umbra
ca o insectă uriașă
îmi devorează trupul
încetul cu-ncetul

când vor rămâne
doar oasele
va intra în pământ
și va aștepta
să înmugurească
un nou trup

Doamne, aruncă pe mine
o pudră de stele
să mai trăiesc
câteva răsărituri!

tu m-ai făcut nemărginit
dar mi-ai retezat
aripile de lumină

pentru ce?

până și florile
se întristează privind
atâta suferință
și se închid

până și râul
curge mai repede
nevoind să-mi țină
minte chipul

până și soarele
trece ca o locomotivă
iar norii îl urmează
ca niște vagoane de marfă
pline cu vise pe care
nu le voi trăi
niciodată

pentru ce?

porțile la care bat
rămân închise
inima mea e ca un coÈ™
cu merinde
care se strică

lacrimile mele
sunt doar amorsă
pentru albul
tâmplelor

sângele meu
e doar un flux
și-un reflux care spală
tălpile amintirilor

pentru ce
aceste dorințe
care stau ascunse în riduri
ca niște animale de pradă
pândind firave
atingeri?

pentru ce atâta poezie
ca un vast ocean
în care naufragiez
fără să ating
țărmul fericirii?

pentru ce acest botez
al abisului?

coboară scara
deschide-mi cerul
și lasă-mă să-mi cunosc
adevărata mea
ființă!