m-am întors de unde-am plecat
mai bătrân cu o călătorie
prin marele labirint al iluziei
mai bătrân cu un ritual
al morții și renașterii mele

mai aproape de fericire cu un vis
și totuși mai departe de fericire
cu o durere, cu o absență, cu o spaimă

am mers ca un tren personal pe linia vieții
am oprit în gara cutare, în gara cutare
ba o inimă, ba o palmă
ba o privire fugară
am trecut prin tuneluri
care semănau cu iubirea
dar întunericul lor
era doar un cer fără stele

am mers ca o corabie pe ape fără glas
sau prin vârtejuri de lacrimi
în căutarea unui adevăr
ce duhnea a tutun și a pălincă de prune

de foame, am înghițit și umbre
și gălbenușuri crude de soare
și paradisuri crepusculare
și bucăți mari de promisiuni
nemestecate

nu-i bai, am tușit o mie și una de nopți
și am zburat pe covorul de sânge
până la împăratul din creier

m-am îmbrăcat cu straiele sărăcăcioase
ale cuvântului
și am cerșit mângâiere

sub acoperișul albastru
ploaia mi-a fost cea mai ieftină consolare

m-am întors de unde-am plecat
reconstruindu-mi cuibul dărâmat
reconstruindu-mi cetatea
din ruinele amintirilor mele

acum, muzica universului
îmi umple paharul melancoliei
păsările mă privesc ca pe un frate de-al lor
mai mare, dar fără aripi
și cu ciocul încovoiat
spre propria inimă

ceva mă apasă pe umeri
oare arhitectul destinelor
îmi verifică rezistența
și stabilitatea construcției?
sau poate că pământul
nu mai poate de dorul
pământului ce plânge în mine?

dar respirația asta, ce e?
tot intră și iese cu buzunarele pline de suflet
tu, cui mă vinzi, necurato?

m-am întors de unde-am plecat
în fața paginii albe

și-mi povestesc rătăcirea