Îmi oglindesc chipul în ochii tăi
și mă întreb dacă mă vezi?
ard în orbite ca două nestăpânite văpăi,
dar nu știu a cui speranță o mai luminezi.

Mă placi, mă vrei?
sunt întrebări fără răspuns,
taina le învăluie în nori grei
de mister, ce rămân de nepătruns.

Din când în când îmi zâmbești,
dar privirea ta parcă trece prin mine
ca și cum în spatele meu zărești
acel ceva pe care –l aștepți și nu mai vine.

Aș vrea să te ajut...
Neliniștea îmi răscolește
o amintire dureroasă din trecut
care fără încetare mă zorește
să fac ce trebuia de mult făcu,
de care inima mea încă se îndoiește.

M-am hotărât: în zori voi așterne
în calea sufletului tău descumpănit
flori proaspete
culese din ramurile dragostei eterne
și voi desface voalul de lumină,
ce-l port împăturit,
în buzunarul sacru de la piept,
peste dorurile tale ofilite
care suspină, consolate doar de regret
și de iluziile în lacrimi împietrite;
mă voi așeza cu inima în genunchi
în fața dorințelor tale, de nepăsare rănite
și-ți voi oferi visele mele adunate-n mănunchi
să le plantezi alături de idealurile tale întinerite.

Fă ce vrei cu inima mea,
dar nu-ți bate joc de ea
cum și-au bătut alții joc de tine!
Înveșmânteaz-o într-o sublimă lumină
la fel cum este înveșmântată o stea
și te voi venera toată viața
ca pe o regină.