbeau.
Deșertăciunea te strivea cu zâmbetul pe buze,
sub piciorul meu obosit.
Unde ești himeră?!
Te-ai instalat în mine,fără să exiști.
Îmi curgi greu prin vene,
simt înțepături în tot corpul,
sălășluiești în mintea mea,în sângele meu.
Mi-ai adus moartea,
fără a-mi lăsa țipetele văzute de sufletele lor oarbe
și sufocate de nesațietate.
Aștrii se sting în gerul zilei ce va urma fără mine.
Lava ta m-a îngradit de teamă
că m-aș putea ridica
mai sus decât imi este permis.
Doar moartea m-ar putea elibera de tine,
dar tu nu exiști!
De te-aș găsi,aș înceta și eu să mai exist,
doar cu tine.
M-am înecat în propriu-mi sânge,
încercând să gust trandafirii uscați
pe mormântul nostru,
în care am început să mă acomodez,
fără tine,și tot te mai caut.
Leu cu chip de căprioară,în pragul superficialității.
Am ajuns prea departe,nicăieri.