Cartea morții noastre


A mai trecut o zi în noapte,
Cuvinte-n șoapte!

Acum...

E greu să scrii un rând ce moare,
În mâini goale...

I

Ai crezut în tot ce-aveai,
Războiul tău, in el credeai.
Inima lui părea a ta,
Când lacrima ți-o săruta.

Visuri, speranțe ai fi mizat
Cu ele, pe-un întreg regat.
Cărți tu aruncai în soare-
"Pentru o dragoste ce nu moare!"

Dar...

Când carul cu oase apărea
Pe mare, lumea ta părea
Că se sinucide sub o stea-
Singuratică, udă și grea!

Spirite-și furau picioare,
Coaste goale, mâini si gheare;
Luau apoi cu ele din tine
Ultima urmă din răul bine.

II

Discuții lungi și clipe aspre
Erau acum sub albe astre.
Fețe noi iți arătau prin fum,
Un nou, plin de lumină drum.

Mult sânge și ploi vărsate
Pentru ițe încurcate,
Subțiri prin acul vieții tale...
Așa treceau prin neagra cale!

Și-ai blestemat...

Cum ape sub soare se usucă,
Rele, moarte, toate să se ducă!
Cum ploaia-și cheamă-n tunet norii,
Cu a mea putere-mi cer zorii!

Să mă poarte spre lumină...

Cu aripi de frunze coapte
Să mă scoata din noapte;
Căci vreau lumina din soare,
Din lună, stele și ploaie.

Lihnit mi-e sufletul de ceată,
Trupu-mi râvnește caldă viață...

Să reînvie,
Să vie,
...Lumină...
Să fie!

Lupte-am dus cu fantasmele inimii mele,
Te-am rătacit în și printre ele...

Și-atunci a zis: "Lumină să se facă-n noapte;
Asta-i voia Mea, dorința, grăitoare fapte!"

III

Sentimente încrustate-n piatra morții noastre,
A tot ce-a fost furat de mâinile voastre.
Mi-am vândut dragostea pentru viitorul care,
Înflorea în fața mea ca un crin de sare!

Sarea e plătită cu apa vieții din tine,
Cu drumul inimii uitate-n mine,
Prin durerea cumpăratorului de cristal-
A celui care deschide un bizar portal.

Se avantă să-și cunoască eu-ul din ființă,
Flăcările, iubirile și orice altă dorință.
Însă nu știe că e prea mic în ceva prea mare,
Că în universul redat nimic nu moare...

Și-a atins destinul cu ochii minții sale.
Nu simte, răbdare nu posedă pentru o cale,
Ce-i este încredințată într-u eternitate-
Pentru rațiune, suflet și pentru șapte arte!



IV

Ai auzit ecoul din mine strigând?
Ființa mea pierdută cândva plângând?
Ai auzit cum muzica mea se stingea?
Ai văzut cum al nostru soare murea?

Corzi de lire se rupeau sub vraja care,
Ne părăsise pentru alt cer din altă mare...
Te părăsisem și-ți cer caldă-ndurare-
Căci azi mă duc spre-o altă zare!

Iubirea mea stă sub semnul unei perseide,
A unei lumi închistate și prea avide
De lumina ascunsă-n ale tale brațe;
Ce-mi arătau infinite speranțe.

Și...

Þi-am călcat sub tălpile-mi de ceară,
Nemurirea și amoru-ntr-o zi de vară.
Am trădat secretul inimii tale de cuvinte,
La care privesc în noapte prin tainice firide.

Căci am trăit o eră-ntr-o viață,
Legați de-a epopeeei ață!

Dar...

Dă-mi mâna ta să mai trăim fericirea,
Sub cerul nostru s-atingem împlinirea-
Două inimi să traiască iar, din nou,
Să bată prin același surd ecou.

Vreau să mă-nfrupt cu lumina din tine,
Fiorii zborului i-am pierdut din fire,
Trupu-mi de gheața te-a abandonat
Într-o lume uitată ca pe-un renegat...

Slujitor al visurilor apuse, ai devenit,
Condamnat de-același amor nevinovat
Purtat de noi pentru sufletele care,
Tănjeau să afle adevarată alinare.

Să nu-mi uiți numele ce aprig te-a strigat,
Sunetele ce cu dulceața te-au călcat,
Să nu-mi uiți durerile prin care,
Te-am exilat pe-o tainică mare!

Unde...

Pietre ți-au sfredelit pielea cea fină,
Cu care-mi atingeai simțuri și vină.

Și te-am uitat...

V

Nu știu fațetele iubirii să recunosc
Sau ce foste adevăruri să cunosc,
Tabla celor Zece îmi stă mărturie,
În drumul spre milostiva fericire.

Nu cunosc primordialul ce stă sub mine,
Mă tem de ieri și de ziua ce vine,
Mă adap doar din amintiri furate,
Din mană și din șapte fapte uitate.

Vreau s-aud chemarea vocii tale din abis;
Unde am trăit și plătit pentru interzis,
Unde mi-am lăsat nebună de foc pasiune
Spre a urma o alta prestabilită misiune!

Iar...

Cerul îmi șoptise-ntr-o noapte
Totul despre toate,
Hiperbolice fapte-
Acum declarate uitate...

Prin Cartea Morții Noastre!

VI


Lasă ploaia să spele viața noastră,
Căci moartea e-o nouă speranță
Într-un labirint infinit de lung;
Săpat în pământul plâns îndelung.

Atinge lumina de la capătul tăcerii,
Gustă aurul mierii revederii!
Într-o vară din Paradisul neregăsit,
Vei afla cum dragostea a pierit.

Joacă-te cu aripile abia crescute,
Cu vorbele ce ferecate au fost mute!
Nu mai ai visuri chemate interzise,
Însa azi nu uita că sunt doar vise.

Marea ți le-a-necat în valul care,
S-a lovit de-un țărm prea mare-
Implozia nucleului lor s-a auzit,
Când inima lebedei a murit.

Simfonia ei se auzise purtată de vânt
Spre-o altă parte din eternul cuvânt.
Acesta, înduioșat de singura silabă,
A lăsat-o să moară-n grabă.

O unică scăpare a vocii zbierând surprinsă,
O unică melodie imediat admisă ,
O unică sforțare către un destin de foc,
O unică tăcere-nlocuită cu-n loc...

...În paradis...

...TU...Trezește-te din vis!...

...În realitate, neinterzis...

Admis de-o suită de sentimente;
E noul scris în uitate firmamente.

"M-ai uitat ferecat în coperțile cărții tale.
Pretinzi o altă stare,
În care ‚Cartea morții noastre’ e nescrisă;
Iar ...noi trăim! "