e-o floare-flutur vecină
c-un brustur în septembrie
printre sălbatice lujere uscate
vântul e-un dor trimis de departe
usucă tot unele șoapte agate se fac
prinse-n inele pe ape rebele lebede curg
spre amurg cu gâtul lung orizontul
se scaldă în mare pe spate
sincopate gânduri frizează
la amiază nesfârșite rânduri scriu cocorii
literele-mi cad în mâini ca niște
pâini pe treptele scării
semnele mirării
vocabular ancestral din frunze-arămii
se arată pe când vii
se lasă frig niciun câștig sau vreo idee
hiberboree cu rochia lungă și-o trenă
în dungă lăcrimează ușor
cu oarece spor de monotonie
soarele de toamnă nu mai vrea să-nvie