De ce când noaptea neagră se lasă peste mine
Eu iar privesc la stele și mă gândesc la tine.
De ce eu văd în lună doar chipul tău cel sfânt,
Iar stelele-ți sunt ochii, după care plâng.

De ce când cade ploaia încet la geamul meu
Revăd în minte chipul la care sper mereu.
De ce acel cristal de apă e-o lacrimă prea grea
Ce cade și se lasă peste inima mea.

De ce eu nu văd soare de când te-am cunoscut
Ci totul e-ntuneric și un necunoscut.
De ce eu chem lumina, dar ea e prea departe
Și văd mereu doar umbre-n acea obscuritate.

De ce de mult căldura s-a stins din trupul meu,
Iar inima și viața-mi vor îngheța mereu.
De ce eu simt doar frigul când ești în preajma mea
Îmi îngheață privirea dar nu te pot uita.

De ce iar bate vântul în sufletul meu gol
Și se-aude ecoul veșnic răsunător.
De ce a mea durere vecinic mă apasă
Și apoi, ca prin minune, sălbatică mă lasă.