Când ai plecat se însera.
Umbra gri a zilei înmiresmată
de parfumul liliacului ce se scutura,
îți acoperea urma pașilor
care s-au pierdut dincolo de poartă,
iar nostalgia îmi învăluia tristețea
de gânduri negre împovărată
că nu știam dacă am să te mai pot vedea
venind spre casa mea vreodată.
Ai plecat luând cu tine
sentimentul că nu poți ierta
că te-am acoperit în lume de rușine
și nu mai ai la ce spera.
De ce nu-l înfășori ca pe frunza de tutun
într-o foiță albă de țigară
să-l arzi
în timp ce aștepți confuză pe peron
intrarea trenului în gară?
Îmi pare rău că te-am dezamăgit;
dacă ar fi posibil
aș da vremea înapoi
ca limbile ceasului pe perete adormit
și aș lustrui cu sărutări
dorul tău de lacrimi ruginit
și aș sfărâma zidul de tristețe
ce s-a înălțat între noi,
dar nu știu dacă se mai poate
fiindcă tu nu vrei să renunți la mândrie
și ca un vis te adâncești în noapte
golindu-mi de speranță inima
devenită orgă
într-o catedrală rece și pustie.