Întâi a fost unul.
Și una era.
Dar doi nu pot a exista
și au fost trei.

Apoi formară infinitul.

Dar infinitul lor, finit era.
Finitul lor nu se sfârșea.
Și fiecare-o stea avea.
Sfârșitul ei ce însemna?

Mărețul cor care cânta
în noaptea care se sfârșea
din depărtări se auzea :
tic-tac, tic-tac, tic-tac.

Ei câte doi se regăseau,
dar doi nu pot a exista
și deveniră câte trei.

*

Superbul răsărit de soare
Menit parcă să înfioare
De bucurie-a noastră viață,
Vai nouă, apele dezgheață.

Noi fiii lui, copiii zării,
stăpâni ai focului și-ai marii,
nu mai încapem azi în piele -
deși ne avântăm în stele -
și căutăm inconștienți,
cu ajutorul unor zei demenți
să punem vieții noastre punct,
la tot ce-avem mai bun, mai sfânt.

O, Marte, zeu al neființei,
tu-nghiți comorile științei.
O, Marte, noi te-am ridicat,
noi pentru tine am luptat.
De-acuma gata. Pleacă. Fugi!

*

Dar Dunărea se umflă toată.
Și Nilul, Tigrul, Amazonul
În foc ne scaldă.
Foc de gheață.
Adio spunem noi la viață
și pacea ce am căutat
Domni-va-n infinit.

Însângeratul asfințit
Azi nu mai poate să-nfioare.
Noi am trecut în infinit.
Sfârșitul nostru s-a sfârșit.

Funebrul cor care cânta
în depărtari se tot sfârșea
în noaptea care revenea.

Din tot ce noi am inventat
nu rămânea decât un tac,
tic-tac, tic-tac, tic-tac...