George Popovici



PREA MULT


Trăiesc de prea mult. De vreo șapte decenii!
Călcând două veacuri și două milenii
Picioarele s-au săturat să mai meargă.
Nu vor cărucior, dar nici cârje, nici targă.

De câte-au văzut într-o lume săracă
Mă ustură ochii și-n lacrimi mă-neacă.
Au tot adunat dioptrii să le-ajungă.
Acum vor eclipsa totală și lungă.

Oprindu-și subit mestecatul gimnastic
O gură cu dinți și măsele de plastic
Se-alătură limbii în grevă și moale,
Sătulă de fluviul vorbelor goale.

Diverse membrane interne, firave
Se rup, încadrându-se stării bolnave.
Vrând aer, ca hoții închiși după ziduri,
Hernii evadează prin pielea cu riduri.

Doar creierul, plin de imagini banale,
Dictează memoriei artificiale
În versuri, un șir inutil de cuvinte
Pe care aceasta-l înghite cuminte.

Ce bine! Computerul n-are ca mine
Subțire și gros, două lungi intestine.
Deci vorbele ce i le-am dat de mâncare
Nu fi-vor trimise spre... canalizare!