E mult maidan ...
o şoaptă de frunze și vânt îl străbate,
în raza de viață şi-n bezna de moarte.

Rugăciuni din petale gonesc o mireasmă de gânduri,
de trup de copac, deasupra de crânguri,
ascet în albastrul curat,
în timp scorțosul uitat,
trece in vreme răpus în simțuri ce mor,
se lasă să facă pământul ogor,
odihneşte in baltă de sevă si plânge de sete, de dor,
să vadă afară din groapă,pe Cel ce pamântul adapă,
când strânge în mână un nor.

Încă mai crede-n culoare şi humă nemuritoare,
în legământ, şi-anotimp, şi-a florii sudoare,
trunchi călător,
curând mergătorul pe mare,
martor Luminii cea dătătoare de soare,
cu haina-i trecută de frunze,în lacrimi de rouă el zace,
nu simte nici ploaie,nici frig,nici... şi e pace.

Îmbrățişat de feriga lipsită de floare,
și mohor în coroana de înhumare,
se trece senin si tace pustiu, liber de sine, de fire de lemn,
sufocat în licheni, lasă în mana țărânii un semn.

Doar galben din petec de iarbă creşte în zâmbet puţin,
ocărăşte din poftă de umbră... devine pelin,
ascunde o sete de aripi ,de seva, de scut,
sporeşte-n mişcare si nu se îndoaie, în rugă e mut.
Prisos de văzduh!...țipă smocul crescând doar sporadic ín verde,
pe-ascuns se-mbracă uscat şi-ndată se pierde,
e zi, e văpaie, e totuşi cuprins doar de noapte,
din negura rece sa iasă nu poate.

Încă-n maidan...
huleşte privind spre cer şi...vai!
râde în timp ce se-ntăreşte dar...pai .