furtuna

lumea indiferentă îmi plouă
picături mari de durere
înecându-mi aripile
sufocându-le portanța
ce urma să mă ridice la ceruri
zac neputincios într-o baltă de suferință

omul iubit îmi tună
strigăte înfricoșătoare de durere
zdrobindu-mi timpanele
mutilându-mi urechea internă
ce urma să audă șoapte de înger
surd la sunetul veșniciei ascult suferință

zeul părăsit îmi fulgeră
raze frânte de durere
ucigându-mi privirile
pălindu-mi lumina
ce urma să mă călăuzească sus
sunt un orfan orbit de suferință

cum oare aș putea să-mi regăsesc seninul
acum când viața mi s-a sfârșit