- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Pe când codrul, preaîntinsul, își iubea stăpâna Lună
Trimițându-i daruri scumpe, cu miresme de căpșună,
Pe când mări, intrate-n case, își iubeau stăpânul Soare
Sărutându-i, zi și noapte, mult întinsele hotare,

Pe când arbori, fără ramuri, se iubeau pe bănci uitate
De prin parcuri pustiite, renăscute, neumblate,
Pe când negura furtunii își iubea senine seri
Pustiite de sărutul unei nobile tăceri,

Pe când visul greu al nopții sta în râuri tremurânde,
Sărutându-le cântarea, unui glas care pătrunde,
Pe când blocuri mari de gheață sărutau Pământul rece,
Oglindindu-i sărăcia într-un râu ce-avea să sece,

Când bărbatul și femeia se nășteau iubirii moarte,
Neprivindu-se în față, doar sperând ce au să poarte,
Pe când toate cele spuse se iubiră fără știre,
Se născură din nimica, firicele de iubire.