Mă caut să nu fiu căutat...



Toată atmosfera e învăluită într-o ceață absurdă , încerc să trec de perdeaua de sticlă , să mă eliberez de propriul sentiment nociv , să dărîm zidul ,ce în inconștiința mea l-am zidit din pietre mortuare . Număr minute în șir fiecare concept al hazardului , învăț să prețuiesc ce nu pot avea . Totul în metrul meu pătrat , individualizat , fiecare încercare de trecere în lumea realului e o dramă a eului meu . Ca un cabotin mimez o posibilă evadare dintr-un Alcatraz personal.
De ce nu pot percepe dansul absurd al roii , dimineața?
Cu fiecare înghițitură , seacă , și înecăcioasă , hoitul mi se hrănește cu oxigen din Edenul nepervertit , încă , de tentaculele bufonului cotidian .
Treptat mă umbrește valul inepției mele , al neștiinței galante , ce se ridică mult deasupra rațuinii logice și se transpune într-o poartă către rîul Stix.
Aștept să mă aștepte , undeva , într-o cutie de chibrituri un nou drum , o noua lume sterapă , incapabilă de reacții la orice gest rațional.
Mi-ar plăcea să cred , că fiecare individ se simte în largul eului lui, în acel spațiu transcendental , în adunătura pietrelor sacre și reale , cimitirul. Cît sentiment , cîtă milă , cîtă dezamăgire degajă individul modern într-un asemenea spațiu ce unește materia cu imateria. Mă reduce la stare omului arhaic , care se înfricoșează de propria-i reflexie. Cine ar fi crezut , cine și-ar fi imaginat , în secolul XXI că morții noștrii , încă suspină dintre ruine . Acel loc mirific , unde realul devine ireal și omul himeră , acel colț de Eden ...Cimitirul Eroilor.
De “ aniversare” lor ,eroii așteptau cu ciolanele zgribulite venirea vestitorilor luminii , copleșiți de întuneric. Soborul celor ce-și pătează avutul , alături de gloata intelectualilor senili aduc omagii , respect și supunere , generalilor trecuți în rezerva pămîntului. Undeva în penumbra criptei crăpate , a unui căprar ridicat la rangul de Maior pentru meritul deosebit de a-și îndruma batalionul de aghiotanți , privesc cei cîteva sute de oșteni , îngrămădiți în gropi comune. Cei ce și-au pus pieptul drept paravan primesc doar substanțe acide și saline de la cei ce-și iau drumul spre neant.
În stropul ultim ce-l sorb , grotesc , se acumulează toată vlaga și necesitatea mea de cunoaștere. După obișnuita săritură către un nou record , în momentul de catharsis , sucul bobului de strugure se evaporă bucurîndu-mi organul cu deviație de sept.
În lagărul eului meu sunt osîndit la moarte , în loc să mă autodistrug treptat, mă divid si-mi accept condiția de animal imperceptibil.
Am ajuns să jonglez ca un saltimbanc pe coarda altuia , neputînd urmări nici măcar materialul întins paralel cu solul ce pare a fi înghițit de o linie a orizontului , verticală.
Nu sunt un animal ce pretinde a fi rațional , nu sunt biped , ci observ cu stupoare că forța gravitațională mă atrage atît de violent , încît pot ajunge o primată într-o junglă modernă.
Nu-mi doresc, nu cer și nu dau de pomană , doar sper la ce-au sperat mulți , să pot traii în țara mea fără a fi nevoit să devin propria-mi slugă.
Îmi este silă de fiecare atitudine nepăsătoare a clasei politice , am ajuns să cred că nu mai am decît trecut , nu pot să mă detașez de masca de sticlă ce-mi umbesște chipul. Nu pot să lepăd nimic din mine , să mă arunc în public gol , să mă despoi ! NU, nu am acces la unicul minut de rațiune ce se perindă prin ghiuleaua ce stă să explodeze pe proprii mei umeri.
Stau mut de spaimă sau de neștiință și nu răzbat să acir cu demonii ce mă inspiră.
În oglinda picurată nu mă văd , am devenit transparent , poate nu mă privesc din unghiul potrivit , poate nici nu privesc spre oglinda sufletului meu ce stă arborat la poarta infinitului. Privesc în gol și aștept bucuria de a mă urca în locul dricarului , pornind spre alte meleaguri necunoscute , încă , de noi toți.
Am început să număr fiecare scîndură din gard , pînă ce le pierd numărul spre infinit. Gardul rațiunii mele ce desparte realul de fantastic.
Nu pot să fiu omul suspendat în tăria cerului ce-și împarte viața între mocirlă și cerul văruit în curcubeu , nici omul îmbibat de lichidul necesar vieții să-mi împart trairile nepervertite ale sentimentului de frică , între oaze și oxigen , nu-mi pot dori să devin supra-omul cel ce tinde către o Românie mai buna ... sunt doar individul real , pragmatic.
În așteptarea trenului , ce necesită momentul potrivit pentru a-și face apariția din grota obscură a inepției autohtone , stau ghiduș pe o băncuță fluturînd biletul necesar călătorie , un bilet platit doar dus.
Nepăsarea , uitarea , mînia , inepția , sunt calități neînțelese ale omului modern care sunt necesare pentru dezvoltarea rasei bipede. Sunt un pion alb pe o tablă crăpată de șah înconjurat de pise negre și hidoase. Neputînd a-mi dat mat , din simplul motiv că mai marele “cruciat” a fost devorat de piesele barbare , flămînzite de stresul cunoșterii de sine , fac o eschivă riscantă și nu mă aliez hoardei. Fiecare mutare , fiecare pas trebuie făcut pe pătrățica de culoarea purității , dacă ajungi să pășești pe culoare rezervată infernului , te afunzi în mlaștina cotidiană. Odată afundat în aceste nisipuri mișcătoare , poți evada doar atunci cînd “cruciatul” este readus la viață de hoarda pieselor muribunde și el , face cea din urmă mutare.
Drumul inițiatic prin tabla de șah , ajunge în acel punct mistic unde sunt însoțit doar de alter ego-ul meu , asuprit de starea longevivă de catharsis.
Ieșind din granița nebuniei mele pentru cunoașterea valorilor , pot percepe furia rațiunii mele.
Mă strecor printre decepți și îmi accept condiția perfidă de muribund , aștept cu interes fluierul albitrului de șah să-mi ofere acel strop de singurătate și de minimă luciditate , pentru a putea înota prin gloata sechestrată de sechele.
Ajuns în pragul disperării mintale , împins de la spate de sulița timpului , urc pe catargul onestității , tind să mă arunc peste babordul mîncat de rugina pacatului capital. Odată căzut în spuma clocotită a mări , ce o caut și ader la ea , devin esențialul infernului.
Inocența justificată de predecesori , nu o pot percepe ca pe o lume materială , palpabilă , tactită , inocența duce la haos , la dezordine , la nesiguranță și lipsă de profesionalism.
Cu ștreangul rațiunii inocente , atîrnat de gît , mă pot balansa în direcția curenților de aer ce bat , doar, dinspre Est. Mi se poate lua cu forța , tîlhări , tot , dar la un singur lucru nu mi se poate lua : credința mea de demagog.
În minutele de maximă luciditate , tind să cred , că geneza lumii a pornit de nicăieri și se îndreaptă spre nimic. Saltimbancii , ce-mi oferă sărutul Iudaic , își automutilează conștientul pentru a-i da senzația că undeva și cîndva o să răsară un soare roșiatic peste mormăntul lor poleit în aur.
Pentru a contrazice capii haitei cotidiene îți asumi riscul de a fi deportat în lagărul propriei conștiințe. Asta te poate stimula ? Dulăii prevăd o singură regulă : dacă taci nu poți fi sociabil și societatea modernă nu poate percepe gesturile extreme , dacă vorbești devi o piedică în drumul inițiatic al țării spre desacralizare , dacă încerci să schimbi ceva ești degenerat că-i bine așa și oricum nu ai ce schimba , dar daca ești patriot....
Pentru a mă putea desfăta cu gerul sentimentului pur , să preiau frisonul tăcerii , trebuie făcut pasul decisiv spre patrotism. Am ajuns spîn mi-a căzut lungul fir al rațiunii , a ajuns să mă decime boala cu care mă lupt de la crearea universului autohton .În lupta mea cu boala am pierdut lupta...boala de care sufăr nu este una dintre acele boli ce sunt specificate în cărțile de medicină , ci este ceva mult mai grav , boala unui suflet naufragiat pe malul vestic al rațiunii mele. Spre surprinderea mea , am reușit să descopăr un leac , în pofida ezitării mele , un tratament accesibil sentimentul injositor pictat pe o criptă(dragostea).
Mă straduiesc să scap de una dintre frustrările mele de a spune prost anecdote și să tind spre punctu 0 al responsabilității mele de a mă ghida după steua polară a dinastiei tacite.










Să nu uiți grota din care ai văzut prima oară lumina zilei...






Roșu Tiberiu