Privirea-ți trece din lumină la-întuneric,
Te uiți în jos, vezi trupul cadaveric,
Apoi nimic...acest nimic mă sperie...
Căci presimțirea e contradictorie.

Te uiți în jur, dar moartă ți-e privirea
Și vrei să strigi, dar vorbele-înghițite
Nici nu puteau vreodată a transmite
Ce ai simțit,
Degeaba te-ai și chnuit
A făuri emoțiile trăite.

Atunci când ești la capătul puterilor,
Ridici steag alb pe muntele durerilor,
Nu fi naiv, căci nimănui nu-i pasă
Că duci în spate-o taină ne-înțeleasă.

Ia steagul alb, deci, și ridică-te-n picioare,
Nu sta rănit, căci viața care moare
Mai poate fi salvată, nu-i târziu
Să construiești o casă în pustiu.