Începe să se lase iar întunericul
și să mă frământe teama ca pe copilul
ce-și strigă mama plângând,
cu lacrimi false, dar cu urlete isterice de frică...

Îngenunchez, ghemuindu-mă spre brațele
unor umbre de veci uitate, ce fug, speriindu-se
de un nu stiu ce...și cad din când în când
împiedicându-se de cate un fir de praf,
de cîte o jucărie astupată de gânduri și păcate
de certuri și fapte
de sânge de femeie
de un leagan ce bombăne nervos
de piuie tot cerul
și de un timp ce și-a găsit
amantă prin cine știe ce universuri
și ale cui...

Rămân singură într-un alt cosmos,
plin de decembrie,
unde nu este gravitație,
sau forța,
sau sori,
sau umbre și praf
sau sunetul mobilului
sau piatra aruncată în geamul
pe care urca tinerețea
pe scara îndodată cu 4 mâini
și prin care înflorea magic
soarele, dimineața.